Imposibila neutralitate (XXXVII)

Gheorghe Grigurcu

Admiratorii

Spectaculoasa, însă mai cu seamă ruşinoasa revenire în
actualitate a lui Adrian Păunescu, oficializată prin emisiunea
tv. a d-lui Mihai Tatulici din 17 iulie 1992, a fost însoţită de o
serie de comentarii: o cometă rău prevestitoare cu o trenă de
false lumini. Prefirîndu-le, ne dăm seama de dimensiunea şi
de natura răului. Constatăm cît de adînc a pătruns în conştiinţe,
pervertindu-le, determinîndu-le a nu-1 vedea sau chiar a-1 înfăţişa
drept bine. A închide ochii asupra evidenţei scelerate şi a
proiecta în schimb o imagine a creaţiei, a candorii, a caracterului,
a curajului acolo unde în realitate se cască, hidoase, golurile
lor. A arunca răspunderea păcatului nu asupra celui ce-1 săvîrşeşte
ci asupra celui ce cutează a-1 numi. Ce malefică alchimie
a putut poci astfel percepţiile, simţămintele, judecăţile? Acum,
cînd oamenii condeiului se pot exprima cu suficientă libertate,
pentru a fi întratotul răspunzători de ceea ce emit, cînd cenzura
nu mai poate alcătui un paravan pentru oportunisme şi laşităţi!
Confruntarea cu poetul de Bârca e un test. O probă eliminatorie
la examenul bunului-simţ literar şi civil. Să admitem că odinioară
a-1 înfăţişa în lumina realităţii nu era la îndemîna oricui.
Riscurile unui impact cu oficialitatea, ce ar fi sărit în apărarea
protejatului său de lux, inhibau impulsul rostirii adevărului şi
al sancţionării monstruozităţilor. Pentru a-1 „critica” pe Păunescu,
trebuia să ai îndrăzneala de a fluiera în biserică. Dar azi?
Comentatorii cu pricina se pun, de bunăvoie şi nesiliţi de
nimeni, în abisul oportunismului gratuit, al compromisului pur.
Nu e oare un soi de sacrificiu, care maculează, care înjoseşte
iremediabil? O mesă neagră, satanică? Vedem cu multă tristeţe
că printre cei ce oficiază se află nume pînă deunăzi respectabile
şi dătătoare de speranţe.


Astfel, dl Eugen Simion crede de cuviinţă a-1 prezenta
pe bardul de la Bârca în tonuri cît se poate de luminoase, dacă
nu exaltante: „A trecut, altfel zis, de la o poezie de tip încifrat
la o poezie socială şi chiar, într-o variantă mai acută, la o poezie
de natură politică. Am scris despre el un capitol întreg în
«Scriitori români de azi» şi cînd am recitit zilele acestea acele
pagini am observat că n-am nimic de corectat. Judecata de
valoare este justă. (...) Eu îl consider un poet peste care nu se
poate trece, un creator excepţional în sfera poeziei profetice,
un poet obsedat de istorie şi hotărît să se confrunte cu ea”. Să
remarcăm din capul locului siguranţa de sine a verdictului,
acel trufaş „n-am nimic de corectat”, ce acoperă nu doar excelenta
conştiinţă de sine a exegetului infailibil, ci şi distanţa de
la o epocă la alta, de la expresia jugulată de către totalitarism
la cea eliberată. Aşa că nu numai refuzul revizuirilor este implicat
aici (un antilovinescianism, să zicem, temperamental, o
rigiditate dăscălească a celui ce cochetează, totuşi, cu „impresionismul”), ci şi o opţiune extra-estetică, o solidarizare cu
Marele Oportunism. Ce fel de poezie „socială” şi „politică” a
comis propagandistul numărul unu al dictaturii? Cel ce a glorificat
în chip delirant, pe cele mai întinse suprafeţe, dublul chip
al acesteia? A nu-i specifica factura înseamnă a o accepta.
Straniu ceauşism post-festum! E o revelare a mentalităţii în
cauză, cu cît mai neaşteptată cu atît mai elocventă. Judecata
de valoare poate fi Ju stă ” (cu cîtă olimpică seninătate şi-o
declară astfel recentul academician!) atîta timp cît omite orice
referinţă la faţa imundă, la mirosul pestilenţial al obiectului
asupra căruia se exercită? Ce fel de estet este dl Eugen Simion
dacă strîmbă din nas în faţa militantismului pentru democraţie
şi acceptă admirativ prestaţia abject-propagandistică şi adulatoare
a poetului de curte? De ce sînt folosite două măsuri în
acelaşi domeniu? De ce, dacă nu pentru descurajarea posturii
democratice şi omologarea demisiei morale celei mai ţipătoare?
Adrian Păunescu e caracterizat şi ca „un creator excepţional
în sfera poezie profetice”. Dacă nu c cu supărare, ce a profeţit
el? Prăbuşirea comunismului cu care s-a identificat? Căderea
cuplului tiranic pe care l-a preamărit ca nimeni altul? Impasul
nomenclaturii pe care continuă a o sprijini? Liberalizarea şi
europenizarea vieţii noastre publice cărora li se opune cu disperare?
Am impresia că sînt întrebări retorice pentru toată lumea,
cu excepţia celor cîţiva extremişti şi a „apoliticilor” de la 
„Literatorul”.


Nu se lasă mai prejos în observaţii intenabile nici dl
Marin Sorescu: „Marginalizarea lui (a lui Adrian Păunescu
n.n.) mi se pare o cruzime similară cu marginalizarea unor
scriitori de după 1944. E ciudat că terapia de şoc a democraţiei
seamănă atît de tare cu terapia de şoc a comunismului sovietic”.
Ce comparaţie! Ciudată ni se înfăţişează viziunea poetului din
fruntea „Literatorului” ! Nu-mi aduc aminte să fi citit vreun
rînd în favoarea scriitorilor năpăstuiţi după 1944, în vremea
îndelungată şi crudă a năpăstuirii lor. Nici Blaga, nici Ion
Barbu, nici Arghezi, nici V. Voiculescu nu s-au putut apăra şi
n-au putut fi apăraţi de atacurile condeielor proletcultiste.
Adrian Păunescu nu numai că poate scrie, sub durata „terapiei
de şoc a democraţiei”, tot ce-i pofteşte inima, inclusiv calomnii
şi injurii, dar are la dispoziţie şi o sumă de publicaţii în proprietate
personală. A încerca să stabileşti o paralelă între democraţia
noastră incipientă şi absurdităţile comunismului sovietic
înseamnă nu doar a insulta pe actualii scriitori români, marea
majoritate a scriitorilor români care se rostesc slobod, după
ce li s-a scos căluşul totalitar, ci şi a insulta memoria victimelor
regimului comunist, multe decedate în temniţă ca urmare a
persecuţiilor, fără a fi avut vreodată dreptul la cuvînt. Poate
nega aceste fapte jucăuşul Marin Sorescu? Iar dacă nu le poate
nega, parcă nu s-ar cuveni să se joace cu dramatismul lor! Şi
ce mai spune d-sa? Mai spune următoarele: „Păunescu este un
mare poet de limbă română, o personalitate complexă,
excepţională. Forţa sa de creaţie este uluitoare. Mai ales ea a
fost aceea care a coalizat împotrivă-i cohorta de condeie anemice
şi sterile, trecute, în vălmăşagul întîmplărilor pe care au
ştiut să şi le adjudece, cu folos, din planul cinci în planul întîi”.
Desigur, mentorul „Literatorului” arc dreptul de a se extazia
oricît de personalitatea „complcxă”, „excepţională”, „uluitoare”
etc. a co-provincialului său. Dar nu crcd că poate pretinde
celor ce-şi exprimă opinia un atestat de „valoare”, atît de relativ,
totuşi, un fel de bilet pentru „planul” 1 sau 5 al reprezentaţiei
literare. Procedeul nu excelează prin bun-simţ. Contează
nu biletul imaginar, pretins cu ţîfnă, ci ideile, atitudinea, stilul
celui ce intră în discuţie. Or accstea s-ar putea să fie mai puţin
convenabile unui personaj ce se consideră ocupant de drept şi
pentru vecie al „planului” 1. De unde grimasa formalismului,
pe cît de dispreţuitor, pe atît de lipsit de temei. Cu sau fară
voia lui Marin Sorescu, cu toţii avem dreptul la exprimare! în
rest, găsim sub pana sa acccaşi adeziune largă, estctic-politicmorală,
la opera Păunescului. Nu i se impută mai nimic, vinovată fiind „lumea” care n-a răspuns cu suficientă receptivitate
la avansurile sale postdccembristc: „Păuncscu n-a mai avut
acces nici la televiziune, nici la radio, nici la ziare (în afara
propriilor ziare n.n.). El a purtat totuşi un dialog continuu cu
lumea, un dialog dramatic şi dc-a surda (sînt de acccaşi părere
n.n.) în ziarul propriu «Totuşi iubirea», care se citeşte pe
nerăsuflate, fie că eşti de acord cu uncie puncte de vedere sau
cu unele accente (sic!). Greşelile fiind aici mult mai mici decît
cele care se comit în multe alte ziare”. Deci un punctaj maxim
al justeţii pentru «Totuşi iubirea” ! Pentru cine s-ar îndoi de
simpatiile restauraţioniste şi proextremiste ale lui Marin Sorescu,
ultima propoziţie citată are darul de a rispi o atare îndoială...


Dar aceste texte nu reprezintă decît prefaţa simandicoasă
a unei dezlănţuiri gazetăreşti în favoarea lui Adrian Păunescu,
e drept, minoritară în raport cu atitudinile critice, însă nu mai
puţin aducînd semnale sinistre, aşa cum cîteva cazuri răzleţe
ale unei maladii infecţioase conţin primejdia ce poate cuprinde
întreaga ţară. Dînd mîna cu omul micului ecran, dl Mihai
Tatulici, literatorii fruntaşi şi-au făcut datoria. Au „dat drumul
la Păunescu”. Au tras zăgazul, îngăduind un şuvoi tulbure a
se revărsa peste întinderile unei prese încă adîncite în examinarea
rănilor naţionale. Au încurajat astfel (meritul nu li se poate
contesta) manifestarea unor noi aberaţii. Probabil încredinţaţi
că cele de care am luat cunoştinţă pînă în prezent nu sînt
destule. în articolele la care ne referim, aserţiunile cinice ale
somităţilor îşi eliberează lăuntml multiplu-seminal, asemenea
unei păstăi care crapă, în vederea rodului. Rod care e, fireşte,
caricatural. Nici n-ar putea fi altminteri, în virtutea legilor geneticii.
Onorabilitatea aparentă, geometria fariseică a păstăii
materne cedează, făcînd loc grotescului celui mai sugestiv.
Rod bogat! Ne vom opri la un singur exemplu: comentariul
intitulat Povestea Porcului (un titlu cu o intenţie... omagială,
însoţit de o fotografie... adecvată!), apărut în „Adevărul” din
20 iulie 1992, sub semnătura lui Sergiu Andon. Ce aflăm de la
dl Sergiu Andon? „Astfel, observînd tema dată, vom zice că
emisiunea era de mult necesară ca un gest restaurator faţă de
o personalitate de excepţie, căreia atributul de genial nu poate
stîmi rezerve decît proştilor sau invidioşilor”. Cu riscul de a
intra în aceste ingrate categorii, nu ne putem împiedica a ne
amuza copios de rîndurile ziaristului menţionat. Rînduri de
zile mari. Indimenticabile, cum ar zice G. Călinescu. De pildă:
„Inclusiv în timpul maratonului din Studioul 2, A.P. şi-a redemonstrat laturi ale genialităţii sale: un intelect fenomenal, cu
capacitate de memorizare, efort şi cu reactivitate comparabile
cu ale lui Iorga”. Deci, iată-1 pe noul Iorga! Ne putem întreba
cîte volume va cuprinde opera d-sale capitală, de bună seamă
Istoria lui Nicolae Ceauşescu, în versuri. Nimeni altul n-ar fi
mai potrivit pentru o asemenea întreprindere, deoarece fostul
scrib de curte posedă „o energie vulcanică, în stare să proiecteze
duplicitatea şi cameleonismul la dimensiuni şi valori cosmice.
Pentru că poetul şi agitatorul discutat asta este: un monument
viu şi măreţ al condiţiei generale a neamului său”. Avem,
aşadar, un elogiu, ce e drept insolit, al specificului naţional
românesc, compus dintr-un paroxism al duplicităţii şi al cameleonismului.
Cum de n-aţi reţinut nuanţa, colegi extremişti?
Cum de a scăpat o atare strălucire măreaţă ochilor dv. de arguşi
patriotici? însă care sînt meritele intrinseci ale geniului comparabil
cu Iorga, de a cămi existenţă n-am prins de veste? Dl
Sergiu Andon nu se încurcă în a le prezenta, într-o cadenţă
logică foarte originală: „El a cîntat şi a contestat cu egal patetism
regimul şi pe autoritarii săi lideri, a stigmatizat închistarea
consolidînd-o, excepţia de la regulă, a fulgerat nedreptăţi individuale drapînd nedreptatea generală, a regenerat termenul
«revoluţie» estompînd ideea de a înfăptui, a folosit incendiar
simbolurile luminii, luptei libertăţii, (...) sedînd şi mai puternic
o spiritualitate drogată”. Se poate înţelege ceva de aici, iubiţi
cititori? Ce se poate înţelege? Că un om stă alergînd şi strigă
tăcînd? Farfuridi ar păli de invidie în faţa acestui tur de forţă
retorică. Iată dezvoltarea „complexităţii” păunesciene, statuată
de către Marin Sorescu! Tema magistrului de la „Literatorul”
e reluată în mod creator! Nimic nu-i lipseşte genialului. La
aşa geniu, aşa exegeză. Evident că „doar răutatea stupidă a
celor incapabili să se ridice deasupra propriei invidii, doar
pizma că a fost în stare să trăiască simfonic o stare generală
lamentabilă ar putea inspira reproşuri faţă de reintrarea Păunescului
în spaţii potrivite anvergurii sale”. Care sînt aceste „spaţii”?
Indiscutabil, spaţiile fabulosului, ale basmului şi legendei,
mai mult ori mai puţin mioritice, mai puţin ori mai mult...
porcine: „Da, Adrian Păunescu este un porc. Povestea lui este,
în parte, povestea porcului. El a fost un Făt-Frumos al cugetului,
pe care vrăjile uzurpatorilor l-au metamorfozat în rîmător
neobosit şi zgomotos. A fost un porc acceptat pe post de băiet,
în sărmanul bordei mioritic, de-un moş şi o babă obsedaţi de
a-şi mîngîia bătrîneţile şi cu ceea ce le lipsea: cu un disident”.


Rămînem cu răsuflarea tăiată, cu tocul înţepenit. Doar
un singur gînd modest izbuteşte a se salva din starea de perplexitate
ce ne-a cuprins, pe care-1 notăm aici în chip de final
lipsit de fastul stilistic ce l-ar fi cerut declaraţiile corifeilor de
la „Literatorul” şi urmarea lor naturală, regalul din „Adevărul”:
cine seamănă cinism, culege ridicol.



va urma