CORĂBIILE TIMPULUI (40)

STEPHEN BAXTER

ALBUL PĂMÂNT

Detenţia

Am deschis ochii – ori mai degrabă am avut senzaţia că pleoapele îmi erau ridicate sau poate decupate. Vederea îmi era ceţoasă, iar imaginea asupra lumii distorsionată; m-am întrebat dacă nu cumva globii mei oculari aveau pe deasupra o pojghiţă de gheaţă – sau poate chiar îngheţaseră complet. M-am uitat fix spre un punct ales la întâmplare de pe cerul întunecat şi fără stele; la periferia câmpului vizual am zărit o urmă de verde – poate să fi fost Luna – însă nu am fost în stare să mă întorc pentru a constata mai bine.

Nu respiram. Acest lucru e uşor de consemnat, dar cât de dificil este să comunici ferocitatea sentimentului! M-am simţit ca şi cum aş fi fost ridicat din trupul meu; nu mai percepeam nimic din procesele mecanice – freamătul răsuflării şi al inimii, milioanele de furnicături minuscule ale muşchilor şi membranelor – care constituie, absolut neobservate, epiderma vieţilor noastre omeneşti. Parcă întreaga mea făptură, plenitudinea identităţii mele, se comprimase în acea privire deschisă, aţintită.
Ar fi trebuit să fiu înfricoşat, mi-am spus; ar fi trebuit să mă lupt pentru altă răsuflare, de parcă m-aş fi înecat. Însă nu mă cuprinse o asemenea spaimă: mă simţeam somnoros, ca într-un vis, ca şi cum aş fi fost anesteziat cu eter.

Acea lipsă a fricii, am impresia, mă convinse că eram mort.
Acum, o formă se lăsă peste mine, interpunându-mi-se între ochi şi văzduhul pustiu. Era piramidală, în linii generale, cu muchiile neclare; semăna cu un munte, complet în umbră, ridicându-se ameninţător deasupra mea.

Am recunoscut acea arătare, fireşte; era lucrul care stătuse în faţa mea, în vreme ce ne aflasem în voia sorţii pe Gheaţă. Acum, maşina – căci asta socoteam că trebuia să fie – coborî către mine. Se deplasa într-un mod bizar, curgător; dacă vă gândiţi la modul în care firele de nisip dintr-o clepsidră îşi schimbă poziţia într-o mişcare compusă, când aplecaţi dispozitivul, atunci vă veţi face o idee despre acel efect. Am zărit, cu coada ochiului, cum marginea nedesluşită a carcasei maşinii îmi trece peste torace şi peste abdomen. Apoi am simţit o serie de furnicături – nişte împunsături minuscule – pe piept şi pe pântece.

Aşadar, senzaţiile îmi reveniseră – şi cu bruscheţea unui foc de puşcă! Am perceput un hârşâit moale pe pielea bustului, ca şi cum hainele mi-ar fi fost tăiate şi date la o parte. Iar acum, furnicăturile deveniră mai adânci; parcă nişte antene mititele de insecte mi-ar fi pătruns sub piele, infestându-mă. Am simţit durere – un milion de înţepături mărunte, îngropându-mi-se în măruntaie.

Gata cu Moartea – gata cu Imaterialitatea! Şi, o dată cu conştientizarea continuării existenţei mele, se întoarse şi Frica – instantaneu şi într-un torent de reacţii chimice furioase, care se declanşaseră înlăuntrul meu cu mare intensitate.

Acum, umbra copleşitoare a creaturii-munte, înceţoşată şi înspăimântătoare, mi se târî mai departe pe corp, în direcţia capului. În curând aveam să fiu sufocat! Am vrut să urlu – însă n-am izbutit să-mi simt deloc gura, buzele şi gâtul.

Niciodată, în toate călătoriile mele, nu am avut o asemenea senzaţie de neajutorare ca în acea clipă. Mă simţeam despicat, aidoma unei broaşte pe o masă de disecţie.
În acel ultim moment, mi-am dat seama că mi se mişca oarece pe mână. Puteam să percep un frig etiolat acolo, de parcă aş fi atins nişte fire de păr: era palma lui Nebogipfel în mâna mea. M-am întrebat dacă stătea întins lângă mine, chiar şi acum, în timpul oribilei vivisecţii. Am încercat să-i strâng degetele, însă n-am fost în stare să-mi încordez un muşchi.

Iar acum, umbra piramidală îmi ajunse la chip, şi crâmpeiul meu prietenos de cer a fost acoperit. Acele mi se îngropară în grumaz, în bărbie, în obraji şi în frunte. Pe suprafaţa ochilor expuşi am simţit nişte furnicături – nişte mâncărimi insuportabile. Jinduiam să mă uit în altă parte, să-mi închid ochii, dar nu am izbutit: era cea mai groaznică tortură pe care mi-o pot închipui!
Apoi, cu acel foc cumplit pătrunzându-mi până şi în globii oculari, conştiinţa îmi lunecă nemiloasă din cleştii fiinţei.

Când m-am sculat din nou, recăpătarea simţurilor nu mai avu niciuna dintre trăsăturile de coşmar al primei mele treziri. M-am ridicat spre suprafaţa lumii printr-un strat de vise însorite: am înotat printre viziuni fragmentare ale nisipului, pădurii şi mării, am gustat iarăşi din scoicile sărate şi aţoase, şi m-am tolănit împreună cu Hilary Bond în căldură şi întunecime.

Apoi, încetul cu încetul, m-am deşteptat complet.
Eram întins pe o suprafaţă rigidă. Spinarea mea, care răspunse cu un junghi când am încercat să mă mişc, era destul de reală; la fel şi picioarele răşchirate, braţele, degetele tremurânde, şuierul ca de motor al aerului prin nări şi duduitul sângelui în vene. Am rămas culcat într-o beznă totală şi desăvârşită, însă acel neînsemnat amănunt, care odinioară m-ar fi îngrozit, părea acum incidental, căci eram din nou viu, înconjurat de zgomotele mecanice ale propriului meu trup. Am simţit un acces de uşurare, pură şi intensă, şi am scos un chiuit de bucurie!

M-am ridicat în capul oaselor. Când mi-am pus mâinile pe podea, am descoperit nişte particule zgrunţuroase, ca şi cum un strat de nisip ar fi fost aşezat pe o suprafaţă mai rigidă. Deşi purtam doar cămaşa, pantalonii şi ghetele, îmi era tare cald. Am rămas în bezna deplină, însă ecourile acelui strigăt nesăbuit îmi reveniră repede în urechi şi am avut senzaţia că mă aflam într-un spaţiu închis.

Mi-am plimbat privirea dintr-o direcţie în cealaltă, căutând o uşă sau o fereastră, însă fără vreun rezultat. Cu toate acestea, am devenit conştient că un lucru îmi îngreuna capul – ceva îmi atârna de nas iar când am ridicat mâinile să investighez, am dat peste o pereche de ochelari grei ce-mi stăteau pe faţă, cu lentilele integrate în ramă.
Am pipăit acest dispozitiv nepractic, şi încăperea a fost inundată de o lumină intensă.

La început am fost orbit şi am strâns din pleoape. Mi-am smuls ochelarii şi am descoperit că lumina dispăru, lăsându-mă iarăşi cufundat în întuneric. Iar când mi i-am pus la loc, strălucirea reveni.
N-a trebuit să-mi solicit prea mult inteligenţa ca să-mi dau scama că bezna constituia realitatea şi că lumina îmi era furnizată chiar de ochelari – pe care îi activasem într-un mod necorespunzător. Într-un fel, aceştia reprezentau echivalentul ochelarilor lui Nebogipfel, dar bietul Morloc îi pierduse în furtuna din Paleocen.

După ce ochii mi se obişnuiră cu lumina, m-am ridicat în picioare şi m-am cercetat. Eram întreg şi, se părea, nevătămat: pe mâini şi pe braţe nu puteam să văd nicio urmă care să amintească de acţiunea acelei difuze creaturi piramidale pe pielea mea. Am remarcat o serie de semne albe, totuşi, în materialul cămăşii de tercot şi al pantalonilor; când am trecut cu degetele peste ele, am descoperit nişte tigheluri încreţite, de parcă asupra veşmintelor mele s-ar fi efectuat nişte reparaţii improprii.
Mă găseam într-o încăpere cu lungimea de vreo douăsprezece picioare şi cam tot atât de înaltă – era cea mai bizară cameră pe care o vizitasem în toate peregrinările mele prin timp de până acum. Ca să v-o închipuiţi, trebuie să începeţi cu o odaie de hotel de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Însă încăperea nu fusese construită după modelul dreptunghiular, obişnuit în vremea mea; era, mai degrabă, un con rotunjit, ce aducea, întrucâtva, cu interiorul unui cort. Nu se vedeau nicio uşă şi nicio mobilă de vreun fel. Podeaua fusese acoperită cu un strat uniform de nisip, unde am putut vedea nişte adâncituri în locul în care dormisem.

Pe pereţi se aflau un tapet cam fistichiu – o chestie purpurie, catifelată – şi un fel de tocuri de ferestre, dotate cu draperii grele. Dar în acele tocuri nu erau geamuri, ci numai nişte panouri acoperite cu acelaşi tapet catifelat.

În cameră nu exista nicio sursă de lumină. În schimb, o lucoare difuză şi constantă impregna aerul, precum razele soarelui într-o zi noroasă. Cu toate acestea, mă încredinţasem că iluminarea nu era ceva fizic, ci un soi de efect produs, mai degrabă, de ochelarii mei. Tavanul de deasupra era ornamentat, decorat cu nişte picturi extraordinare. Din loc în loc, am izbutit să disting în cascada barocă crâmpeie de forme umane, însă atât de amestecate şi de distorsionate, încât era cu neputinţă să înţelegi întregul: nu era ceva grotesc, ci stângaci şi confuz – ca şi cum artistul ar fi avut măiestria lui Michelangelo şi viziunea unui copil retardat. Elementele, îmi închipuiam eu, erau ale unei camere dintr-un hotel ieftin din zilele mele, dar metamorfozate în această geometrie ciudată, izvorâte parcă dintr-un vis!
M-am plimbat prin încăpere, şi ghetele îmi scrâşniră pe nisipul aspru. N-am descoperit nicio deschizătură în pereţi, nici cel mai mic semn de uşă. Într-o parte a odăii se găsea un cubicul, cu latura cam de trei picioare, făcut din porţelan alb. Când am păşit de pe nisip pe platforma de porţelan, aburul începu să şuiere, de-a dreptul pe neaşteptate, din nişte orificii practicate în pereţi. M-am dat înapoi, uluit, şi jeturile încetară; vaporii rămaşi îmi mângâiară chipul.

Am descoperit o serie de vase mici, aşezate pe nisip. Erau cam cât palma de mari şi puţin adânci, precum farfurioarele. Unele dintre vase conţineau apă, iar altele porţii de mâncare: poame, nuci, bace şi alte asemenea lucruri simple, însă nimic recognoscibil cu adevărat. Însetat fiind, am secat două dintre recipientele cu apă. Mi-am dat seama că erau destul de incomode la utilizare; profilurile lor insuficient de adânci mă cam făceau să vărs conţinutul pe bărbie, şi se asemănau mai puţin cu cănile, mi-am zis eu, decât farfuriile ce se folosesc pentru a se da de băut unui câine ori unei pisici. Am ciugulit un pic din hrană; gustul fructelor era fad, dar acceptabil.
După aceasta, am rămas cu mâinile şi buzele lipicioase, şi m-am uitat după o chiuvetă sau nişte facilităţi igienice. Fireşte, aşa ceva nu exista, şi am fost nevoit să mă spăl cu conţinutul altuia dintre acele micuţe vase de apă şi să-mi şterg faţa cu un colţ al cămăşii.

Am cercetat ferestrele false şi am sărit în sus, încercând să ating desenele stângace de pe tavan, dar fără vreun rezultat; suprafaţa zidurilor şi a duşumelei era netedă precum coaja de ou, însă impenetrabilă. Am săpat în nisipul de pe podea şi am descoperit că ajungea până la o adâncime de nouă inci sau un picior; sub el se găsea un mozaic alcătuit din fragmente viu colorate, oarecum într-un stil roman, dar, la fel ca şi plafonul, mozaicul nu reprezenta un portret sau o scenă pe care să o pot recunoaşte, ci, mai degrabă, o harababură trunchiată de desene.

Eram complet singur, iar de dincolo de pereţi nu percepeam niciun sunet: niciun sunet în universul meu, de fapt, cu excepţia freamătului propriei mele respiraţii şi a bătăilor inimii – exact acele zgomote a căror revenire o întâmpinasem cu o asemenea vigoare, atât de recent!

După o perioadă, se făcură simţite anumite necesităţi umane. Am rezistat acestor presiuni cât am putut, dar, în cele din urmă, am fost silit să recurg la săparea unor gropi nu prea adânci în nisip, cu scopul de a mă uşura.
În timp ce stăteam deasupra primei gropi, am simţit cea mai cumplită jenă din viaţă. M-am întrebat ce părere or fi având oamenii stelari ai acestui îndepărtat an 1891 despre spectacolul pe care îl dădeam!

Când am obosit, m-am aşezat în nisip, cu spatele lipit de peretele încăperii. La început mi-am păstrat ochelarii, însă am descoperit că lumina era prea puternică pentru a mă odihni, aşa că mi i-am scos şi i-am ţinut înfăşuraţi pe mână câtă vreme am dormit.

Astfel începu sejurul meu în acea colivie bizară. Pe măsură ce frica iniţială îmi dispăru, o plictiseală neostoită puse lent stăpânire pe mine. Detenţia îmi amintea de perioada petrecută în Cuşca de Lumină a Morlocilor, iar de acolo scăpasem fără dorinţa de a mai repeta vreodată experienţa. Am ajuns să consider că orice, până şi intruziunea pericolului, ar fi fost preferabil rămânerii în această temniţă monotonă, fără nici cea mai mică deschidere. Exilul în Paleocen – la cincizeci de milioane de ani depărtare de cel mai apropiat ziar – mă vindecase de vechiul imbold de a citi, am impresia; totuşi, din când în când, mă gândeam că aveam să o iau razna din pricina lipsei unei persoane cu care să discut.

Castroanele cu mâncare şi apă se umpleau de fiecare dată când dormeam. N-am descoperit mecanismul prin care se producea acest lucru. N-am văzut dovada vreunor maşinării generatoare, cum erau cele ale Morlocilor, şi nici n-am fost martor vreodată la umplerea din nou a unui vas de către cineva care să te ducă cu gândul la un servitor. O dată, ca experiment, m-am culcat cu un vas sub corp. Când m-am trezit, am simţit sub coaste o senzaţie de ud. Ridicându-mă, am găsit că bolul era din nou plin cu apă, ca printr-un miracol.

Am ajuns la concluzia ezitantă că, într-un fel anume, un dispozitiv subtil aflat chiar în boluri asambla conţinutul – ori din substanţa vaselor, ori din aer. M-am gândit – deşi nu aveam deloc chef să cercetez acest aspect – că reziduurile mele îngropate fuseseră descompuse de aceleaşi mecanisme discrete. Era o perspectivă bizară şi nu foarte ispititoare.

Experimente şi reflecţii

După trei sau patru zile, am simţit nevoia de a mă spăla aşa cum se cuvenea. Dar, conform celor spuse, aici nu exista nimic care să aducă cu o instalaţie sanitară, iar eu nu mai eram mulţumit cu igiena pisicească pe care o puteam face folosindu-mă de vasele pentru apă potabilă. Duceam dorul unei băi sau, mai mult, al unui scăldat în Marea Paleocenului.

Mi-a trebuit ceva vreme – poate că în acest punct mă socotiţi cam nătâng – până să-mi îndrept atenţia spre cubiculul de porţelan pe care l-am descris, ignorat la prima mea explorare şovăielnică a încăperii. M-am apropiat acum de acel compartiment şi am pus un picior pe baza de porţelan. Aburul ţâşni iarăşi din pereţi.
Dintr-o dată m-am dumerit. Cu o săgeată de entuziasm, mi-am lepădat ghetele şi veşmintele – am păstrat ochelarii, totuşi – şi am intrat în micuţul cubicul. Vaporii se învolburară pretutindeni în jurul meu; transpiraţia începu să-mi iasă din piele, iar ochelarii mi se umeziră. Mă aşteptasem ca aburii să se răspândească prin toată încăperea, transformând-o într-un soi de saună. Însă aceştia se limitară la spaţiul cubiculului, fără îndoială, graţie unui soi de dispozitiv ce utiliza diferenţele de presiune a aerului.

Aceasta îmi era baia, la urma urmei: nu era întocmită cu facilităţile din vremea mea, dar de ce ar fi trebuit să fie? Casa din Petersham Road era pierdută într-o Istorie diferită, de fapt. Mi-am adus aminte că romanii, bunăoară, nu cunoscuseră săpunul ori detergenţii; fuseseră nevoiţi să apeleze la acest gen de fierbere ca să-şi scoată mizeria din pori. Iar în cazul meu, curăţatul cu ajutorul aburilor se dovedi foarte eficace, deşi, în lipsa bureţilor de care se serviseră romanii, am fost silit să-mi utilizez unghiile pentru a îndepărta din piele mizeria acumulată.

Când am ieşit din saună, am căutat o modalitate de a mă usca, dat fiind că-mi lipsea un prosop. M-am gândit, cu îndărătnicie, să-mi întrebuinţez hainele, dar apoi, lovit de inspiraţie, m-am îndreptat spre nisip. Am descoperit că materia granulată, deşi îmi cam zgâria pielea, absorbea umezeala foarte bine.

Experienţa cu sauna îmi prilejui nişte reflecţii. Oare cum putusem să fiu aşa de mărginit încât să deduc cu atâta greutate funcţionalitatea unui dispozitiv mult prea evident? La urma urmei, în propria mea vreme existaseră multe regiuni ale lumii ce nu cunoşteau plăcerile instalaţiilor sanitare moderne şi ale căzilor de porţelan – chiar o mare parte din cartierele Londrei, de fapt, dacă era să se dea crezare celor mai sordide poveşti din Pall Mall Gazette.

Era limpede că necunoscuţii oameni stelari ai acestei epoci se străduiseră din greu să-mi pună la dispoziţie o încăpere în care să pot vieţui. În definitiv, acum mă găseam într-o Istorie radical diferită, şi poate că stranietatea acestei camere – lipsa unor facilităţi igienice recognoscibile, neobişnuitul tip de hrană şi aşa mai departe – nu era atât de semnificativă sau de ieşită din comun precum îmi părea mie.

Îmi fuseseră oferite elementele unei camere de hotel din propria mea vreme, dar acestea erau amestecate cu ceea ce păreau nişte dispozitive sanitare care datau din perioada naşterii lui Cristos; iar în ceea ce privea hrana, castroanele cu nuci şi poame din care se aşteptau să ciugulesc păreau mai potrivite pentru îndepărtaţii mei strămoşii culegători de fructe – să spunem, cu patruzeci de mii de ani înainte să mă nasc.

Era un talmeş-balmeş, o amestecătură de fragmente din epocile disparate ale omului! Însă am crezut că întrevăd în asta un soi de tipar.
M-am gândit la separaţia dintre mine şi locuitorii acestei lumi. De la întemeierea Primei Londre trecuseră cincizeci de milioane de ani de dezvoltare – mai mult de o sută de ori distanţa evolutivă dintre mine şi Morloci. În asemenea ere de neimaginat, timpul se comprimă – aidoma tasării straturilor de rocă sedimentară sub greutatea depozitelor de deasupra – până ce intervalul dintre mine însumi şi Caius Iulius Cezar, sau chiar dintre mine şi clipa în care cei dintâi reprezentanţi ai genului Homo au păşit pe Pământ – care îmi părea atât de enorm, din perspectiva mea – se reducea, practic, la zero.

Ţinând cont de toate acestea, am cugetat eu, gazdele mele nevăzute se descurcaseră frumuşel cu condiţiile care m-ar fi putut face să mă simt confortabil.
În orice caz, se părea că aşteptările mele, chiar şi după toate peripeţiile, erau încă bine înrădăcinate în secolul în care mă născusem, şi într-o mică parte a globului! Acesta era un gând supărător – o recunoaştere a propriei mele micimi spirituale aşa că am consacrat ceva vreme, şovăielnic, introspecţiei. Dar, cum din fire nu sunt o persoană meditativă, în curând, m-am trezit din nou plângându-mă de condiţiile izolării. În nerecunoştinţa mea, îmi doream libertatea înapoi, deşi nu vedeam niciun mijloc de a o obţine.

Cred că am rămas în cuşca aceea vreo două săptămâni. Când surveni eliberarea mea, aceasta se petrecu brusc şi pe neaşteptate.
M-am trezit în întuneric.
M-am ridicat în capul oaselor, fără ochelari. La început n-am putut să-mi dau seama ce mă tulburase, dar apoi am auzit sunetul încet, domol şi îndepărtat al unei răsuflări. Era cel mai subtil dintre zgomote – aproape imperceptibil şi am ştiut că, dacă s-ar fi înălţat de pe străzile Richmondului, la primele ore ale dimineţii, nu m-ar fi deranjat. Însă aici, simţurile îmi fuseseră ascuţite de îndelungata izolare, aici nu mai auzisem de vreo paisprezece zile niciun sunet – în afara şuierului uşor al băii de aburi – care să nu fie generat de mine. Mi-am pus ochelarii pe faţă, şi lumina îmi inundă ochii. Am clipit ca să-mi alung lacrimile, nerăbdător să văd.

Ochelarii îmi arătară o strălucire blândă, precum cea a clarului de lună, pătrunzând în cameră. În peretele celulei mele era deschisă o uşă. Avea o formă romboidală, cu un prag înălţat la vreo şase inci de podea, şi era tăiată într-un toc fals de fereastră.
M-am sculat în picioare, mi-am tras cămaşa pe mine – căci mă obişnuisem să dorm cu ea pe post de pernă rudimentară – şi am trecut prin cadrul uşii. Volumul acelei respiraţii uşoare crescu şi – suprapus peste ea, aidoma susurului unui pârâu peste un vânticel – am desluşit gânguritul lichid al unui glas, un sunet aproape uman, o voce pe care am recunoscut-o instantaneu!

Uşa dădea într-o altă încăpere, având cam aceeaşi formă şi mărime cu a mea. Însă aici nu existau ferestre false, nici încercări stângace de decoraţiuni şi nici nisip pe podea; în schimb, pereţii erau de un cenuşiu simplu, metalic, şi se puteau observa câteva ferestre, acoperite cu paravane, precum şi o uşă cu un mâner simplu. Nu exista niciun fel de mobilă, iar camera era dominată de un singur artefact imens: maşina-piramidală – sau alta identică – pe care o văzusem ultima oară, când începuse să mi se târască încet şi dureros pe trup. Am spus înainte că avea înălţimea unui om şi era corespunzător de lată la bază; suprafaţa sa părea metalică, aproximativ, însă cu un aspect complex, care se modifica încontinuu. Dacă vă închipuiţi un cadru piramidal mare, de şase picioare, acoperit cu o puzderie de furnici-soldat metalice, agitate, atunci veţi avea esenţa ei.

Dar această monstruozitate de-abia îmi atrase atenţia, căci exact în faţa ei, şi aparent uitându-se în interiorul piramidei cu un soi de ocular, stătea Nebogipfel.

Am avansat, împleticindu-mă, şi am întins braţele bucuros. Însă Morlocul rămase pur şi simplu pe loc, răbdător, şi nu reacţionă la prezenţa mea.
— Nebogipfel, am zis eu, nici nu pot să-ţi spun cât sunt de încântat că te-am găsit. Credeam că o s-o iau razna acolo, din pricina singurătăţii!
Am văzut că unul dintre ochii săi – cel rănit, dreptul – era acoperit de ocular; acest tub se extinse către piramidă, contopindu-se cu corpul acelui obiect, iar dispozitivul părea complet năpădit de mişcarea furnicilor miniaturale ce înveleau piramida. M-am uitat la asta cu oarece repulsie, căci mie unuia nu mi-ar fi convenit să mi se introducă un asemenea dispozitiv în orbită.
Celălalt ochi al lui Nebogipfel, cel liber, se roti înspre mine, enorm şi cenuşiu-roşiatic.
— De fapt, eu sunt cel care te-am găsit şi am cerut să te văd. Şi, indiferent de starea ta mentală, observ că eşti sănătos, măcar, spuse el. Ce-ţi mai fac degerăturile?
Acele cuvinte mă tulburară.
— Care degerături?
Mi-am frecat pielea, însă ştiam prea bine că n-avea nici urmă de rană.
— Atunci s-au descurcat excelent, zise Nebogipfel.
— Cine?
— Constructorii Universali.
Prin aceasta am considerat că se referea la maşina-piramidală şi la semenii ei.
Am observat cât de dreaptă îi era postura, cât de netedă şi de ţesălată îi era blana. Mi-am dat seama că în această lumină selenară n-avea nevoie de ochelari, aşa cum aveam eu, pentru a-i ajuta vederea; în mod limpede, aceste încăperi ale noastre fuseseră realizate ţinându-se cont mai mult de nevoile sale decât de-ale mele.
— Arăţi bine, Morlocule, am rostit eu, călduros. Piciorul ţi-a fost îndreptat, la fel şi braţul rupt.
— Constructorii au izbutit să-mi remedieze până şi cele mai vechi dintre răni. Mărturisesc sincer că acum sunt la fel de sănătos ca atunci când am urcat pentru prima oară în Maşina Timpului.
— Ţi-au remediat totul, cu excepţia ochiului, am spus eu cu un oarecare regret, căci mă refeream la organul pe care i-l distrusesem complet în spaima şi turbarea mea. Îmi închipui că ei – aceşti Constructori ai tăi – n-au fost capabili să-l salveze.
— Ochiul meu? întrebă Nebogipfel mirat.
Îşi scoase faţa din ocular; tubul îi ieşi din ţeastă cu un pleoscăit uşor şi rămase atârnat de arătarea piramidală, retrăgându-se în carcasa ei metalică.
— Absolut deloc, spuse Morlocul. Eu am ales să fie refăcut în acest fel. Are unele avantaje, deşi recunosc că am întâmpinat anumite dificultăţi în a le explica Constructorilor dorinţele mele...
Se întoarse către mine. Orbita sa era un găvan gol. Restul ochiului îi fusese îndepărtat, şi se părea că osul fusese deschis, iar gaura adâncită – şi în toată cavitatea scânteia un metal lichid, colcăitor.



va urma