Arsenalele din Isher (8)

A. E. Van Vogt

CAYLE, care până atunci stătuse jos, se ridică, deodată, în picioare. Făcuse o mişcare automată, motivată de conştiinţa faptului că era doar un intrus acolo. Se afla la jumătatea drumului spre uşă când simţi privirea femeii aţintită asupra lui.
— Domnule colonel, mormăi el, vă mulţumesc pentru onoarea...
Glasul său suna dezgustător chiar şi pentru propriile-i urechi. Se întrerupse, ruşinat. Îl inundă un val de nesiguranţă, nevenindu-i să creadă că aşa ceva i se întâmplase tocmai lui. Aruncă femeii o privire ca şi cum, timp de o clipă, i-ar fi pus la îndoială identitatea. Medlon vorbi în acelaşi moment.
— Asta-i tot, domnule Clark, spuse el mult prea tare.
Acum era sigur. La cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, Împărăteasa Innelda nu trecea drept cea mai frumoasă femeie din lume. Dar, privindu-i faţa prelungă, distinsă şi ochii verzi, rememora chipul împăraţilor şi împărăteselor din dinastia Johes. Glasul ei, când vorbi din nou, adoptă tonul oficial, familiar oricui asistase vreodată la ceremoniile de aniversare — totuşi atât de diferit acum, când i se adresa lui:
— Cum te numeşti tinere?
Medlon interveni repede, cu vocea încordată, dar calmă.
— E o cunoştinţă de-a mea, Maiestate. (Se întoarse spre Cayle.) La revedere, domnule Clark. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dumneata.
— Am întrebat care-i numele tău... (Împărăteasa nu luă în seamă întreruperea).
I se vorbise atât de direct încât Cayle răspunse crispat.
— ... Şi de ce te afli în biroul lui Medlon?
Cayle prinse privirea încordată a lui Medlon încercând să-l pună în gardă. O zonă îndepărtată a minţii sale admirase abilitatea colonelului, dar acum observă că omul intrase în panică. Undeva, adânc, în sufletul lui Cayle, licări o speranţă.
— Mă interesam de posibilitatea de a obţine un grad în armata Maiestăţii voastre, spuse el.
— Îmi închipuiam, zise Împărăteasa cu glas liniştit.
Făcu o pauză, mutându-şi gânditoare privirea de la Cayle la Medlon, apoi iarăşi la Cayle. Pielea ei era netedă şi bronzată. Îşi ţinea capul drept, cu mândrie. Era plină de tinereţe, de viaţă şi de o magnifică încredere în sine. Ceva din experienţa ei în a mânui oamenii ieşi la iveală chiar atunci: în loc să-i pună lui Cayle următoarea întrebare, îi oferi lui Medlon o portiţă de ieşire:
— Îmi este permis, colonele, să aflu care a fost răspunsul dumitale?
Ofiţerul, nemişcat, asudase. Răspunse cu o voce liniştită, în care se ghicea chiar o nuanţă de jovialitate:
— Maiestatea voastră, l-am informat că o numire durează două săptămâni. (Râse dispreţuitor.) Aşa cum ştiţi, avem o cantitate limitată de panglică roşie, pentru documentele oficiale.
Cayle avu senzaţia că se află pe coama unui val, care-l ridică tot mai sus. Simţi o admiraţie imensă pentru Împărăteasă — era atât de deosebită faţă de cum se aşteptase el să fie. Îl uimea faptul că Innelda reuşise să se stăpânească pentru a nu-l pune în încurcătură pe unul dintre ofiţerii ei, prins pe picior greşit.
Totuşi, stăpânirea de sine nu diminuă sarcasmul din vocea ei atunci când spuse:
— Cunosc eu prea bine palavrele astea, colonele.
Patima înlocui sarcasmul.
— Într-un fel sau altul, nu ştiu cum se face, dar tinerii care în mod normal îşi cumpără un grad în armată au auzit că ceva nu e în regulă şi foarte mulţi rămân deoparte. Încep să cred că există o conspiraţie în favoarea Arsenalelor care-i alungă chiar şi pe puţinii amatori potenţiali.
Ochii Împărătesei aruncau văpăi verzi. Se vedea bine că e furioasă şi că nu mai izbuteşte să se înfrâneze. Se întoarse către Cayle:
— Cayle Clark, zise ea, cu glas tunător, cât ţi s-a cerut să plăteşti pentru un rang în armată?
Cayle şovăi. Ochiul lui Medlon era ceva îngrozitor, se întunecase de tot. Capul lui văzut din profil era răsucit într-un chip de-a dreptul nefiresc. Şi mesajul pe care-l transmitea ochiul acela anormal nu avea nevoie de cuvinte pentru a fi înţeles. Colonelul regreta tot ce-i spusese prezumtivului locotenent din armata imperială a Maiestăţii sale.
Rugămintea era atât de umilă încât îi produse repulsie lui Cayle. Niciodată nu mai cunoscuse senzaţia de a avea pe cineva în palmă, întru totul la discreţia lui. Se dădu, pur şi simplu, înapoi înfiorat. Nici nu mai voia să-l privească. Răspunse:
— Maiestate, l-am cunoscut ieri pe colonelul Medlon la bordul unei nave interplanetare şi s-a oferit să mă angajeze fără nici un fel de condiţii.
Se simţi mai bine după ce rosti aceste cuvinte. Îl văzu pe ofiţer destinzându-se şi pe femeie zâmbind încântată.
— Ei, colonele, mă bucur când aud asemenea lucruri, îi zise ea. Şi, întrucât reprezintă un răspuns satisfăcător la problema pe care voiam s-o discut cu dumneata, te felicit. Asta e tot.
Un declic goli teleecranul. Colonelul Medlon se lăsă încet pe speteaza scaunului, în timp ce Cayle înaintă spre el cu zâmbetul pe buze. Colonelul îi spuse franc:
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, tinere. Dar acum sunt tare ocupat. Fireşte, nădăjduiesc că voi avea veşti de la tine în urmă­toarele două săptămâni, împreună cu cele cinci mii de unităţi mone­tare. La revedere.
Cayle nu se mişcă imediat, dar deja îl cuprinsese amărăciunea înfrângerii. Din bezna gândurilor sale prinse contur conştiinţa faptului că i se oferise un prilej incredibil, iar el îl ratase prin slăbiciune. Se uită cum colonelul, cu o înfăţişare perfect degajată, îl privea acum amuzat:
— Împărăteasa nu înţelege pur şi simplu ce problemă mare este să pui capăt unui sistem de promovări plătite în armată — şi Medlon dădu din umeri. Personal n-am nici o legătură cu acest sistem. Nu-l pot modifica, după cum nu pot nici să-mi tai singur beregata. Cine i se împotriveşte se autodistruge.
După un moment de şovăială, pe faţă i se ivi un zâmbet batjocoritor.
— Prietene, sper că ai primit o lecţie folositoare în ceea ce priveşte economia politică a promovării personale. Să auzim de bine, sfârşi el tranşant.
Cayle se abţinu să se năpustească asupra individului. Se afla într-o clădire militară şi n-avea câtuşi de puţin intenţia de a face să fie arestat pentru agresiune într-un loc în care nu se putea apăra ca lumea. Dar în mintea lui, îl trecu pe colonel pe lista persoanelor de care se va ocupa ulterior.
Când ieşi, în sfârşit, din sediul Districtului 19, se lăsase întunericul peste capitala Imperiului Isher. Ridică ochii spre stelele îngheţate ce licăreau printre toate reclamele luminoase şi se simţi mai în largul său decât în seara precedentă. Întrezărea, încetul cu încetul, posibilitatea de a-şi desluşi calea prin labirintul existenţei în lumea asta. I se păru că s-a descurcat destul de bine, dacă ţinem seama de ignoranţa lui. Mergând, căpătă tot mai multă încredere. Avusese dreptate să-l atace pe Seal, indiferent de riscuri, şi iarăşi avusese dreptate să se reţină în faţa lui Medlon. Seal era un individ aflat ca şi el într-un loc deschis şi, în principiu, nu-i păsa nimănui ce i se întâmplă. În schimb, colonelul putea recurge la autoritatea legilor din Imperiul Isher.
N-avusese intenţia să se întoarcă până dimineaţa pe "Bulevardul Şansei". Dar acum, când i se părea că şi-a lămurit îndoielile din inimă, se răzgândi. Dacă ar câştiga cinci mii de unităţi monetare pentru a cumpăra acel rang în armată, atunci comorile împărăţiei ar putea începe să curgă înspre el. Şi Lucy Rall... nu trebuia să uite de Lucy.
Până şi o zi de aşteptare era prea mult.


CAYLE se văzu silit să-şi facă loc cu coatele prin mulţime pentru a intra în "Palatul Gologanilor". Gloata imensă îi dădea curaj. În mijlocul acestei mase de oameni însetaţi de bani avea să fie ca un beţişor aruncat într-o parte şi într-alta de valurile oceanului.
Nu mai şovăi. Trecuse mai devreme în revistă lista jocurilor oferite şi se duse ţintă la cel dorit pentru încercarea finală de a face avere. I se părea important să găsească un loc în care să joace şi să şi-l păstreze.
Noul joc dădea cote de premii mergând de la cinci la unu, până la o sută la unu. Era relativ simplu, deşi Cayle, care se pricepea puţin la acţionarea diverselor energii, întrucât lucrase în atelierul tatălui său încă de la cincisprezece ani, îşi dădu seama că în spatele simpli­tăţii aparente se ascundea de fapt o mare şi rafinată complicaţie electronică. Nucleul îl constituia un glob energetic, cu un diametru de aproape trei centimetri, care se rostogolea la întâmplare înăuntrul unei sfere mari de plastic. Repede, mai repede, tot mai repede alerga pe suprafaţa interioară, până când viteza lui depăşea rezistenţa ma­teriei. Atunci, fiind o forţă pură, desfidea limitele închisorii sale. Străbătea prin plastic de parcă acesta nici n-ar fi existat, de parcă el însuşi n-ar fi fost decât o rază de lumină încătuşată de o lege fizică nefirească într-o cuşcă aproape invizibilă.
Şi, totuşi, în momentul în care era liber, globul părea cuprins de frică. Îşi schimba culoarea, subtil, rapid, apoi îşi încetinea mişcarea. Viteza de evaziune trebuie să fi fost de câţiva kilometri pe secundă, dar frica era atât de mare încât se oprea cu totul după ce străbătea mai puţin de un metru.
Şi începea să cadă. Până în momentul acela al căderii, când aproape că atingea masa, îţi dădea iluzia că se află pretutindeni. Această iluzie se producea total înlăuntrul minţii jucătorilor, un produs al vitezei enorme şi al halucinaţiei mintale. Fiecare jucător avea convingerea că globul zboară direct către el şi că va cădea pe canalul activat de jucător printr-un număr. În mod inevitabil, majoritatea jucătorilor erau sortiţi dezamăgirii când globul, după ce-şi îndeplinea misiunea, cădea într-un canal şi activă mecanismul de joc.
Primul joc în care intră Cayle îi aduse treizeci şi şapte de unităţi monetare la una. Îşi strânse câştigul, prefăcându-se nepăsător, dar şocul victoriei îi străbătu nervii într-un adevărat spasm al excitaţiei. Puse câte o monedă în patru canale, pierdu, apoi parie din nou aceleaşi numere şi câştigă nouăzeci de unităţi. În ceasul următor câştigă în medie un joc din cinci. Chiar şi lui i se părea că avea un noroc fenomenal şi, spre sfârşitul intervalului, începu să rişte câte zece unităţi la fiecare canal pe care juca.
Nu avu niciodată timp să-şi numere banii. Din când în când arunca un pumn de gologani în automatul de schimbat bani şi primea bancnote mari, pe care le îndesa în buzunarul interior. Nu fu silit niciodată să mai scoată din rezerve. După o vreme, cuprins de o panică ciudată, gândi:
"Probabil că am vreo trei sau patru mii de unităţi. Ar fi timpul să renunţ. Nu e nevoie să câştig toate cele cinci mii într-o singură seară. Mai pot reveni mâine şi poimâine, şi răspoimâine".
Ceea ce-l zăpăcea însă era viteza jocului. De fiecare dată când apărea impulsul, ar fi trebuit ca el să înceteze jocul, dar bila începea să se învârtească nebuneşte şi atunci se repezea să toarne gologani pe mai multe canale. Când pierdea, era stăpânit de nervozitate, apoi de hotărârea lacomă de a nu lăsa în urmă nici măcar un penny din acel câştig.
Când câştigă, i se părea ridicol să se oprească tocmai în mijlocul celei mai uluitoare şanse pe care spera s-o aibă vreodată. "Mai aşteaptă", îşi spunea în sinea lui, dar apoi pierdea de zece ori la rând... de zece ori... şi după aceea parcă zărea un teanc de patruzeci sau cincizeci de bancnote de o mie pe care le putea băga în buzunar. Mai avea bani şi în alte buzunare, şi atunci, aproape inconştient, băga la întâmplare bancnotele în diferite canale. Cât de multe nu-şi mai amintea. Nu mai conta. Automatul socotea întotdeauna corect şi plătea cotele corespunzătoare.
Acum începu să se clatine de parcă ar fi fost beat. Tot trupul parcă-i plutea pe undeva prin aer. Juca cu un fel de emoţie ceţoasă, uitând aproape cu totul de ceilalţi. Îşi dădu seama însă că din ce în ce mai mulţi jucători mizau pe norocul lui, folosind numerele cu care câştigase el pe canalele lor. Dar asta n-avea nici o importanţă şi nici un fel de semnificaţie personală. Nu-şi reveni din năuceală decât atunci când bila se înţepeni, ca o jivină moartă, în cuşca ei. Rămase neclintit, aşteptând ca jocul să reînceapă, fără măcar a bănui că oprirea i se datora lui, până când nu veni spre el un bărbat negricios.
Necunoscutul îi spuse cu un zâmbet libidinos:
— Felicitări tinere, suntem bucuroşi că ne frecventezi. Suntem fericiţi pentru dumneata, dar avem veşti proaste pentru celelalte doamne şi ceilalţi domni. Regulile stabilimentului nostru, afişate la vedere peste tot, nu îngăduie profitori de norocul altuia, cum îi numim noi. S-a stabilit clar că dumneata eşti un tânăr norocos şi ai o şansă extraordinară. De aici înainte, toate celelalte pariuri trebuie declarate înainte de a-şi face alegerea "câştigătorul". Aparatul a fost adaptat pentru a reacţiona în consecinţă. Aşadar, vă rog să nu vă autodezamăgiţi făcând pariuri de ultimă clipă. Iar acum, vă urăm tuturora noroc, şi în special dumitale, tinere. 
Se îndepărtă zâmbind. Peste un minut, bila se învârtea din nou.
În cursul celei de-a treia runde, lui Cayle îi veni din senin un gând: "Doamne, văd că sunt în centrul atenţiei tuturora". Era uluit. Se trezise din uitarea pe care mizase pentru a-şi asigura securitatea personală. Gândi: "Cred că n-ar fi rău s-o şterg pe neobservate".
Părăsi brusc masa de joc, dar o fată drăguţă îl încolăci cu braţele, se lipi de el şi-l sărută:
— Vai, te rog, te rog frumos, împrumută-mi puţin din norocul dumitale. Te rog mult!
Se eliberă din strânsoare, cu un gol în creier, uitând de impulsul iniţial. "Mă pregăteam să fac ceva", îşi aminti el şi simţi că memoria îi joacă feste. Mai parie de vreo câteva ori. Nou-veniţii dădeau din coate ca să poată ajunge până la masa lui, uneori împingându-i, fără cruţare, la o parte pe cei mai puţin norocoşi, dar încăpăţânaţi, care fuseseră acolo primii. O dată, când observă o izbucnire deosebit de violentă a unui jucător, care protesta vociferând tot timpul, îi reveni în minte, ca un semnal repetat, avertismentul că el şi masa la care juca acum concentrează atenţia a mii de ochi lacomi.
Nu-şi putea aminti ce voia să facă în privinţa asta. Parcă era înconjurat de un roi de femei care-l împungeau cu degetele, îl mângâiau, îl sărutau dacă întorcea capul, ameţit pur şi simplu de parfumul lor prea abundent. Nici nu-şi putea mişca mâinile fără să atingă pielea vreunei femei, braţe goale, spinări goale şi decolteuri atât de mari încât tot timpul nasul îi era atras de sâni voluptoşi şi delicat parfu­maţi. Dacă se apleca câţiva centimetri în cursul jocului, mâini omni­prezente îl trăgeau când într-o parte, când într-alta.
Şi, totuşi, noaptea şi norocul lui nu se sfârşiseră. Avea un sen­timent al excesului de plăcere. Prea multe aplauze la fiecare învârtire a bilei, la fiecare nou câştig. Şi, indiferent de câştig, femeile se repezeau să-l îmbrăţişeze şi-l sărutau fie compătimitor, fie într-un acces de admiraţie.
Pe fundal se auzea mereu muzică. După ce câştigă nenumărate mii de unităţi monetare, uşile "Palatului Gologanilor" se închiseră şi veni spre el dolofanul, care-i spuse sec:
— E-n regulă, ajunge! Străinii trebuie să părăsească localul ca să putem pune capăt prostiilor ăstora.
Cayle se uită lung la necunoscut şi ceasul de alarmă al primejdiei ticăia atât de tare în capul lui încât îi răsuna prin tot creierul.
"Cred că am să mă duc acasă", murmură el.
Cineva îl pocni peste faţă destul de tare.
— Mai loveşte-l! strigă dolofanul. Este încă pradă unui acces afectiv.
A doua lovitură fu şi mai puternică. Cayle se trezi din ceaţa aceea ameţitoare, înţelegând brusc că e într-o primejdie de moarte.
— Dar ce se întâmplă aici, se bâlbâi el, iar ochii i se îndreptară rugători spre oamenii care, doar cu câteva minute înainte, îl ovaţionaseră. Oameni a căror prezenţă îl încântase şi-l legănase în iluzii... Era imposibil să se facă ceva împotriva lui câtă vreme se aflau ei în preajmă.
Se întoarse gata să se repeadă la grăsan, dar, deodată, rămase ţeapăn când îl înşfăcară nişte mâini violente, în timp ce altele, încă şi mai huliganice, îi scotociră buzunarele, uşurându-l de tot câştigul. Ca de la o mare distanţă, îl auzi din nou pe grăsan:
— Nu fi naiv. Nu e nimic neobişnuit în ceea ce s-a întâmplat. Toţi jucătorii au fost storşi. Au fost alungaţi nu numai de la joc, ci şi din clădire. Mia de oameni aflaţi acum aici au fost angajaţi pentru asemenea ocazii şi ne costă câte zece unităţi fiecare. Asta nu face în total decât zece mii, dar tu ai câştigat de cincizeci până la o sută de ori mai mult. Oamenii nici nu-şi dau seama de raţiunile economice ale unor asemenea lucruri. Data viitoare să nu mai fi atât de lacom. Asta în cazul în care va mai fi şi o dată viitoare, îi spuse, zâmbindu-i libidinos.
Cayle îşi regăsi glasul:
— Ce aveţi de gând să faceţi?
— O să vezi.
Şi vocea năpârstocului deveni fermă:
— E-n regulă băieţi, duceţi-l la avionul de transport şi pe urmă redeschidem jocul.
Cayle se simţi târât, fără putinţă de împotrivire, afară din sală, pe un coridor întunecat. Se gândi cu disperare că din nou s-a pus într-o situaţie în care alţii îi decid soarta.

INTERLUDIU

McAllister îşi dădu seama că zace pe un trotuar. Se ridică în picioare, cu oarecare dificultate. Un grup de curioşi se holbau la el, iar parcul şi oraşul magic al viitorului dispăruseră. În schimb, un şir de magazine cu etaj, foarte unite, alcătuiau un tipar monoton de o parte şi de alta a străzii.
Ajunse la el un glas de bărbat, detaşându-se dintr-un vălmăşag de alte sunete:
— Sunt sigur că este reporterul care a intrat în magazinul acela de arme.
Deci revenise în epoca lui. Poate chiar în aceeaşi zi.
În timp ce se îndepărta încet, auzi acelaşi glas pătrunzător:
— Pare cam bolnav. Mă întreb ce...
Nu mai auzi altceva. Dar se gândi la cuvântul "bolnav" şi-şi zise că oamenii aceştia n-au să înţeleagă niciodată cât de bolnav e. Şi totuşi, undeva pe Pământ, trebuia să existe vreun om de ştiinţă care să-l vindece.
Acum mergea repede, ferindu-se de mulţime. O dată întoarse capul şi văzu că oamenii se deplasează intr-o parte şi într-alta, împrăştiindu-se ca orice gloată care şi-a pierdut punctul de atracţie şi de interes. McAllister dădu colţul şi uită de ei.
"Trebuie să iau o hotărâre" se gândi el.
Dar auzi aceste vorbe undeva în apropiere. Îi trebui un minut întreg pentru a-şi da seama că el le rostise.
Să ia o hotărâre? Dar niciodată nu socotise că situaţia lui necesită o hotărâre. Iată unde ajunsese. Să găsească un om de ştiinţă. Dacă asta constituia o hotărâre, însemna că o luase deja. Dar întrebarea era pe cine să caute? Îşi aminti de foştii săi profesori de fizică de la Colegiu. Cu un gest automat, intră într-o cabină telefonică şi căută în buzunar o fisă. Dar, cu sentimentul alarmant al dezastrului iminent, îşi aminti că e îmbrăcat într-un costum transparent ca de cosmonaut şi că banii sunt undeva înăuntru. Se trase înapoi, pe urmă se opri, profund zguduit. Oare ce i se întâmpla?
Era noapte într-un oraş plin de lumini, feeric. Stătea în picioare pe un bulevard care se întindea ca o suită de pietre preţioase până în depărtare. Strada părea înflăcărată de lumini strălucitoare ivite din însăşi suprafaţa ei — un drum al luminii, ca un râu care curgea sub un soare nevăzut, un râu drept şi neted.
Merse înainte un număr neştiut de minute, sfâşiat între dezamăgire şi o speranţă nebunească, dar vină la urmă se văzu silit să accepte un gând: Era oare din nou epoca Împărăţiei Isher şi a făuritorilor de arme? Posibil. Deci l-au adus înapoi! La urma-urmei nu erau chiar atât de răi şi aveau să-l salveze dacă puteau. După câte ştia el, trecuseră săptămâni întregi din timpul lor.
O luă mai repede la picior. Trebuia să găsească magazinul de arme. Trecu pe Ungă el un om şi McAllister se întoarse şi-l strigă. Omul se opri, curios, se uită înapoi, dar, fără a se grăbi, merse mai departe. McAllister întrezări, pentru scurtă vreme, nişte ochi negri, învăpăiaţi, imaginea unei persoane care se îndrepta spre un minunat cămin al viitorului. Tocmai asta îi curmă imboldul de a alerga după acest om. Îşi dădu seama mai târziu că aşa ar fi trebuit să facă.
Era ultima persoană pe care o văzu pe străzile acelea tăcute şi pustii. Trebuie să fi fost ora dinaintea falselor zori şi nu era nimeni pe-afară. Ciudat însă, nu absenţa animaţiei omeneşti îl tulbura, ci mai degrabă faptul că nu vedea nici un magazin de arme.
Şi totuşi speranţa nu-l părăsea. Curând avea să se crape de ziuă. Oamenii vor ieşi din casele acestea ciudate, slab luminate. Mari savanţi ai unei epoci în care oamenii de ştiinţă sunt vrăjitori îl vor examina, nu cu graba unor doctori, care te consultă superficial, ci cu frica catastrofei care-i ameninţa. Liniştiţi, în atmosfera calmă, sănătoasă, a super-laboratoarelor, vor acţiona, poate, cu înţelepciune.
Gândul i se sfârşi. Simţi schimbarea.
Era în toiul unui viscol orbitor. Se clătină pe picioare din pricina suflului puternic, neaşteptat al vântului aceluia neîmblânzit. Apoi, încordându-se, se luptă să-şi regăsească liniştea mintală şi fizică.
Atmosfera citadină a nopţii strălucitoare, de basm, dispăruse. Dispăruse chiar şi drumul frumos luminat. Toate se prefăcuseră într-o lume pustie, a morţii. Se strădui să străpungă vârtejul viscolului. Se făcuse ziuă şi totuşi abia distingea umbrele nedesluşite ale copacilor care se înălţau prin ceaţa aceea a viscolului la mai puţin de douăzeci de metri depărtare. Instinctiv căută un refugiu în umbra lor şi, în sfârşit, se adăposti lingă un trunchi, apărându-se de vântul năprasnic. Se gândi: "Un minut în viitorul îndepărtat; dar în minutul următor — unde?"
Fără îndoială, nu exista nici un oraş. Numai copaci, o pădure nelocuită şi o iarnă aspră de la început de fiinţă. Cită vreme stătuse acolo, în timp ce vântul bătea şi urla în jurul lui, n-avea idee. Avea timp pentru o mie de gânduri. Avea timp să-şi dea seama că hainele de pe el îl apărau de frig ca şi cum acesta nici n-ar fi existat, iar apoi...
Viscolul dispăru. Şi copacii. Se afla pe o plajă cu nisip. Dinaintea lui se întindea o mare albastră, luminată de soare, care făcea vălurele peste clădirile albe, sfărâmate. De jur-împrejur, răspândite până departe pe marea aceea frumoasă, prea puţin adâncă, departe de tot; spre colinele năpădite de ierburi, se aflau rămăşiţele unui oraş cândva impresionant. Peste tot plutea nimbul unei epoci incredibile, iar tăcerea civilizaţiei moarte demult era întreruptă doar de clipocitul blând, atemporal al valurilor.
Şi din nou veni acea tranziţie instantanee. Deşi de data asta era mai bine pregătit, totuşi se cufundă de două ori în acel fluviu mare şi repede care-l ducea tot mai departe. Nu înota prea uşor, dar costumul izolator îl ţinea la suprafaţă, fabricând în fiecare secundă o cantitate de aer. După o clipă, începu să se zbată anume pentru a ajunge la malul brăzdat de copaci, aflat la vreo treizeci de metri spre dreapta lui. Îi veni un gând şi încetă să mai înoate: "Ce rost are?" Adevărul era pe atât de simplu pe cit era de îngrozitor. Fusese deviat pe o linie moartă dinspre trecut către viitor. Era "greutatea de echilibru pe acea balanţă nesfârşită de energie. Şi, într-un fel sau altul, aluneca de fiecare dată tot mai departe, înainte şi înapoi. Numai asta putea explica transformările catastrofale la care asistase deja. Peste un ceas avea să se producă o nouă schimbare.
Şi se produse. Zăcea cu faţa în jos pe iarba verde. Când ridică ochii, văzu vreo cinci-şase clădiri scunde pe orizontul de iarbă. Păreau nefireşti, neomeneşti. Dar curiozitatea lui nu se îndrepta către asta. Îl fulgeră un gând. De fapt cită vreme a rămas el într-un anumit spaţiu temporal?
Stătea cu ochii pe ceas: trecuseră două ore şi patruzeci de minute. Asta fii ultima lui curiozitate. La intervale regulate, pe măsură ce balanţa se legăna, el se afla într-opoziţie nouă, fie pe apă, fie pe uscat, nu mai avea importanţă. Nu încercă să se împotrivească. Nici nu merse, nici nu alergă, nici nu înotă, nici măcar nu se ridică în capul oaselor... trecut., viitor... trecut... viitor...
Mintea îi era întoarsă spre înlăuntrul fiinţei sale. Avea sentimentul ciudat că ar trebui să facă ceva din interior şi nu din afară. Ceva în legătură cu o hotărâre pe care crezuse că trebuie s-o ia. Ciudat, dar nu-şi amintea ce anume.
Fără îndoială, fabricanţii de arme câştigaseră răgazul dorit, căci la capătul celălalt ai acestui ticăit ameţitor al balanţei se afla aparatul pe care-l folosiseră soldaţii Imperiului Isher ca o forţă de activare. Şi acesta ticăia spre trecut, apoi spre viitor în acest joc nebunesc al leagănului.
Dar hotărârea aceea... Acum chiar că trebuia neapărat să se gândească la ea...



va urma