Din aventurile lui Luke Skywalker (4)

George Lucas

- Ce loc pustiu!

3PO se întoarse prudent să privească spre locul unde zăcea capsula pe jumătate arsă, în nisip. Giroscoapele lui interne nu se stabilizaseră încă după aterizarea dură. Aterizare! Simpla formulare a termenului îl flata nejus­tificat pe anostul său asociat.
Pe de altă parte, presupunea că ar trebui să-i fie recu­noscător pentru că ajunseseră aici teferi şi nevătămaţi. Deşi, medită el studiind peisajul sterp, încă nu era sigur că-i aştepta o viaţă mai bună aici decît pe distrugătorul galactic, dacă ar fi rămas pe el.
Într-o parte, coline înalte de gresie dominau linia ori­zontului. În toate celelalte direcţii nu se vedeau decît şi­ruri nesfîrşite de dune mişcătoare, asemenea unor dinţi galbeni şi lungi, întinzîndu-se kilometru după kilometru, pînă departe. Oceanul de nisip se contopea cu strălucirea orbitoare a cerului, încît nu mai puteai distinge unde se termina unul şi unde începea celălalt.

O umbră de nor din particule fine de nisip se ridică în urma celor doi roboţi ce se îndepărtau de capsulă. Ve­hiculul, o dată ce misiunea sa se încheiase, devenise com­plet nefolositor. Nici unul dintre roboţi nu fusese pro­gramat pentru deplasarea pe jos pe acest tip de teren, aşa că ei se văzură nevoiţi să lupte din greu ca pe suprafaţa instabilă.

- Se pare că ne-a fost dat să suferim, gemu 3PO, autocompătimindu-se. Ce viaţă împuţită.

Tresări cînd ceva îi scîrţîi în piciorul drept.

- Trebuie să mă odihnesc pînă nu mă fac bucăţi. Componentele mele interne nu s-au refăcut încă după prăbuşirea nebunească pe care tu o numeşti aterizare.

Se opri dar R2-D2 îşi văzu de drum. Micul robot exe­cutase o întoarcere bruscă şi acum se deplasa încet dar ferm spre cel mai apropiat platou.

- Hei, strigă C-3PO.

R2-D2 ignoră apelul, văzîndu-şi de drum.

- Unde naiba te duci?
De-abia acum R2-D2 se opri şi începu să emită sem­nalul electronic al unei explicaţii, în timp ce C-3PO se străduia extenuat să-l ajungă din urmă.

- Eu n-o iau pe-acolo, hotărî C-3PO după ce R2-D2 îşi încheie explicaţiile. E prea stîncos.
Gesticulă arătînd în direcţia pe care veniseră, la cîteva grade depărtare de roci.

- Pe-aici e mult mai uşor.
O mînă metalică flutură a lehamite în direcţia platourilor înalte.

- Oricum, ce te face pe tine să crezi că sînt aşezări omeneşti în partea aceea?
Un fluierat prelung izvorî din interiorul lui R2.

- Să nu faci pe specialistul cu mine, auzi? îl aver­tiză 3PO. Cred că m-am săturat pînă-n gît de hotărîrile tale.
R2 piui scurt.

- Bine, du-te pe unde vrei, îi spuse 3PO cu mărinimie. Încă din prima zi ai să te îngropi în nisip, mogîldeaţă mioapă ce eşti.
Îl îmbrînci dispreţuitor, expediindu-l în tumbe, în jos, spre baza unei pante uşoare. C-3PO o porni către orizontul orbitor şi difuz. Aruncă o privire peste umăr:

- Şi să nu te prind că vii după mine să-mi ceri ajutor, ameninţă el, pentru că n-o să-ţi dau.
Sub creasta dunei, R2 se ridică cu greu. Stătu cît să-şi cureţe unicul ochi electronic cu ajutorul braţului ar­tificial. Scoase un chelălăit electronic care se apropie re­zonabil de ceea ce însemna expresia furiei umane. Apoi, murmurînd încetişor pentru sine, se întoarse şi începu să se tîrască spre creasta de gresie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Cîteva ore mai tîrziu, 3PO istovit, cu termostatul su­praîncărcat şi îndreptîndu-se vertiginos spre un colaps datorat caniculei, se deplasa către vîrful a ceea ce spera el să fie ultima dună. În apropiere, resturi de coloane şi contraforturi decolorate, oasele calcifiate ale unor sălbă­ticiuni imense alcătuiau o piatră de hotar de rău augur. Ajungînd pe creasta dunei, C-3PO privi nerăbdător în faţa sa. În locul multaşteptatei verdeţi, semn al civilizaţiei umane, văzu numai o mulţime de dune, identice ca formă şi care nu făgăduiau mai mult decît aceea pe care se afla acum. Ultima dintre ele, aşa cum o vedea el, era chiar mai înaltă decît cea pe care tocmai o urcase.
3PO se întoarse şi privi înapoi, spre îndepărtatul platou stîncos care devenea tot mai nedesluşit datorită distanţei şi turbulenţei produse de aerul fierbinte.
- Ei, pitic dereglat şi tîmpit ce eşti, mormăi 3PO, neputînd nici măcar acum să admită pentru sine că, poate doar din întîmplare, R2 ar fi putut să aibă dreptate. E numai vina ta. M-ai tras pe sfoară făcîndu-mă s-o iau pe-aici, dar nici ţie n-o să-ţi fie mai bine.
Şi nici lui, dacă nu persevera. Aşa că făcu un pas. Auzi însă ceva scrîşnind uşurel în încheietura unui picior. Cu­prins de o spaimă electronică, se aşeză şi începu să-şi cu­leagă nisipul din încheieturile acoperite cu o crustă abrazivă.

Putea continua drumul pe care pornise, îşi spuse el. Sau putea să-şi recunoască o eroare în raţionament şi atunci n-avea decît să încerce să-l ajungă din urmă pe R2-D2. Nici una dintre aceste perspective nu-i prea dă­dea ghes.
Mai exista însă şi o a treia variantă. Putea rămîne pe loc, sclipitor în lumina orbitoare, pînă cînd articulaţiile i s-ar fi blocat, circuitele interne i s-ar fi supraîncălzit şi fotoreceptorii i s-ar fi ars din pricina ultravioletelor. Ar fi urmat să devină şi el un monument al puterii distrugă­toare a sistemului binar, asemenea organismului colosal al cărui cadavru descărnat tocmai îl ocolise.

Deja receptorii săi erau pe ducă, reflectă el. I se părea că vede ceva mişcîndu-se în depărtare. Fata Morgana, probabil. Nu, nu... fără discuţie, era o lumină reflectată pe un obiect metalic care se deplasa înspre el. Speranţele îi renăscură. Ignorînd avertismentele date de senzorii pi­ciorului avariat, se ridică şi se porni să fluture nebuneşte din braţe.

Văzu acum cu claritate că era vorba de un vehicul, de un tip însă necunoscut lui. Dar era un vehicul, cu sigu­ranţă, şi asta implica inteligenţă şi tehnologie. În tulbu­rarea lui, neglijă să se gîndească la posibilitatea că acea inteligenţă ar putea fi de altă natură decît cea umană.

- Aşa că am tăiat energia, am închis turbinele din spate şi am trecut uşor prin spatele lui Deak, termină Luke de povestit, agitîndu-şi energic braţele.
Se plimba cu Biggs la umbră, în afara centralei. De undeva, dinăuntru, se auzea zgomot de metal prelucrat ,semn că, în sfîrşit, Fixer se apucase de reparaţii, alături de asistentul său robotic.

- Eram atît de aproape de el, continuă Luke agitat. Am crezut c-o să-mi pîrlesc aparatura. De fapt, mi-am buşit avioneta destul de rău.
Această amintire îl făcu să se încrunte.

- Unchiul Owen a fost foarte supărat. Nu m-a mai lăsat să zbor tot sezonul.
Nu fu amărît mai mult de o clipă. Amintirea părţii plăcute a isprăvii sale se revărsă peste imaginea nechibzuinţei gestului.

- Trebuia să fi fost şi tu acolo, Biggs.

- Ai face mai bine s-o laşi mai moale cu astea, îl atenţionă prietenul său. Oi fi tu cel mai tare pilot acro­batic din regiunea asta a Mos Eisleyului, dar, Luke, să ştii, avionetele astea mici pot fi periculoase. Sînt îngro­zitor de rapide pentru nişte aparate troposferice. Mai ra­pide, decît ar trebui. Mai joacă-te tu de-a jocheul cu mo­toarele şi într-o zi, unul o să facă bum!
Biggs lovi violent cu pumnul în palma celeilalte mîini.

- Şi-ai să ajungi o pată întunecată pe un perete de canion.

- Ia uite cine vorbeşte, replică Luke. Acum, după ce-ai fost pe cîteva nave mari galactice, pilotate automat, începi să vorbeşti ca unchiu-meu. Ce mai, te-ai rasat la oraş.
Se răsuci vioi spre Biggs şi acesta îi blocă uşor miş­carea, schiţînd totodată un gest apatic de contraatac.
Nepăsătoarea încîntare de sine pe care o afişa Biggs se preschimbă în ceva mai uman:

- Mi-a fost dor de tine, puştiule.
Luke privi încurcat, într-o parte.

- Totuşi, Biggs, lucrurile s-au mai schimbat de cînd ai plecat tu. A fost atît de... - Luke căută cuvîntul po­trivit, dar în cele din urmă încheie neputincios... atît de linişte.
Îşi perinda privirea pe străzile nisipoase şi pustii din Anchorhead.

- Linişte şi iar linişte şi altceva nimic, pe cuvînt.
Biggs deveni tăcut, gîndindu-se la ceva. Se uita în jur. Aici, afară, erau singuri. Ceilalţi se întorseseră în răcoarea relativă a centralei electrice. Pe cînd se apropie şi mai mult de el, Luke simţi o solemnitate neobişnuita în tonul vocii prietenului său.

- Luke, nu m-am întors doar ca să spun la reve­dere, sau ca să mă umflu în pene în faţa tuturor că am făcut Academia.
Păru din nou că ezită, nesigur pe el. Apoi, ca să nu mai aibă prilejul de a da înapoi, aruncă repede:

- Vreau să ştie cineva. Nu pot să le spun părinţilor.
Cu gura căscată la Biggs, Luke nu reuşi decît să îngaime:

- Cum adică? Ce tot spui?

- Vorbesc despre ceea ce s-a tot discutat pînă acum ta Academie... şi în alte părţi, Luke. Discuţii serioase, grave. Mi-am făcut cîţiva prieteni noi, din alte sisteme. Am căzut de acord asupra felului în care se desfăşoară anumite lucruri şi - vocea lui scăzu conspirativ - cînd vom ajunge într-unul din sistemele periferice, avem de gînd să abandonăm nava şi să trecem la Alianţă.

Luke îşi întoarse privirea spre Biggs, încercînd să şi-l închipuie pe prietenul său - cel amator de plăceri, nepăsător, cel care-şi trăieşte clipa - ca pe un patriot înfierbîntat de fervoarea răzvrătirii.

- Vrei să treci de partea rebelilor? izbucni el. Pro­babil că glumeşti. Cum?

- Vorbeşte mai încet, te rog, spuse Biggs preveni­tor, privind pe furiş spre centrală. Ai o gură cît o şură.

- Iartă-mă, şopti repede Luke. Vorbesc încet... Uite ce-ncet vorbesc. De-abia-mă auzi şi tu...

Biggs îl întrerupse şi continuă:
- Un prieten de-al meu de la Academie are un alt prieten pe Bestine, care ne-ar putea ajuta să intrăm în contact cu o bază militară rebelă.

- Un prieten de-al lui... Eşti nebun, hotărî Luke cu convingere, sigur că prietenul lui o luase razna. Acest prieten la mîna a doua poate fi un agent imperial. Vei sfîrşi la Kessel sau şi mai rău. Imperiul ar fi trebuit să le distrugă cu mulţi ani în urmă, dacă aceste avanpos­turi ar fi într-adevăr atît de multe şi atît de uşor de găsit.

- Ştiu că-i foarte riscant, admise Biggs fără tra­gere de inimă. Dar dacă nu îi contactez aşa, atunci - o lumină ciudată apăru în ochii lui, un amestec între o maturitate proaspăt cîştigată şi... altceva - voi face ce îmi stă în putinţă de unul singur.
Îl privi insistent pe prietenul său.

- Luke, să ştii că n-am de gînd să aştept pînă cînd Imperiul mă va obliga să mă înrolez. În ciuda a ceea ce auzi tu pe canalele oficiale de informare, Rebeliunea ca­pătă amploare, se extinde. Şi vreau să fiu de partea dreptăţii... partea în care cred.
Vocea lui căpătă o inflexiune neplăcută şi Luke se întrebă ce-o fi văzînd el cu ochii minţii.

- Ar fi trebuit să auzi şi tu cîteva dintre istorioa­rele pe care le-am auzit eu, Luke, şi să afli despre unele dintre fărădelegile pe care le cunosc eu. Poate că odată, cîndva. Imperiul a fost într-adevăr frumos şi măreţ, dar oamenii care sînt la putere acum... Clătina din cap cu amă­răciune. E putred, Luke, totul e putred.

- Şi eu nu pot să mişc nici un deget, mormăi po­somorit Luke. Sînt legat de mîini şi de picioare în locul ăsta.
Trase un şut în nisipul pe care păşea, zadarnic, căci nisipul te încolţea la fiecare pas în Anchorhead.

- Credeam că în curînd vei urma şi tu Academia, remarcă Biggs. Dacă-i aşa, atunci ţi se va oferi ocazia să scapi de munţii ăştia de nisip.

Luke zise cu dispreţ:
- Nu-i chiar aşa. A trebuit să-mi retrag cererea de înscriere.
Se uita într-o parte, incapabil să facă faţă privirii neîncrezătoare a prietenului său.

- N-am avut încotro. Am avut o mulţime de pro­bleme cu oamenii nisipurilor. Au făcut cîteva incursiuni chiar şi la periferia Anchorhead-ului.
Biggs clătina din cap, neluînd în seamă scuza.

- Unchiul tău ar putea ţine în loc o întreagă colonie de tîlhari cu un aruncător laser.

- Să-i ţină departe de casă, da, încuviinţă Luke. Dar acum, că unchiul Owen şi-a instalat, în sfîrşit, destule vaporizatoare şi toate funcţionează, ne aşteptam ca pămîntul să-i răsplătească din plin toate eforturile. Nu poate păzi însă de unul singur toată ferma şi spune că mai are nevoie de mine încă un sezon. Nu pot să-l pă­răsesc acum.
Biggs oftă trist.

- Îmi pare rău pentru tine, Luke. Într-o zi va tre­bui să înveţi să faci diferenţa între ceea ce pare impor­tant şi ceea ce este cu adevărat important.
Cu un gest larg, arătă de jur împrejur.

- La ce bun toată munca unchiului tău dacă roadele ei sînt acaparate de Imperiu? Am auzit c-au început să monopolizeze comerţul în toate sistemele de la periferie. Nu va trece mult, şi unchiul tău, la fel ca toţi ceilalţi de pe Tatooine, va fi doar un simplu chiriaş robind pen­tru gloria Imperiului.

- Aici nu s-ar putea întîmpla aşa ceva, obiectă Luke cu o convingere pe care, de fapt, n-o simţea. Chiar tu ai spus-o - Imperiul nu-şi va bate capul cu bolo­vanul ăsta.

- Lucrurile se mai schimbă, Luke. Numai teama de revoltă îi mai reţine pe mulţi dintre cei ce au puterea de la cine ştie ce grozăvii. Dar dacă această teamă va fi complet îndepărtată... Sînt două lucruri pe care oamenii n-au fost niciodată în stare să şi le satisfacă: curiozi­tatea şi lăcomia. Şi nu sînt prea multe cele care să mai stîrnească curiozitatea înalţilor funcţionari imperiali.

Amîndoi tăcură. Un vîrtej de nisip mătură strada maiestuos, şi tăcut, apoi se sparse de un zid în nenumă­rate alte vîrtejuri mai mici ce se împrăştiară în toate zările.

- Aş vrea să vin cu tine, şopti Luke într-un tîrziu. Îşi ridică privirea. Mai stai mult pe-aici?

- Nu. De fapt, chiar mîine dimineaţă trebuie să fiu la întîlnirea cu Ecliptic.

- Atunci... Asta înseamnă... că n-am să te mai văd.

- De ce? Poate că într-o bună zi..., zise Biggs în­crezător. Faţa i se lumină într-unul din acele zîmbete dezarmante ale lui. N-am să uit de tine. Între timp ai grijă să nu nimereşti în vreun perete de canion.

- Voi intra la Academie sezonul următor, insistă Luke, mai mult ca să se încurajeze pe sine decît pe Biggs. După aceea, cine ştie ce voi face? Vocea lui trăda hotărîre. În orice caz, nu mă voi lăsa înrolat în flota galactică, asta-i sigur. Ai grijă de tine. Tu... vei fi în­totdeauna cel mai bun prieten al meu.

Nu simţiră nevoia să-şi strîngă mîna. Trecuseră de mult de etapa asta.
- Pe curînd, Luke, spuse Biggs.
Se întoarse şi intră în centrală, Luke îl privi dispărînd înăuntru. Gîndurile lui erau la fel de haotice şi de frenetice ca şi imprevizibilele furtuni de nisip de pe Tatooine.



va urma