CORĂBIILE TIMPULUI (38)

STEPHEN BAXTER

Lumini în văzduh

Am izbutit să mai zăresc imaginea a doi oameni – un bărbat şi o femeie, amândoi dezbrăcaţi – care păreau să gonească pe plajă. O umbră căzu pe vehicul pentru scurt timp, provocată, poate, de vreunul dintre imensele animale ale acestei epoci, însă destul de repede am ajuns să ne deplasăm cu o prea mare viteză pentru ca asemenea detalii să mai fie observabile, şi ne-am prăbuşit în tumultul fără culoare al călătoriei în timp.

Soarele greoi al Paleocenului sălta pe deasupra mării şi mi-am închipuit cum, din punctul de vedere al tranziţiei noastre temporale, Pământul se învârtea pe axa lui ca un titirez şi se rotea ca o rachetă în jurul astrului său. Luna era şi ea vizibilă ca un disc zburător, adumbrită de licărul fazelor sale. În curând, drumul cotidian al Soarelui se contopi într-o panglică de lumină argintie, ce oscila între limitele echinocţiilor, iar ziua şi noaptea se amestecară în uniforma strălucire albastră-cenuşie pe care am descris-o mai înainte.

Dipterocarp-ii pădurii tremurară, înălţându-se şi murind, înlăturaţi de creşterea viguroasă a plantelor mai tinere, însă scena din jurul nostru – codrii, marea netezită de trecerea noastră prin timp până la aspectul unei câmpii de sticlă – rămase statică în ansamblul ei, şi m-am întrebat dacă nu cumva, în pofida tuturor eforturilor mele şi ale lui Nebogipfel, oamenii capotaseră, în cele din urmă, în lupta lor pentru supravieţuire, aici în Paleocen.

Apoi – de-a dreptul fără vreun avertisment -, pădurea se ofili şi dispăru. Parcă covorul de verdeaţă ar fi fost jupuit de pe sol. Însă pământul nu rămase deloc gol; de îndată ce pădurea a fost îndepărtată, un melanj de crâmpeie cafenii şi cenuşii – edificiile unei Prime Londre extinse – năpădi ţinutul. Clădirile curgeau peste dealurile dezgolite şi dincolo de noi, către mare, pentru a înmuguri în docuri şi porturi. Construcţiile, luate fiecare în parte, tremurau şi piereau, aproape prea rapid pentru a le putea urmări, deşi una sau două persistară suficient de mult – bănuiesc că vreo câteva secole -, devenind aproape opace, aidoma unor schiţe grosolane. Marea îşi pierdu nuanţa albastră şi se transformă într-o peliculă de un gri urât, cu talazurile şi mareele transformate în ceaţă de trecerea noastră; aparent, văzduhul căpătă o tentă maronie, ca pâcla Londrei anului 1890, ce dădu peisajului o strălucire murdară, ca de crepuscul, iar aerul din jurul nostru părea mai cald.

Era uluitor că, pe măsură ce secolele se scurgeau, indiferent de soarta uneia sau alteia dintre clădiri, liniile generale ale oraşului dăinuiau. Puteam să zăresc cum panglica râului central – proto-Tamisa – şi cicatricele principalelor drumuri rămâneau, în esenţă, neschimbate de timp; era o magnifică demonstraţie în legătură cu modul în care geomorfia – forma peisajului – domina geografia umană.

— E limpede că acei colonişti ai noştri au supravieţuit, i-am spus lui Nebogipfel. Au devenit o rasă de Oameni Noi şi îşi modifică lumea.
— Da, rosti el şi îşi potrivi masca de piele. Însă adu-ţi aminte că ne deplasăm cu câteva secole pe secundă. Ne găsim în mijlocul unui oraş care de-acum a rezistat câteva mii de ani. Mă îndoiesc că a mai rămas ceva din Prima Londră, la întemeierea căreia am fost noi martori.

M-am uitat atent în jur, copleşit de curiozitate. Micuţul meu grup de exilaţi era, pesemne, atât de îndepărtat de aceşti Oameni Noi aşa cum fuseseră, să zicem, sumerienii de anul 1891. Oare mai rămăsese vreo amintire, în toată această civilizaţie extinsă şi agitată, cu privire la fragilele origini ale speciei umane în această epocă străveche?

Mi-am dat seama de o schimbare pe cer: un licăr ciudat, verzui, al luminii. Am înţeles repede că era Luna, care încă orbita în jurul Pământului, crescând şi descrescând în străvechiul ei ciclu, prea iute ca eu să fiu în stare să o urmăresc, însă chipul acelui companion răbdător era acum pătat cu verde şi albastru – culorile Pământului şi ale vieţii.

O Lună populată, asemenea Pământului! În mod limpede, această Nouă Umanitate călătorise până la lumea-soră în Maşini Spaţiale, o transformase şi o colonizase. Poate că evoluaseră într-o rasă de seleniţi, la fel de înalţi şi de fusiformi ca Morlocii din gravitaţia scăzută, pe care îi întâlnisem în anul 657208! Fireşte că n-am putut să desluşesc niciun detaliu, deoarece orbita mensuală a Lunii o făcea să se învârtească aidoma unei sfârleze pe bolta mea accelerată; iar din această cauză mă cuprinseră regretele, căci tare mi-ar fi plăcut să am un telescop şi să pot cerceta talazurile noilor mări ce se spărgeau de craterele adânci primordiale, şi codrii care se întindeau deasupra colbului enormelor depresiuni. Oare cum ar fi fost să stai pe câmpiile stâncoase, să te fi eliberat din chingile Mamei Terra? Fiecare pas în acea gravitaţie redusă te-ar fi făcut să zbori prin aerul rece şi rarefiat, cu Soarele crâncen şi imobil deasupra capului; era ca un tărâm de vis, am crezut eu, cu toată strălucirea şi cu plantele ce semănau mai puţin cu flora pământească decât lucrurile pe care mi le închipuiam printre rocile de pe fundul mării...

Ei bine, era o privelişte la care nu aveam niciodată să fiu martor. Cu un efort, mi-am luat gândul de la Lună şi mi-am concentrat atenţia asupra situaţiei noastre.
Acum am văzut o mişcare pe cerul vestic, puţin deasupra orizontului: nişte licurici pâlpâiau, prinzând viaţă, săltau prin văzduh şi se aşezau pe boltă, ca să rămână acolo milenii îndelungi, înainte de a se stinge şi de a fi înlocuiţi cu alţii. În curând ajunse să fie mare aglomeraţie de scântei, care se uniră într-un soi de punte ce cuprindea firmamentul dintr-o zare în cealaltă; la apogeu, am numărat câteva zeci de lumini în acest oraş din văzduhuri.

I-am arătat asta lui Nebogipfel.
— Sunt stele?
— Nu, rosti el, pe un ton neutru. Pământul încă se roteşte, iar adevăratele stele trebuie că sunt prea slabe pentru a fi vizibile. Luminile pe care le vedem sunt suspendate în poziţie fixă deasupra Pământului...
— Atunci ce sunt? Luni artificiale?
— Poate. Este sigur că au fost amplasate în acel loc prin acţiunea oamenilor. Obiectele par să fie artificiale, construite din materiale lansate de pe Pământ, sau de pe Lună, a cărei atracţie gravitaţională este mult mai redusă. Sau e posibil să fie corpuri naturale remorcate până acolo, pe o orbită în jurul planetei, cu ajutorul rachetelor: comete sau asteroizi captivi, poate.
M-am uitat atent la acele lumini înghesuite, la fel de copleşit de uluire ca un locuitor al cavernelor care s-ar fi holbat la strălucirea unei comete trecându-i pe deasupra capului ignorant, plecat pe spate!
— Care ar fi rostul unor asemenea staţii în spaţiu?
— Un astfel de satelit este ca un turn, instalat deasupra Pământului, înalt de douăzeci de mii de mile...
Eu am făcut o grimasă.
— Ce privelişte pe cinste! Poţi să stai înăuntru şi să urmăreşti evoluţia vremii deasupra unei emisfere.
— Sau staţia poate servi pentru transmiterea mesajelor telegrafice de pe un continent pe altul. Ori, mai radical, este posibil să ne închipuim transferul industriilor grele – construcţia de utilaje mari sau generarea de energie, poate – în siguranţa relativă a unei orbite terestre înalte. El îşi desfăcu braţele. Observi şi tu degradarea aerului şi a apei din jurul nostru. Pământul are o capacitate limitată de a absorbi deşeurile industriei umane şi, dacă se ajunge un nivel suficient de dezvoltare, planeta poate chiar să fie făcută imposibil de locuit. Pe orbită însă, plafoanele de creştere sunt practic infinite: gândeşte-te la Sfera realizată de propria mea specie.

Temperatura continuă să sporească, în vreme ce aerul deveni şi mai viciat. Cronomobilul improvizat al lui Nebogipfel era funcţional, însă prost echilibrat, şi se clătina, şi se hurduca; simţindu-mă jalnic, m-am agăţat de banca mea, căci combinaţia de zăpuşeală, hâţânare şi obişnuitul vertij indus de călătoria în timp îmi provoca o cumplită senzaţie de greaţă.

Oraşul orbital

Evoluţia Oraşului Orbital de la Ecuator continuă. Dispunerea haotică a luminilor artificiale căpătă mult mai multă ordine, am remarcat eu. În momentul acela se vedea o bandă de şapte sau opt staţii, toate uluitor de strălucitoare, poziţionate la intervale regulate în jurul globului; mi-am închipuit că alte asemenea staţii erau, probabil, amplasate sub orizont, continuându-şi marşul cadenţat deasupra brâului planetei.

Acum, o serie de fire de lumină, fine şi delicate, coborâră domol de la staţiile lucitoare, atingând Pământul ca nişte degete sfielnice. Mişcarea era constantă şi suficient de lentă ca s-o putem urmări. Mi-am dat seama că urmăream nişte uluitoare proiecte tehnologice – ce se întindeau pe mii de mile de spaţiu şi durau milenii în şir – şi am fost uimit de dăruirea şi priceperea Oamenilor Noi.

La câteva secunde după aceasta, firele cele mai avansate coborâseră în ceaţa întunecată a orizontului. Apoi, unul dintre ele dispăru, iar staţia de care fusese ancorat se stinse ca o flăcăruie în vânt. Era clar că firul se prăbuşise, sau se rupsese, iar punctul său de susţinere fusese distrus. Am urmărit imaginile pale, fără sunet, întrebându-mă ce imens dezastru – şi cât de multe morţi – reprezentau! După câteva clipe, totuşi, o staţie nouă apăru în poziţia vacantă de pe roata ecuatorială, şi un fir proaspăt se extinse.
— Nu ştiu dacă să-mi cred ochilor, i-am zis Morlocului. Am impresia că agaţă de Pământ acele cabluri din spaţiu!
— Asta îmi închipui că se întâmplă, replică Nebogipfel. Asistăm la realizarea unui Lift Spaţial – o legătură stabilă între suprafaţa planetei şi staţiile de pe orbită.
Am rânjit la acest gând.
— Un Lift Spaţial! Tare mi-aş dori să merg cu un asemenea dispozitiv: să mă ridic prin nori, în grandoarea mută a spaţiului, dar, dacă liftul ar avea pereţi de sticlă, n-ar fi o călătorie potrivită pentru cei cu rău de înălţime,
— Într-adevăr, n-ar fi.
Acum am remarcat o serie de cabluri de lumină extinzându-se între staţiile geosincrone. În curând, punctele strălucitoare erau conectate, iar firele se îngroşară, dând naştere unei benzi orbitoare, la fel de lată şi de scânteietoare precum staţiile însele. Iarăşi – deşi n-aveam deloc chef de a scurta călătoria noastră în timp – am vrut să pot vedea ceva mai mult din acest imens oraş din văzduh, ce înconjura planeta.
Totuşi, evoluţia Pământului în aceeaşi perioadă era departe de a fi spectaculoasă. Într-adevăr, aveam impresia că Prima Londră devenise statică, poate abandonată. Unele dintre clădiri ajunseseră atât de vechi, încât păreau aproape solide, deşi erau întunecate, gheboşate şi urâte, în vreme ce altele cădeau în ruină fără a mai fi înlocuite. (Am observat acest proces prin apariţia unor goluri, cu o bruscheţe extremă, în complexa linie a orizontului.) Mi se păru că aerul devenea şi mai stătut, iar marea răbdătoare căpăta un cenuşiu tot mai mohorât, şi m-am întrebat dacă nu cumva ponositul Pământ fusese părăsit, în cele din urmă, sau în favoarea stelelor, sau, poate, pentru nişte paradisuri subterane mai agreabile.

Am discutat aceste ipoteze cu Morlocul.
— Posibil, spuse el. Însă trebuie să recunoşti că a trecut deja mai mult de un milion de ani de la întemeierea coloniei originare, de către Hilary Bond şi semenii ei. Între tine şi Oamenii Noi din această epocă există un interval evolutiv mai mare decât între noi doi. Aşa că nu putem să facem nimic altceva decât să ne dăm cu presupusul despre modul de viaţă al raselor care mai subzistă aici, despre motivele lor – chiar şi despre alcătuirea lor biologică.
— Da, am şoptit eu. Şi totuşi...
— Da?
— Şi totuşi Soarele încă străluceşte. Aşadar, povestea acestor Oameni Noi s-a desprins de a voastră. Chiar dacă e clar că posedă Maşini Spaţiale, ei n-au avut dorinţa de a învălui Soarele, cum aţi făcut voi, Morlocii.
— Este limpede că nu!
Îşi ridică mâna lividă către ceruri.
— De fapt, aspiraţiile lor par şi mai ambiţioase.
M-am întors ca să mă uit spre ceea ce arăta. Încă o dată, am remarcat eu, acel măreţ Oraş Orbital trecea prin alte prefaceri. Acum, nişte enorme cochilii – neregulate şi, în mod evident, având diametre de mii de mile – erau strânse în jurul strălucitoarei metropole lineare, aidoma boabelor pe un ciorchine. Iar de îndată ce o cochilie era finalizată, se îndepărta de Pământ, înflorea cu o vâlvătaie ce ilumina solul şi dispărea. Din punctul nostru de vedere, dezvoltarea unui asemenea artefact de la forma embrionară până la parcursul de plecare ţinea o secundă sau mai puţin; însă fiecare doză de strălucire orbitoare trebuie că, am socotit eu, scălda Pământul decenii în şir.
Era o panoramă impresionantă şi continuă astfel ceva vreme – câteva mii de ani, după estimările mele.

Cochiliile erau, de bună-seamă, nişte imense nave în spaţiu.
— Aşadar, i-am spus Morlocului, oamenii călătoresc de pe Pământ în acele imense iahturi spaţiale, însă care este destinaţia, după părerea ta? Planetele? Marte, sau Jupiter, sau...?
Nebogipfel stătea cu chipul său mascat îndreptat către văzduh şi cu mâinile în poală, iar luminile provenite de la nave îi jucau pe părul de pe faţă.
— Pentru a străbate astfel de distanţe infime, nu-i nevoie de asemenea energii impresionante cum sunt cele pe care le-am văzut aici. Cu un motor ca acesta... Cred că orgoliul Oamenilor Noi este mai mare. Cred că abandonează sistemul solar, aşa cum se pare că au abandonat şi Pământul.
Covârşit de uimire, m-am uitat la navele ce plecau.
— Ce neam remarcabil trebuie să fie aceşti Oameni Noi! Prietene, nu vreau să vă jignesc pe voi, Morlocii, dar ce deosebire de abordare, de ambiţie! Adică, o Sferă în jurul Soarelui este un lucru, dar să-ţi îndrepţi copiii către stele...
— Este adevărat că ambiţia noastră se limita la gospodărirea chibzuită a unui singur astru – şi a existat o logică pentru asta, căci prin astfel de mijloace se obţine mai mult spaţiu de locuit decât printr-o mie, printr-un milion de excursii interplanetare.
— Oh, aşa o fi, am zis eu, însă nu-i nici pe departe atât de spectaculos, nu?
El îşi potrivi masca soioasă şi se uită în jur la Pământul ruinat.
— Poate că nu. Însă chivernisirea unei resurse finite – până şi a acestei planete – pare să fie o competenţă necunoscută Oamenilor Noi.
Am observat că avea dreptate. Chiar pe măsură ce focurile astronavelor se oglindeau în mare, rămăşiţele Primei Londre continuau să decadă – ruinele ce se sfărâmau păreau să bolborosească, de parcă s-ar fi topit -, marea se făcea tot mai gri, iar aerul încă şi mai viciat. Acum, căldura era intensă, şi mi-am tras cămaşa de pe piept, unde se lipise.
Nebogipfel se agită pe banca sa şi se uită în jur îngrijorat.
— Cred că, dacă e să se întâmple, va veni repede...
— Ce să se întâmple?
El nu-mi răspunse. Zăpuşeala era mai chinuitoare decât îmi aminteam că suferisem vreodată în junglele Paleocenului. Ruinele oraşului, risipite pe dealuri de glod cafeniu, părură să scânteieze, devenind ireale...
Iar apoi – cu o strălucire atât de intensă, încât puse în umbră Soarele -, oraşul izbucni în flăcări!



va urma