ORBITOR (38)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Dar asta a fost cu luni în urmă, pe cînd ruinele cartierului erau încă-n picioare şi vagabonzii, daţi afară de prin metrou, puteau încă să se ghemuiască în cîte-o încăpere c-un perete pră­buşit. Iarna i-a gonit însă şi de-acolo. Peste iarnă pereţii pate­tici, cu oberlichturi rotunde şi decoraţii Jugendstil, s-au mîn-cat de tot şi fecalele vagabonzilor au dispărut sub zăpadă. Primăvara au venit noroaiele, mirosul de nuia crudă a duzilor şi excavatoarele. Priveam de pe fereastra ovală a mansardei mele cum, încetul cu încetul, ca într-un joc cu maşini miniaturale, insecte de metal galben şi portocaliu, cu cilindri hidraulici mur­dari şi cupe jupuite pînă la fierul gol, dau jos zidurile, scot fundaţiile, strîmbă gardurile şi le smulg din pămînt, încărcînd totul în basculante şi lăsînd în urmă teren viran, mocirlos, brăz­dat de urmele şenilelor. Noaptea se lucra în lumina devastatoare a farurilor. Coboram uneori şi, cu toate că noroiul îmi depăşea marginea de sus a ghetelor, prelingîndu-mi-se înăuntru, nu mă lăsam pînă nu ajungeam la teatrul operaţiunilor. Se purta un război. Duşmanul, luat prin surprindere în aşternut, îşi apăra cu pieptul gol, cu pielea mucegăită, cu nasul spart, cu gura des­chisă şi ochii orbi, dar lărgiţi de groază, teritoriul spectral. Deasu­pra gorgonelor şi himerelor, adînc în cerul de primăvară, stelele scînteiau şi scînceau parfumate. Pe vîrtejurile lor se profilau pereţi exteriori ce încă-şi purtau balcoanele sub care doi atlaşi cu muşchi de ghips se-ncordau inutil. Cupele dinţate loveau în mijlocul flăcării farurilor, zidul troznea, tencuiala zbura în fulgi şi în ţăndări, cărămizile se depărtau, lăsînd la vedere pufoase cuiburi de păianjen, şi tot decorul se prăbuşea deodată pe spate, prefăcîndu-se-n gunoi şi-n relicve sub luna uriaşă a lui aprilie. Farurile goleau clădirile de culori şi le umpleau cu ceară lichidă. Le apăsau uşor în calupul de ceară al focarelor electrice, cum apeşi cheia ca să faci o dublură, şi apoi distrugeau originalul, aşa încît numai mulajele negative ale vechilor vile rămîneau în picioare, înţesate de măştile concave ale gorgonelor de altădată. Mă-ntorceam acasă noroit din cap pînă-n picioare, dar avînd în buzunar cînd un deget de ghips cu unghie adevărată, cînd o floare de fier forjat căreia-i dăduseră, între petalele negre, sta-mine delicate, de un verde translucid, cu polen gros pe corpus-culii din vîrf.

Aşa că zorii verzui ai primăverii mă prindeau din nou în faţa obeliscului stacojiu de pe Uranus, care, cu cele unsprezece etaje ale sale, era acum singurul obiect din cosmos care mai sfida exor­bitanta şi exoftalmica nălucă a Casei Poporului, urcată, cu fron­toane de ceaţă şi contraforturi de vid, pe dîmbul ei unde-nce-pea să dea iarba. Pe enormul, curbat ca Pămîntul, teren viran dintre cele două construcţii trecea uneori, hurducîndu-se şi transportîndu-şi încărcătura de sfinţi de la o staţie la alta, cîte o biserică pe rotile, clopoţind la intersecţii, cu cîte-un bătrîn popă ortodox ce manevra, în pronaos, manivela cu potenţio-metru şi, din cînd în cînd, oprea şi cobora ca să schimbe ma­cazul. O oglindă retrovizoare, fixată sub hram, îl ajuta pe vat-manu-n sutană, cu barba lungă şi înnodată, să vadă în părţile laterale, de-a lungul frescelor de pe pereţi, pînă la tamponul din spate, pe care jegosii copii ai străzii se străduiau să se ţină-n pi­cioare, atîrnaţi de funia clopotelor din turla din mijloc.

Pe jos sau luînd una dintre biserici ― noaptea se retrăgeau, pudic, la depourile dintre blocuri ― ajungeam în fine acasă, intram în holul blocului şi chemam liftul antediluvian, ce-avea să mă transporte lîngă nori, în garsoniera mea pîlpîitoare. Aş­teptam un timp nesfîrşit în faţa porţii de sîrmă zmolită a liftu­lui, a cărui cuşcă verticală era-ncolăcită moale de scara-n spira­lă a blocului. Cabina grea ca un seif făcea să se zguduie toată clădirea cînd cobora grandios şi irepresibil, mai lent ca un melc, ghsînd de-a lungul şinelor unse din plin cu vaselină cafenie. Trecea mai bine de un minut pînă apăreau maţele îndoite, negre ca păcura, de sub cabină, ce dispăreau şi ele în groapa de sub ni­velul parterului, ca să lase, măreţe ca o Bunavestire, să se arate în sfîrşit ferestrele de cristal, sticlind în penumbră. Zi de zi in­tram de bunăvoie în capcana de lemn, zmoală şi cuarţ, priveam butoanele de ebonită, mîncate de vreme, arse cu chibritul, sparte barbar, mai ales cele de la etajele de jos, unde ajungeau copiii, şi apăsam pe ultimul din şir, care, pentru că-l foloseam numai eu, avea deja imprimate adînc amprentele degetului meu arătător, în ale căror şanţuri de ebonită îmi potriveam, de fie­care dată, din nou, vîrful degetului. Şi zăream iar, prin carnea transparentă a degetului meu, cum vezicule pline de dopa-mină se-apropie de pieliţa striată din vîrf, cum se lipesc şi se contopesc cu ea, cum pleznesc şi eliberează în spaţiul micro-nic dintre deget şi buton neurotransmiţătorul fierbinte ca o sper­mă abia ţîşnită, îndreptîndu-se-n turbioane spre sinapsa de plas­tic crăpat. Şi iarăşi lichidul scînteietor se infiltra prin pori, schimbînd mesaje, dînd parole, deschizînd zăvoare şi came şi pătrunzînd, în fine, pe magistrala neuronală a bătrînului, blaza­tului ascensor. Comanda suia în nervul ruşinos, care ţinea blo­cul erect şi permitea corpilor lui cavernoşi sa se umple de-amurg, şi apoi ajungea pîn-la măduvă, străbătea aripile fluturelui cenu­şiu într-un curcubean arc reflex şi-n cele din urmă punea în mişcare motorul străvechi. Urcam atunci, insuportabil de lent, trecînd prin dreptul fiecărui etaj, privind fără să pot interveni ororile de pe fiecare palier (cîte-o bătrînă cu cozi lungi şi că­runte plîngînd trîntită pe mozaic; vreun soldat tăindu-şi venele cu lama zimţată a unui cuţit de bucătărie; nişte copii nespălaţi rupînd în bucăţi iepuraşul de cîrpă şi paie în faţa micii lui stă-pîne) aşa cum, indecidabil dacă în vise sau în vechi amintiri, urcam cu liftul în magazine puternic luminate, încărcate de mărfuri, cu etaje mereu mai animate, pe cînd eram copil şi-mi sprijineam capul de şoldul mamei, o fiinţă enormă ca o statuie, care umplea cabina în întregime, pînă la becul de deasupra. În­totdeauna urcam, nu coboram niciodată decît pe scările maga­zinelor, dosnice şi murdare, pînă ne vedeam în strada plină de faruri şi de neoane. Iar altădată suiam, printr-o casă a liftului uriaşă şi vîntoasă, pe o platformă fără pereţi şi tavan, atîrnată doar de un cablu ce dispărea undeva în înălţime. La atîta se reducea cabina: o scîndură care se bălăngănea lovindu-se de pereţi, prin crăpăturile căreia vedeam golurile de dedesubt. Pereţii erau zgrunţuroşi şi înnegriţi de păcură, iar uşile de fier ce se-nşirau una deasupra alteia erau ferecate cu mecanisme ciudate. De­geaba încercam să le-mping cînd treceam prin dreptul lor, iar şirul le era cu adevărat nesfârşit. Şi deodată, cînd vertijul balan­sărilor, al golului şi-al lovirii de pereţi părea că-mi dislocă sto­macul pentru totdeauna, ajungeam la o deschidere fără uşă şi, nscînd să fiu strivit între perete şi platformă, săream prin cadrul uşii peste gol şi mă pomeneam pe un palier străin, tăcut, supra­dimensionat, unde nu mai ajunsesem niciodată. Totul, inclu­siv tristeţea, neliniştea, spaima erau de două ori mai vaste ca-n realitate: ficuşii în cutiile lor de conserve, mucul de ţigară de pe mozaicul podelei, numărul etajului scris cu şablonul pe un perete, uşile cu vizorul aşezat mai sus ca un stat de om şi cu so­neria inaccesibilă. Aerul, colorat într-un vernil etern, era mai îngheţat şi mai tare decît oriunde.

De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocu­lui din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe cînd aveam cinci ani şi cîteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii "Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul To-nola, lîngă care se afla Circul. Moara urla pe-atunci atît de tare din toate motoarele sitelor electrice, încît duminica liniştea era nefirească şi urechile-ţi ţiuiau de pustietate. Plopii, care azi au ajuns înalţi cît blocul şi care vara ning un puf ce se depune în nămeţi afinaţi pe la colţul zidurilor, albind nu doar terenul din spatele blocului, ci parcă şi aerul dintre el şi moară, erau pe-atunci abia plantaţi, nu mai înalţi decît gardul de beton. În vis, intram în holul scării noastre, unde pe peretele din dreapta se afla panoul cu cutii de scrisori, care acum e pe alt perete. Descuiam cutia cu numărul 20 ― ce bine-mi aminteam poziţia ei între celelalte! -şi găseam înăuntru, mereu, teancuri de scrisori şi nu numai de scrisori. Ziare, tăieturi din reviste, caiete de şcoală cu exerciţii la matematică, vederi cu imagini străine, imposibil de localizat, toate-mi făceau o plăcere enormă şi le parcurgeam cu aviditate. Doamne, cît de multă lume-mi scria, cîţi oameni se interesau de mine! Găseam scrisori de dragoste cu inimioare decupate din hîrtie roşie lucioasă şi-ncercam să desluşesc scrisul cu duet feminin, încolăcit într-o grafie ilizibilă, mă cufundam în ele pînă cînd fata apărea cu adevărat, brunetă, tunsă paj, cu ochii strălu­citori, şi vorbeam amîndoi într-un restaurant pe ţărmul mării, dar apoi reveneam la scrisoare şi eram din nou în holul blocu­lui, plin de scări de zugrav, pompe şi găleţi de var. Urcam treptele spre palierul liftului, pline de var şi de ziare desfăcute, de frînturi de BCA şi de cărămidă, şi totuşi trepte de catedrală, pînă la marele portal căscat spre casa liftului, care arăta exact cum îl văzusem atunci, în toamna mutării noastre, înainte ca liftul şi uşile lui de tablă verde să fie instalate. Era o enigmati­că poartă spre vid, de cinci ori mai mare decît statura mea. Mă apropiam cu teamă, rămîneam mult timp în cadrul acela de zid alb, aruncam o privire spre perspectiva leşinătoare a golului de opt etaje ce urca şi se-ngusta către un plafon minuscul, pierdut în ceaţa înălţimii lui nemaivăzute, apoi mă lăsam pe vine şi cobo­ram încetişor în groapa adîncă de vreun metru din care creştea hornul uriaş. Foi boţite de reviste, becuri cu filamentul ars, po­leială şi hîrtie uleioasă de la vechi condensatori, elemenţi de ba­terie şi fecale încolăcite se amestecau acolo cu un praf vechi şi pietrificat. Ştiam chiar şi-n vis că într-adevăr coborîsem acolo cîndva, că, înfundat pîn-la genunchi în gunoaie, îmi dădusem capul mult pe spate, ca să privesc înfricoşătoarea elevaţie a pe­reţilor tot mai înguşti, cu goluri tot mai apropiate la fiecare palier, acolo unde-aveau să fie montate uşile. Atît de tare-mi dădusem capul pe spate, că-mi trozmseră vertebrele gîtului, încă străvezii şi cartilaginoase, şi deodată îmi părăsisem corpul de băieţel şi mă-nălţasem în aerul palid al casei liftului, trecînd prin dreptul uşilor, la început levitînd lent, apoi din ce în ce mai re­pede, pînă cînd ascensiunea a devenit nebunească şi aerul s-a făcut auriu, un vînt de aur tot mai furios, ca şi cînd aş fi fost împins prin ţeava aţintită spre cer de un gaz vizionar, compri­mat la miliarde de atmosfere, ce mă transforma într-un glonte de aur topit. Deschizăturile pentru uşi alergau pe lîngă mine ca nişte cadre de film derulate tot mai rapid, şi nu mai erau doar opt, nu se mai terminau, şi curînd se contopiră într-o singură fantă ce urca-ntr-o spirală largă, un ghint în care mă-nşurubam urcînd într-o ţîşnire dementă. Iar deasupra capului meu nu mai era un simplu plafon văruit, cu deschizătura pentru viitoarele cabluri, ci o boltă de biserică, o cupolă pictată cu alegorii pestriţe şi-ncîlcite, ce se ridica tot mai mult, ca o slavă cerească, pe măsură ce mă înălţăm către ea. Şi totuşi o ajungeam, deslu­şeam tot mai bine heruvimii desfiguraţi, fecioarele cu sfîrcuri de băiat, suprafiresc de frumoşii penitenţi din rîurile de sînge. Cu şuviţele blonde şiroind boabe de aur topit mă-ndreptam prin azur către bolta cea zugrăvită, atît de vastă, că tot mai mul­te braţe şi şolduri îmi ieşeau din vedere, se turteau într-o zare ceţoasă, şi deodată n-a mai fost decît o faţă roşie şi-nspăimîn-tată, o gură căscată în urlet şi nişte ochi dilataţi, apoi trăsăturile martirului devorat de viu s-au strivit şi ele, ca un iris în jurul pupilei, şi a rămas numai gura, vidul negru ca zmoala în care, minuscul ca un foton, am năvălit pentru cît ţine veşnicia.

Mă-nşurubam în liniştea de cristal a-ntunecimii, eram singu­rul vestitor, singurul punct de lumină, singurul cuvînt, singu­ra informaţie într-o lume ce nu trimite şi nu primeşte. Zburam în interiorul tăcerii, lăsasem de mult în urmă ideea de viteză şi de-naintare, fluturam acum ca viermii cu falduri şi franjuri, străvezii şi luminoşi, ai abisurilor. Şi, fireşte, deodată se arătau zorii. Fireşte, soarele de flacără roşie umplea brusc, cum torni sînge-ntr-o eprubetă, cristalul tăcerii. Un soare complicat, ana­tomie strălucitoare şi tristă. Cu membrane lichide, pline de pori pentru ionii de sodiu şi de potasiu. Cu chemoreceptori lucind dintr-o dată din faţete azurii şi verzui ca pietrele scumpe sau ca ocelii din fruntea păianjenilor. Cu o fotosferă ca nişte cosiţe de flamă rarefiată. Şi, fireşte, fireşte, am pătruns prin acele mem­brane şi, plin de ele ca de un păienjeniş de lumină, am navigat spre centrul sferei ca o corabie. Şi-n centrul sferei lumina s-a contopit cu creierul şi cu urletul meu.


Întotdeauna ajungeam aici, la acea aură de urlet şi de lumină, de parcă toate visele mele ar fi fost petale semitransparente, filigranate, unite toate la baza aceluiaşi pis­til de lumină. Mereu mă trezeam complet stors, mă ridicam din pat şi străbăteam camerele apartamentului nostru la aceeaşi oră crepusculară, fără nici o bănuială la deschiderea uşilor, singure, în faţa mea şi la acea înaintare ireală, de parcă aş fi stat pe loc şi decorurile ar fi venit către mine, prin dezordinea tristă de la şase dimineaţa. Intram uşor în camera părinţilor mei, îi priveam cum dorm înfăşuraţi în cearşafuri ca statuile de pe sarcofagele etrusce, palizi, aproape făinoşi la faţă, în lumina filtrată prin straturile de petunii de la geam, mă aşezam pe pat lîngă mama şi o priveam lung, apoi mă-ntorceam, la fel de lipsit de trup şi voinţă, în camera mea, unde mă culcam în pat şi rămîneam cu privirea-n tavan, fără să clipesc, percepînd fiecare detaliu al ace­lei realităţi iluzorii, şi deodată mă trezeam cu adevărat fără ca vreo schimbare adevărată să se petreacă, privind acelaşi tavan în lumina filtrată prin acelaşi strat de flori. Mă duceam la baie, acum în corpul meu şi-n pijamaua mea ruptă, ca să rămîn acolo, în faţa chiuvetei şi a oglinzii, privindu-mă-n ochi, fără să mă văd, o vreme nedeterminată. Mă aşezam pe capacul closetului şi mai stăteam alte valuri de timp, uitîndu-mă cum mozaicul de pe jos se schimbă în scene cu călăreţi şi-n peisaje multicolore. Aşa mă găsea mama cînd, după oarece foiala în dormitor, venea la baie Şi bătea îngrijorată la uşă. Mă întorceam în camera mea unde, încetul cu încetul, îmi veneam în fire. Sufeream, poate (stătu­sem, pe la şaptesprezece ani, cîteva ore la librăria de vizavi, citind dintr-un masiv tratat de psihiatrie, mult prea scump ca să-l pot cumpăra), de o "epilepsie morfeică neconvulsivă de lob tem­poral stîng" sau, poate, doar de o dispoziţie mistică sau poeti­că exagerată, ce avea să-mi distrugă mintea cu desăvîrşire. Sau s-o transporte într-o altfel de lume. Aşezat la fereastră, cu tăl­pile pe caloriferul rece vara şi fierbinte în vreme de iarnă, cu fundul pe capacul lăzii de la studio, priveam oraşul prin marele geam panoramic, de la limita sa de jos, cu tramvaiele ce huruiau pe Ştefan cel Mare, la casele şi curţile din prim-plan, în care foiau cunoscuţi din vedere şi-n care ştiam fiecare fereastră, fi­ridă, ţiglă de pe acoperiş şi copac, pînă la cele de mai departe, de pe străzile din spate, case încălecate unele peste altele, ames­tecate cu crengi contorsionate de arbori şi cu fire telefonice, cele mai multe construcţii cubiste dintre războaie, cu cîte-un geam rotund ce lumina scara interioară şi ferestre dreptunghiulare cu o rafinată, neobişnuită proporţie între lăţime şi înălţime. Mi-aş fi dat şi pielea de pe mine să locuiesc într-una dintre ele, cît mai veche şi mai întortocheată, şi nu în anonimele cutii de pantofi în care trăisem aproape toată viaţa. De multe ori în copilărie luam oglinda de pe peretele de la baie, cu stratul ei reflectant mîncat în cîteva locuri şi, la geam, în zilele de vară însorite, pu­neam pata de lumină în geamurile caselor de vizavi, încît lumi­nam deodată interioare pînă atunci obscure şi veştede sau or­beam cu spotul strălucitor vecinii ieşiţi pe la porţi. Casa roză ca o prăjitură, cu canaturi verzi la uşi şi la ferestre, cu un bal­con lepros pe care vedeam adesea o fată cu trăsături urîte şi un puşti cu părul roşu, era ţinta mea principală. Puştiul îşi ducea braţul la ochi şi încerca să privească spre uriaşul bloc de peste şosea. Tot ce putea vedea, la etajul cinci, era probabil o mare flacără îndărătul căreia se estompa o siluetă de copil. Ameninţa atunci cu pumnul, iar fata se apleca peste balcon, se apuca bine de ramurile unui nuc care umbrea partea de sus a casei şi stri­ga către mine, minute-n şir, înjurături groaznice, pe care le au­zeam perfect dacă nu era circulaţie pe şosea.

Puneam oglinda şi mai departe, peste etajele şi acoperişurile tot mai haotice din partea de sus a panoramei, pînă ce lumina ei abia se mai distingea, spălăcită, de cea de sub răsfiraţii nori albi ai veni, sub care Bucureştiul se-ntindea pînă la marginea cerului. Foarte departe, peste marea de case prăfuite şi frunziş de plopi şi de duzi, se ridicau, profilate pe cer, cîteva clădiri le­gate atît de intim de amintirile mele străvechi, încît mi se păreau ― şi mi s-au părut mereu, pînă ce blocul construit peste şosea mi-a răpit pentru totdeauna oraşul ― chiar fragmente din min­tea, memoria şi imaginaţia mea: fierăstrăul de sticlă al magazi­nului Victoria, turnul cu glob în vîrf al blocului Gallus, coşurile cenuşii ale termocentralei, cupola barocă a clădirii C.E.C.-ului... Flame de plopi, ascuţite ca acele, în zarea zărilor, sub cerul mult mai intens în depărtare, tiveau uriaşa, albăstruia, melancolica panoramă.

Dacă nu era oglinda, apărea atunci de undeva lupa. Era o lupă de filatelist, în ramă de plastic, cumpărată de tata în vremea în care i se năzărise să facă colecţie de timbre. Cu ea dădeam foc literelor negre din ziare, pînă ce un fum subţirel şi înflorit la capăt se ridica în soarele orbitor dintre fereastră şi lada studio­ului. Dacă priveam prin ea oraşul, îl vedeam răsturnat, ocupînd, în semilună, marginea de sus a lentilei. Dar dacă o apropiam de ochi, imaginea revenea în picioare, dar tulbure, cu verdele copacilor întins în tencuieli şi cu ţiglele mînjite pe cer. Priveam mai ales punctul de aur al lupei. O ţineam atunci orizontal între degete, pe cînd soarele, prin fereastră, ardea nebuneşte, ca o duză de reactor. Îmi coboram ochiul la doar un centimetru de sticla groasă, devenită ireală ca un gaz în lumină. Doar punctul ei incandescent se lăţea atunci sub ochiul meu, devenind o mare de aur, o poleială de aur topit ca pe nimbul icoanelor, dar în care suiau şi coborau, lent, fiinţe filiforme. Le priveam fasci­nat, uimit că-mi vedeam în spatele lor şi propriul ochi reflectat pe lentilă, cu gene lungi şi negre, cu iris căprui în jurul pupilei aurii în care fremătau, cu umbrele lor neînchipuit de subţiri, firişoare ca de lînă şi animalicule mai evoluate, cu branhii şi cili în continuă agitaţie. Tipsia de aur bătut mă ţinea în transă mi­nute-n şir, pînă cînd un nor o dizolva şi suprafaţa lentilei deve­nea iar pînza strălucitoare a unui miniaturist, cuprinzînd Bucu­reştiul în ochiul de peşte al sticlei reci.



va urma