Imposibila neutralitate (XXXIX)

Gheorghe Grigurcu

Tragicul „mister”

Alain Besanijon consemnează cu stupoare un „mare mister
istoric” al timpului nostru. Şi anume, diferenţa radicală de
tratament ce se aplică nazismului şi comunismului. Cel dintîi
e osîndit cu fermitate, refuzat cu oroare în întreaga lume civilizată,
reprezentanţii săi, nu numai cei din prezent, dar şi cei
dintr-un trecut mai mult decît semisecular, suportă rigorile legii
cînd se constată că au încălcat-o. Printr-un acord cvasiunanim,
este considerat un factor nociv, ce trebuie izolat şi eliminat
prin măsuri concrete. Pe cînd comunismul are parte de o „iertare”
precipitată, „care a fost emulată pretutindeni”. Era o
vreme în care, în chip real ori prin simulacru, intelectualii
pretindeau că nu sînt la curent cu realităţile sale atroce. „Acum
toată lumea ştie ce este comunismul şi el este amnisitiat”. De
ce? Cu ce consccinţe? Falsificarea conştiinţei publice este de
netăgăduit: „Nazismul continuă să fie obiectul execrării universale
şi aş spune chiar că, din cauza amnistierii comunismului,
execrarea nazismului a crescut chiar în intensitate, pentru că
s-a produs o concentrare a focarului răului”. Printr-o unilaterală
înăsprire a rigorii, rămîn în centrul atenţiei şi formele „mult
atenuate, conexe” ale totalitarismului de dreapta, precum
franchismul, vichysmul etc., devenite obiectul unei veritabile
„industrii de execrare”. Dar comunismul? Ei bine, cele 50 de
milioane de morţi în Rusia, cele 60 de milioane de morţi în
China, milioanele de morţi din alte ţări, din pricina lui, par
unora un lucru mai puţin grav decît exilarea, din ordinul lui
Mussolini, a cîtorva opozanţi în insulele Lipare...

Să încercăm a schiţa un răspuns la amara perplexitate a
celebrului politolog francez. La o privire analitică, „misterul”
începe a se destrăma. Supusă unei radiografieri, scandaloasa
nedreptate îşi revelă unele cauze. Se cuvine, întîi de toate, a
lua în calcul deosebirea de durată dintre cele două totalitarisme.
Desfaşurîndu-se într-un timp mult mai lung decît nazismul,
tirania roşie s-a implantat mai adînc în mentalitatea umană, a
modelat-o mai decis în conformitate cu proiectul său malefic.
Exclusivistă, dogmatică, represivă, a creat iluzia că e singura
formulă a realului. Prin măsuri violente, a uzurpat faţa Binelui.
Obişnuinţa a lucrat în favoarea sa. Pavlovienele reflexe condiţionate
au desăvîrşit ceea ce n-a putut face convingerea, jinduita
însă atît de greu atinsa adeziune „de bună voie”. Suprimînd
orice opoziţie, orice reacţie critică, regimul comunist a produs
serii umane spiritualiceşte dezarmate, lipsite de anticorpi morali.
Pe acest fond, infecţia cu virusul ideologic avea calea
larg deschisă. Ceea ce, pe o perioadă mai scurtă, ar fi putut
surprinde, şoca, revolta, s-a transformat, de-a lungul a cîtorva
generaţii, într-o a doua natură individuală şi socială.

Intoxicarea prin propagandă a căpătat, în comunism,
proporţii fără precedent. In mai mare măsură decît nazismul,
care se răfuia cu „viciile” democraţiei occidentale şi cu produsele
„degenerate”, „iudaizate”, ale artei modeme, comunismul
a căutat să suprime ori să mistifice trecutul în ansamblu, să
taie toate rădăcinile tradiţiei. Modul metodic în care a procedat
e înfricoşător. A prefăcut în cenuşă toate valorile ce alcătuiau
cultura şi civilizaţia anterioare instalării sale, de la religie la
politică, de la artă la morală. Primul timp al nelegiuitului proces
a fost cel al epurării. Era nevoie de tabula rasa pentru edificarea
„omului nou”, act de adamism partinic. Al doilea timp
l-a reprezentat îndoctrinarea ca atare. Mai dură, mai vicleană,
cu mult mai extinsă decît cea a nazismului sau a fascismului,
ea s-a întemeiat pe o „învăţătură” cu pretenţie absolută, cea
mai înaltă şi ultimă expresie a raţiunii. „Miezul dur al comunismului,
arată Alain Besanşon, este constituit de ideologie. Adică
cunoaşterea absolută pe care ea o promite şi mîntuirea - ceea
ce constituie Gnoza” . O Gnoză „anticosmică”, blestemată.
Marxism-leninismul depăşea, sub unghiul articulării doctrinare
şi al coerenţei formale, ceea ce s-ar putea socoti ideologia hitleristă.
Pe cînd ultima se baza pe o stare de spirit, declarată ca
atare, determinată de voinţa de putere, sănătate, virilitate etc.,
cel dintîi îşi ascunde acelaşi impuls spre putere, acelaşi izvor
vindicativ, tulbure în instinctualitatea lui nedecantată, sub aerul
unei ştiinţe glaciale, care nu putea da greş. Impostura scientizantă
avea o anvergură mult sporită. Era exploatată şansa sistemului.
Visului pseudoedenic i se asocia demonia logicii, în
sensul în care, dusă la ultimele ei consecinţe, în cadrul unui
sistem, ea poate atinge absurdul. Religie atee, marxism-leninismul
fascina prin raţionalitatea lui suprem organizată, care-i
masca tendenţiozitatea primară, subtextul iraţional. Sofismul
său imperativ aşeza pe chipul lui Caliban un obrăzar de filosof.

De asemenea, comunismul n-a şovăit a-şi însuşi aparenţele
democraţiei. în vreme ce nazismul blama făţiş democraţia
devirilizată, putredă, căpeteniile comuniste se mulţumeau a o
vida de sens, manevrînd tiparele ei goale. Nimeni aidoma lor
n-a pus în scenă vreodată un spectacol mai terifiant al formelor
fără fond. Precum într-un teatru, ei organizau alegeri, cultivau
viaţa parlamentară, menţineau o sumă de instituţii tradiţionale.
Constituţiile statelor comuniste înscriau, cu o impecabilă
caligrafie juridică, drepturile şi libertăţile cetăţeanului. Pentru
a-şi împinge ipocrizia la apogeu, guvernele respective semnau
cele mai importante documente internaţionale, menite a stipula
şi a garanta aplicarea normelor vieţii democratice. înscenarea
avea, desigur, faţa îndreptată către străinătate, spre a îndupleca
puterile necomuniste la toleranţă, concesii, ajutoare. Dar nu
trebuie subestimat nici impactul său intern. Prin îndelungat
practicare, mascarada a semănat confuzie. Carnavalul democraţiei
mimate a reprezentat nu doar un calmant împotriva
eventualelor mişcări protestatare, ci şi un mijloc de compromitere
a principiilor democratice. Cu o întunecată perspicacitate,
comisarii ideologici îşi luau astfel măsuri de asigurare în faţa
surprizelor unui viitor mai îndepărtat. Dacă etichetele erau
identice, cum mai puteai fi sigur că alte borcane au un alt
conţinut? Surogatul punea sub semnul întrebării produsul original.
Parodia democraţiei a dus, în proporţii alarmante, nu o
dată catastrofice, la compromiterea democraţiei. De unde, în
mintea multora, indistincţia dintre un regim autentic democratic
şi unul al „socialismului real”, care proclama „aceleaşi”
reguli ale jocului.

Graţie împrejurării că a avut o viaţă lungă, regimul comunist
a generat o clasă stăpînitoare relativ solidă, „noua clasă”,
după denumirea pe care i-a dat-o Milovan Djilas, parazitară,
arogantă, beneficiind de privilegii specifice, situată practic deasupra
legii. Sfidînd teza conform căreia „socialismul victorios”
înlătură pentru totdeauna clasele exploatatoare, s-a manifestat
ca o asemenea clasă, cu o cupiditate, cu o sete de parvenire
şi cu o lipsă de scrupule care lăsau mult în urmă ceea ce
au făcut, în negativ, atît de huliţii moşieri şi burghezi. Nutrindu-
se dintr-un rezervor al energiei brutale, al grosolăniei ce
nu-şi putea pune margini, nomenclatura şi clientela ei s-au
lărgit şi s-au consolidat necontenit. Poftele lor au crescut, abuzurile
lor s-au multiplicat, emiţînd pretenţii de normalitate.
Spre deosebire de infrastructura nazistă care s-a prăbuşit repede,
„noua clasă” comunistă s-a bucurat de răgazul trebuitor
pentru a-şi produce o bază nu doar administrativă, ci şi economică,
nu doar socială, ci şi psihologică. S-a ornat cu o serie de
cutume şi tabieturi. Şi-a atribuit diplome obţinute pe uşa din
dos. E plină de ifose. Ciocoii care o compun se cred „specialişti”
cu o „vastă experienţă”, indispensabili pentru a pune în
funcţiune maşinăriile statului. Integrată într-o reţea de relaţii
mai mult sau mai puţin ocultă, neexcluzînd trăsături mafiote,
se străduieşte a rămîne la suprafaţă şi după surparea oficială a
regimului-matcă. Întinzînd insaţiabile tentacule spre puterea
politică, reconfigurată datorită unei simple „rotiri de cadre”,
ca şi spre cea economică, remaniată în stilul rapace al unui
capitalism „de tranziţie”, are, fireşte, tot interesul de a acoperi
fărădelegile trecutului, adică de a se acoperi pe sine. Reacţionarismul
său obtuz şi agresiv alcătuieşte una din principalele
piedici în drumul unei drepte evaluări şi sancţionări a comunismului.

Nu putem ocoli nici atitudinea de nepăsare a Occidentului.
Supus unui bombardament propagandistic formidabil din
direcţia Uniunii Sovietice, a Chinei maoiste, a sateliţilor lor,
acesta a dovedit, pînă în anii ’70, cînd l-a zguduit verbul de
foc al „disidenţilor”, în cap cu providenţialul Soljeniţîn, o orbire
faţă de realitatea comunistă, pe care n-am putea-o, cred,
aprecia mai just decît ca pe un efect de hipnoză. în afara oricărei
motivaţii realiste, comuniştii erau cei „buni”, anticomuniştii,
cei „răi”. O metafizică politică întuneca bunul simţ. în materie
de încălcare a drepturilor omului, funcţionau două măsuri.
Printr-o stranie distorsiune a conştiinţei, cei ce depuneau mărturie
asupra Gulagului erau taxaţi drept angajaţi imperialişti.
O asemenea funestă asimetrie a judecăţii definea, potrivit lui
Raymond Aron, unul din puţinii intelectuali lucizi, sinistrismul.
Acel sinistrism care a inhibat protestele împotriva celei mai
crunte şi mai făţarnice batjocoriri a fiinţei umane pentru că se
înfăşură în lozinci democratice. Acel sinistrism care a introdus
poza snobă a „anagajării” de tip Sartre, de fapt o complicitate
cu torţionarii, disimulată printr-o retorică umanitaristă. Acel
sinistrism care a încurajat relaţiile ignobile cu cîrmacii comunişti,
primiţi şi vizitaţi de către înaltele oficialităţi, sprijiniţi
în sfera materială şi în cea morală, în detrimentul popoarelor
captive. Cît de degradante au fost asemenea contacte, care au
împletit dezonoarea cu ridicolul, nu s-a arătat încă nici pe
departe. Istoria va avea grijă să le încondeieze. Ajunge acum
a ne pune o singură întrebare: oare pentru a spăla ruşinea
ordinelor acordate de către „lumea liberă” lui Nicolae Ceauşescu
şi a titlurilor academice acordate de aceeaşi „lume liberă”
Elenei Ceauşescu ar fi de ajuns toată apa Oceanului Atlantic?
Avem destule motive pentru a presupune un confort egoist, un
defetism ă la Miinchen, o tactică cinică a guvernanţilor în
chestiune, de la care ne-am fi aşteptat la cu totul altceva, dar
pe care o mai consecventă confruntare cu Răul i-ar incomoda,
se vede, în siesta lor mentală. Nu ne izbim oare şi la ceasul de
faţă de sechelele complexului procomunist? Dacă intelighenţia
apuseană s-a demarxizat şi nu-şi cruţă săgeţile polemice împotriva
comunismului „clasic”, ca şi a mlădiţelor năvalnice ale
neocomunismului, oamenii politici ai Apusului se arată, în
schimb, mult mai conservatori. Comportarea cu liderii Estului
le-a creat stereotipii. Slăbiciunile lor faţă de puterile comunismului
(aflate în declin), ca şi faţă de tertipurile acestuia (împrospătate),
sînt şi acum de o notorietate ce ne scuteşte de
obligaţia exemplificărilor.

Să ne mai surprindă „misterul” indicat de Alain Besancon?
Să-l considerăm de nedezlegat? Factorul istoric ne vine
în ajutor pentru a reduce o posibilă interpretare fatalistă. Dacă
cineva ar mai dori azi să disocieze comunismul de nazism, în
faţa unei instanţe morale, pentru a favoriza comunismul, l-ar
contrazice chiar evoluţia evenimentelor. Dislocat din structurile
de dominaţie ce şi le-a făurit şi încercînd a-şi forma altele noi,
totalitarismul de stînga se apropie de cel de dreapta, se îmbrăţişează
cu el, în pofida unei „vrăjmăşii” cu stagiu respectabil,
spre a-şi regenera forţele. Criza îl determină să treacă peste
diferenţele ce, în ochii naivilor, păreau structurale. Unirea face
puterea, inclusiv în cazul totalitarismelor, nu-i aşa? Ce dovadă
mai clară poate fi a comunităţii lor de interese? Ce dovadă
mai clară poate fi a vinovăţiei lor comune? Spre a relua o
comparaţie a lui Bemard-Henri Levy, am putea afirma că
totalitarismele „antagonice” ni se înfăţişează precum „cei doi
teologi ai lui Borges, care şi-au trăit întreaga viaţă anatemizîndu-
se şi excomunicîndu-se reciproc, dar care, în momentul
morţii, şi-au dat seama că sînt două trupuri în care sălăşluia
acelaşi suflet”. Un suflet criminal, care trebuie pedepsit. Omenirea
nu-şi va găsi respectul de sine şi liniştea pînă cînd procesul
nazismului nu va fi completat cu un egal de cuprinzător şi
de sever proces al comunismului.


va urma