luni, 30 noiembrie 2015

Arsenalele din Isher (11)


A. E. Van Vogt






DE ÎNDATĂ ce împinse poarta, Lucy simţi o lumină caldă care-i pătrunse în trup. Se opri la mijlocul unui pas, ezitând să-l mai facă.
Ştia că senzaţia de căldură fusese provocată artificial. Era primul pas al voluptăţii care ducea către înălţimile ameţitoare ale bucuriilor simţurilor oferite de o "casă a iluziilor". De-acum şi până când va părăsi localul acela nu avea să mai treacă nici un moment fără vreo manipulare nouă, poate chiar insidioasă şi nebănuită, a sistemului ei nervos.
Scurta clipă de nehotărâre dispăru sub presiunea finalităţii ei. Încet, încet, merse înainte, studiind totodată casa în care pătrunsese. Era retrasă de la stradă, pe un teren foarte frumos aranjat. Florile şi arbuştii se iveau în mod iscusit dintr-o serie de intrânduri în abundenţa de stânci care alcătuiau cea mai mare parte a împrejmuirii. Un ecran masiv din plante cu frunziş verde luxuriant pornea cam de la treizeci de metri de intrarea clădirii, ascunzând-o cu totul vederii.
Trecând pe sub bolţile de verdeaţă, ajunse curând la o intrare care se forma gradual, începând ca un gard nu prea înalt, ce se ridica treptat până peste capul ei, la o înălţime dominantă şi care, în cele din urmă, se arcuia deasupra, într-un acoperiş strălucitor, li vedea capătul la vreo cincizeci de metri mai departe.
Fără să vrea, încetini de două ori paşii. Prima dată pentru că ceva moale păru să-i mângâie faţa. Era ca şi cum s-ar fi întins către ea o mână iubitoare şi ar fi atins-o delicat, cu degete pline de afecţiune. A doua oară, rezultatul a fost mai dramatic. A icnit brusc pentru că i-a ars faţa un fel de îmbujorare care i s-a răspândit prin tot trupul, încălzindu-i-l. Se simţi jenată şi totuşi fericită, puţin sfioasă, dar excitată. Nu putu să nu se întrebe dacă nu era chiar senzaţia pe care ar fi avut-o o tânără în noaptea nunţii.
Tocmai în asemenea nuanţe excelau "casele iluziilor". Aici, oameni îmbătrâniţi în rele — atât bărbaţi cât şi femei — mai puteau recăpăta, în schimbul unei taxe, emoţii altfel pierdute de trupurile lor suprasaturate de plăceri.
Ajunse la un cot al coridorului şi se trezi în faţa unui alcov cu zeci de oglinzi. Se apropie şovăielnică de ele, întrebându-se dacă ar putea fi uşi, şi fu tulburată de eventualitatea de a o deschide pe cea care nu trebuia. În cele din urmă se opri şi aşteptă ca vreuna dintre uşi să se deschidă de la sine. Dar, după vreo două minute de aşteptare, tot nu se întâmplă nimic, aşa că începu să împingă mai întâi o oglindă, apoi alta.
Primele şase se dovediră înţepenite, de parcă îndărătul lor s-ar fi aflat un zid imposibil de urnit din loc. Cea de-a şaptea se deschise uşor, dovedindu-se a fi o uşă turnantă. Trecu prin ea într-un coridor îngust, numai un pic mai lat decât trupul ei. Ştergea mereu pereţii cu umerii şi avea un sentiment tulburător de claustrare, o senzaţie clară că se află într-un spaţiu prea strimt pentru a fi confortabil. Şi nu era vorba numai de o senzaţie fizică. Aceasta se afla şi în mintea ei, legată de teama de spaţii închise, într-un fel asociată cu toate lucrurile necunoscute care i se puteau întâmplă unei persoane aflată în imposibilitatea de a se mişca altfel decât înainte sau înapoi, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva rău.
Se întrebă dacă senzaţia de stânjeneală ar putea proveni cumva din propria-i încordare, din cunoaşterea faptului că se găseşte aici pentru un scop care nu are nimic de-a face cu activitatea normală a instituţiei respective. Ea, personal, era împotriva lucrurilor care se petreceau într-un asemenea loc şi avea intenţia de a tulbura cel puţin o parte din organizarea respectivă. Neliniştea ei putea proveni perfect din teama ca motivele care o îmboldeau să nu fie cumva descoperite înainte de a-şi atinge scopul propus. I se părea rezonabil ca obişnuiţii acestui local să nu fie speriaţi de un coridor îngust deoarece, fără îndoială, ei ştiau unde se termină acesta.
Dar temerile i se spulberară tot atât de repede cum se stârniseră. Le luă locul sentimentul brusc al aşteptării, al perspectivei unei bucurii imense pe care avea s-o simtă. Ajunse la capătul coridorului aproape fără suflare şi împinse peretele îngust care-l închidea. Acesta se deschise uşor şi, de astădată, spre marea ei uşurare, văzu că a ajuns într-o cameră mică, dar foarte plăcut mobilată. De cum intră, dădu cu ochii de o femeie aşezată la un birou chiar în stânga uşii. Lucy se opri şi femeia îi spuse:
— Te rog, ia loc. Fireşte că oricine ne vizitează prima dată stabilimentul urmează să aibă o întrevedere.
Femeia avea vreo patruzeci de ani, o faţă frumoasă cu trăsături clasice, doar ochii îi erau cam mici şi buzele prea strânse. O pofti cu un gest să se aşeze pe scaun şi Lucy se conformă fără o vorbă. Femeia reluă:
— Înţelegi, de bună-seamă, că tot ce-mi vei spune va rămâne confidenţial. De fapt... şi buzele ei încercară să zâmbească în timp ce-şi atingea fruntea cu degetul bine îngrijit... trebuie să-ţi spun că am o memorie desăvârşită.
Lucy tăcu. Întâlnise în viaţa ei mulţi indivizi înzestraţi cu memorie eidetică şi acceptă ca atare declaraţia femeii cu o asemenea memorie. După toate relatările pe care le auzise privitoare la "casele iluziilor", nu se găsise niciodată, în vreuna din ele, un registru al clienţilor. S-ar părea că această casă îşi păstrează registrele şi arhiva în mintea unei persoane capabile să conserve în memorie asemenea lucruri.
Femeia continuă:
— Asta înseamnă, fireşte, că nu operăm decât cu bani-gheaţă. Ce venit anual ai?
— Cinci mii de unităţi monetare, spuse fără şovăială Lucy.
— Unde lucrezi?
Lucy pomeni o firmă binecunoscută în oraş. Toate acestea erau lucruri simple, pregătite de mult de Arsenale. Toţi membrii erau înregistraţi ca salariaţi ai unei organizaţii, fie subordonată în secret lor, fie proprietatea unui susţinător al lor. Aşadar, dacă vreunul dintre membri era supus unui interogatoriu de rutină în Isher, acesta putea furniza răspunsuri normale şi verificabile.
— Ce chirie plăteşti? întrebă femeia.
— O sută de unităţi pe lună.
— Şi cam cât cheltuieşti pe mâncare?
— Cincizeci-şaizeci, ceva în genul ăsta.
Cu un aer gânditor, femeia spuse, mai mult pentru sine:
— Transportul — zece, îmbrăcămintea — douăzeci şi cinci, di­verse — zece. Înseamnă că-ţi rămân două mii cinci sute bani-gheaţă pentru alte cheltuieli. Dacă ai vrea să vii aici o dată pe săptămână, te-ar costa câte cincizeci de unităţi. Dar îţi putem face o reducere pentru situaţii excepţionale. Treizeci şi cinci de unităţi, te rog.
Lucy îi numără banii, surprinsă de caracterul necruţător al calculelor făcute. De fapt, venitul ei mai era grevat şi de alte plăţi, de pildă impozitul pe venit, de o mie de unităţi. Iar îmbrăcămintea o costa mult mai mult de douăzeci şi cinci. Şi totuşi, la nevoie, dacă pofta ei de plăceri i-ar fi depăşit prudenţa, ar fi putut s-o scoată la capăt cu mai puţin decât spusese femeia. Un fapt evident, implicat în calculele făcute de aceasta, era dorinţa probabilă a unei persoane care aluneca pe panta pierzaniei de a veni de mai multe ori pe săptămână. Într-o asemenea eventualitate, s-ar fi putut muta la o gazdă mai ieftină, şi-ar fi cumpărat haine mai puţin costisitoare, ar fi mâncat mai puţin — erau posibile multe reduceri şi toate la fel de vechi ca şi întreaga istorie a corupţiei oamenilor.
Femeia puse banii într-un sertar şi se ridică:
— Mulţumesc, draga mea. Nădăjduiesc că vom fi legate printr-o asociere îndelungată şi reciproc satisfăcătoare. Poftim pe uşa asta.
Era tot o uşă secretă şi dădea pe un coridor larg, la capătul căruia se deschidea o arcadă amplă. Apropiindu-se de ea, Lucy văzu că aceasta era, de fapt, intrarea într-un dormitor mare şi luxos. Sesiză mărimea dormitorului chiar înainte de a ajunge în pragul lui. Dar multe lucruri dinăuntru îi stârniră suspiciune, aşa că nu intră imediat, ci se opri în prag şi cercetă interiorul. Îşi reaminti că trebuie să nu uite nici o clipă că se află într-o "casă a iluziilor". Aici, tot ceea ce în mod normal ar părea real, ar putea fi numai fantezie. Nu uitase de sfaturile pe care i le dăduse Hedrock: mijloace de a detecta amăgirile produse pe cale mecanică. Şi foarte curând văzu că, dacă-şi îngăduie să privească încăperea cu coada ochiului, toată scena se înceţoşează în mod ciudat, în special la marginile câmpului ei vizual. I se păru că vede silueta unei femei şi sugestia generală făcea ca încăperea să i se pară mai mare decât i se înfăţişase la început.
Lucy zâmbi, merse către peretele opus, trecu prin el — cu toate că păruse compact — şi se trezi într-o sală imensă strălucind toată de oglinzile care căptuşeau trei dintre pereţi. Se grăbi s-o întâmpine o tânără salariată care-i făcu o plecăciune ca şi cum i-ar fi cerut scuze:
— Vă rog să ne iertaţi, domnişoară, dar, întrucât este prima dumneavoastră vizită în stabilimentul nostru, a fost necesar să presupunem că nu cunoaşteţi nimic din "sacul" nostru cu trucuri. Aţi aflat despre această iluzie de la vreun prieten sau aţi mai fost prin alte "case"? Era o întrebare foarte precisă şi Lucy îşi dădu seama că nu trebuie s-o ocolească:
— Mi-a descris-o o prietenă, spuse ea cu toată sinceritatea. Răspunsul păru satisfăcător. Femeia, o blondă micuţă şi vioaie,
o conduse către ceea ce se dovedi a fi o uşă cu oglindă:
— Vă rog să vă schimbaţi hainele şi apoi să treceţi pe uşa din capătul celălalt.
Lucy se trezi într-un mic vestiar. Pe un perete era aşezată, pe portmantou, o rochie albă foarte atrăgătoare, iar pe podea se afla o pereche de sandale. Altceva nimic. Se dezbrăcă încet, dar se simţi brusc implicată. Într-adevăr, n-avea să fie deloc uşor să iasă din situaţia asta. Dacă nu izbutea să-l contacteze pe Cayle în timpul pe care-l avea la dispoziţie însemna că ar putea fi supusă, cu sau fără voia ei, tuturor experienţelor pe care le oferea această "casă".
Rochia albă era minunat de moale când o atingea şi, îmbrăcând-o, senzaţia pe care i-o produse pe piele îi smulse de pe buze o exclamaţie de încântare. Era făcută dintr-o ţesătură specială, foarte scumpă, menită să afecteze doar corpusculii de voluptate din trup. Costa cel puţin o sută de unităţi monetare metrul.
Rămase o vreme locului, lăsând senzaţia de plăcere să-i învăluie tot trupul. Brusc, o cuprinse o adevărată stare de excitaţie. Se legănă ca ameţită, gândind: "De fapt nu contează, orice s-ar întâmpla aici... astă-seară o să mă distrez pe rupte".
Îşi puse sandalele comode şi iarăşi se clătină bâjbâind după încuietoarea uşii; apoi, revenindu-şi, o deschise şi se trezi, clipind des, într-o încăpere ca un pavilion al oglinzilor, unde bărbaţii stăteau la mesele înşirate de-a lungul peretelui din stânga, iar femeile de-a lungul celui din dreapta. Peste tot, desene viu colorate, strălucitoare. De-a curmezişul, la capătul opus, un bar, cu băuturi. Lucy încercă aşa, cam fără voie, să testeze iluzia privind scena cu coada ochiului. Dar nu-şi făcu prea multe griji. Asta era deci sala de întâlnire. Peste câteva minute trebuia să i se ofere prilejul de a-l găsi pe Cayle. Dacă nu stabilea contactul... mă rog, n-avea mare importanţă, mai rămâneau şi alte nopţi. Sau cel puţin aşa îşi spuse nedesluşit în sinea ei.
Porni prin încăperi, dându-şi aere. Se uită dispreţuitoare la cele­lalte femei, aşezate pe la mese, sorbind din pahare. Majoritatea erau mai în vârstă decât ea, chiar mult mai bătrâne. Plictisită deodată de această competiţie, se uită la bărbaţii de pe cealaltă parte. Observă abia atunci că ceea ce i se păruse a fi o sală, în realitate era o pereche de săli. O barieră transparentă despica spaţiul în două, din tavan până la pardoseală, despărţindu-i pe bărbaţi de femei. Bineînţeles, şi această barieră putea fi, şi ea, tot o iluzie. Lucy, ştiind câte ceva despre energiile implicate în procesele prin care aceste "case" îşi realizau efectele scontate, bănuia că, până la urmă, avea să se pro­ducă o îmbinare a celor două despărţituri.
Gândul îi pieri din minte în timp ce trecea repede în revistă şirul bărbaţilor. Erau, aproape fără excepţie, relativ tineri. Trecu cu pri­virea peste Cayle înainte de a-l recunoaşte. Simţi nevoia de a-l mai privi o dată, dar prudenţa îi blocă gestul. Încercând să se trezească după scurta ameţeală produsă de emoţii, se îndreptă către una dintre mese purtând imaginea lui .mintală.
Se aşeză şi toată surescitarea îi dispăru. Se simţi îngrozitor amintindu-şi faţa lui răvăşită din momentul acela al dezastrului. Un Cayle Clark istovit, nefericit, cu ochii scoşi din orbite... ăsta era chipul pe care-l ţinea minte. Se întrebă aşa, într-o doară, dacă ochii lui sticloşi au observat-o cumva. În cele din urmă gândi: "Să-l mai privesc o dată peste un minut. De data asta am să încerc să-i atrag atenţia".
Se uită mereu la ceas, hotărâtă să nu se lase "grăbită. Mai erau încă cinci secunde până la sfârşitul minutului când, din nişă, apăru un individ care ridică mâna în sus. Lucy îi aruncă repede o privire lui Cayle şi văzu, brusc emoţionată, ochii lui supraveghind-o intens, după care îl auzi vorbind pe un ton jovial:
— Ei, oameni buni, acum cade bariera. Iată momentul potrivit pentru a face cunoştinţă.
Reacţiile la acest semnal fură diferite. Majoritatea femeilor rămaseră la locurile lor. Dar multe dintre ele se ridicară în grabă şi tot în grabă traversară sala. Văzându-l pe Cayle că vine spre ea, Lucy nu se sculă. El se lăsă greoi pe scaunul din faţa ei şi-i spuse cu toată seriozitatea:
— Sunteţi foarte atrăgătoare, domnişoară.
Dădu din cap, acceptând complimentul, dar nu avu tăria să vorbească. Un fel de chelner al localului se aplecă spre urechea ei şi o întrebă în şoaptă:
— Vă place, domnişoară?
Lucy înclină iarăşi din cap şi funcţionarul îi spuse:
— Poftiţi pe-aici.
Lucy se ridică, socotind în mintea ei: "De-ndată ce suntem singuri putem să ne făurim un plan".
La una din uşi se produse nu numai învălmăşeală, dar şi agitaţie. Femeia care o interogase iniţial pe Lucy se repezi înăuntru şi-i vorbi cu glas scăzut "chelnerului". Peste o clipă se auzi o sonerie. Lucy se întoarse pe jumătate şi, într-un mod destul de ciudat, îşi pierdu echilibrul. Simţi cum cade în întuneric...
Hedrock se mai afla în biroul lui, la unsprezece şi un sfert, când bâzâi teleecranul, pe care apăru chipul lui Lucy, clătinând nedumerită din cap:
— Nu ştiu ce s-a întâmplat. Lucrurile păreau să meargă bine. M-a recunoscut fără să se trădeze şi se pare că tocmai urma să fim conduşi într-o cameră intimă, când totul s-a întunecat. M-am trezit abia aici, în apartamentul meu.
— O clipă numai, zise Hedrock.
Întrerupse legătura şi chemă nava de protecţie. Comandantul clătină din cap:
— Tocmai voiam să vă sun. A fost o razie a poliţiei, probabil cu un răgaz foarte scurt pentru alarmă, pentru că le-au încărcat pe femei în autoavioane — câte şase în fiecare aparat — şi le-au expediat repede acasă.
— Dar cu bărbaţii ce s-a întâmplat?
Hedrock era foarte încordat. În cazuri grave sau de primejdie, "casele" acestea aveau nişte obiceiuri destul de ciudate.
— Păi tocmai d-asta nu v-am sunat imediat. Am văzut cum i-au încărcat pe bărbaţi într-un avion de transport şi i-au trimis de-acolo. M-am ţinut după ei, dar au folosit metoda obişnuită.
— Aha, înţeleg, spuse Hedrock. Îşi acoperi ochii şi gemu în sinea lui. Problema lui Cayle Clark se complica iarăşi şi nu era nimic de făcut decât să-şi ia mâna de pe el.
— Bine, căpitane, zise el cu un aer întunecai. Succes la treabă!
Închise aparatul, o chemă din nou pe Lucy şi-i împărtăşi veştile.
— Îmi pare rău, dar asta înseamnă eliminarea lui din scenă. Nu îndrăznim să ne amestecăm.
— Şi eu ce să fac? întrebă ea.
— Aşteaptă! Atâta doar. Aşteaptă.
Altceva nu era de spus.





va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu