Violetta Petre
Bate-un
clopot peste ceruri şi le-nchide porţile
Undeva
un cer albastru îşi dezmiardă stelele...
Eu
nu am bilet de voie pentru zbor şi nici nu pot
Să
adulmec primăvara, să alung iarna de tot...
Şi
mă uit cu jind la tine, cum petalele-ţi desfaci
Şi
mi-e foame de lumină şi de-albastru, dar tu taci
Şi
mă laşi să mor de foame şi de sete şi nu ştii
Că
din tine-or să răsară dimineţile-ţi pustii...
Nu
mă vezi şi treci spre mâine, ignorându-mi ochii trişti
Ca
să mă convingi că astăzi pentru mine nu exişti
Iei
în braţe primăvara, ca geloasă să mă pierd
Şi
mă laşi fără să-ţi piese că-nnoptările-mi dezmierd...
Aş
îngenunchea, să-mi cauţi, dac-a mai rămas ceva
Din
poemele de iarnă ce le-am prins în palma ta
Eram
eu cea mai frumoasă violetă dintre flori
Mi-ai
furat şi-ai dus cu tine şi poeme şi culori...
Şi
mă-ngrop într-o firidă, dintr-un anotimp de foc
Să
mă sinucid cu versu-ţi, să mă spânzur de noroc;
Tu-mi
întinzi paingul sacru, cel cu crucea, să-l ating
Să
îmi fie moartea dulce, când bat clopote şi ning
Incantaţii
şi blesteme tăinuite-n pielea ta.
Eu
m-oi înveli ce cerul şi cu amintirea grea
A
poveştilor în care îmi spuneai că nu e vers
Mai
frumos ca ochii-albaştri...amintirile s-au şters...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu