Condamnaţi la tăcere (13)

Dumitru Prichici

Prima seară pe pământul Germaniei a decurs în modul cel mai liniştit, după obişnuita prezentare a documentului de identitate, a paşaportului, am primit cheile de la o cameră cu vedere la strada principală, la etajul unu, dar până să ajung în cameră am fost informat la ce ore se serveşte micul dejun şi dacă doresc să privesc la televizorul din holul hotelului, sunt binevenit.

Am mulţumit şi chiar am poposit câteva minute în hol, să văd ce se transmite la televizor într-o ţară occidentală, cine se află în hotel dintre românii noştri, după care am preferat un program de seară liniştit, mai ales că aveam la mine câteva mii de dolari, pentru cumpărături. Cu acest prilej am fost atenţionat de colegul meu de la ambasadă să mă feresc de locuri întunecoase sau izolate şi de prietenii de ocazie, pentru a nu fi jefuit.

în cameră am găsit un confort nu prea diferit de al nostru de la Aro Braşov spre exemplu, dar curat, aerisit şi cu apă caldă la orice oră şi în plus un frigider, mic, dar bun pentru noi socialiştii care mâneam de cele mai multe ori din valiză ca să mai avem ceva bani pentru micile atenţii aşteptate de ai casei şi de cei de la serviciu.

Am luat o gustare, dintr-un salam de Sibiu, bun ca pe vremuri, am băut o ţuică de caise făcută de mine, tare, curată şi bună, din stocul de rezervă, care m-a ajutat să adorm fară vise, pentru că a doua zi aveam de făcut mulţi kilometri, pe jos sau cu maşina de la ambasadă, pentru a depista acele magazine şi depozite în care se comercializau componente electronice.

La ora opt dimineaţa, am fost la ambasadă, pentru a lua legătura cu un domn, col. Eremia, fost şef al Direcţiei financiar-valutare din DSS, mort subit după 1989.

Ne-am întâlnit şi, după o „plimbare de lucru" pe malul Rhein-ului, ne-am despărţit, mergând fiecare la treaba lui, eu în mod sigur numai după cumpărăturile planificate.

M-am orientat operativ, într-un oraş în care mă aflam pentru prima dată, procurând destul de multe din materialele de pe lista mea în câteva ore de plimbare pe jos, cu câte o indicaţie cei drept cerută de mine, câte unui negustor din magazinele cu produse electrice şi electronice, într-o limbă germană pe care şi eu mă miram de unde o ştiu, după succesul pe care îl aveam în discuţiile cu nemţii, la ei acasă.

Aveam motiv să mă gândesc destul de des la profesorul meu de germană, Octavian Grozea.

După ce am stabilit cu fiecare negustor suma pe care urma să o plătesc, în mărci, şi numai în mărci germane, am plecat la cea mai apropiată bancă, pentru a schimba dolarii.

Am intrat în prima bancă şi m-am îndreptat spre unul dintre ghişeele libere, în spatele căruia am văzut un tip între două vârste, puţin roşcat, puţin pistruiat şi după privire un om amabil, căruia m-am adresat cu un „bitte mein Herr", pe care însă nu l-am mai putut termina, pentru că el mi-a spus direct „Bună ziua, mă bucur să vă pot fi de folos, spuneţi ce doriţi."

Am rămas mut câteva clipe, după care, zâmbind şi eu ca şi el, i-am spus că doresc să schimb cinci sute de dolari, dar în bancnote mai mari, pentru că am de făcut o plată şi nu am servieta cu mine.

„Nu vă faceţi griji, că vă pot servi, numai să fiţi atent când ieşiţi din bancă, să vă asiguraţi că nu vă urmà^tè cineva până la locul unde faceţi plata!" în timp ce eu pregăteam dolarii, mi-a spus că este din Tulcea şi este plecat de mulţi ani din România şi se bucură foarte mult când vede câte un român şi când mai poate vorbi şi el româneşte.

Am primit bancnotele, le-am numărat la cererea lui insistentă, i-am mulţumit pe româneşte cum a vrut el şi am ieşit cu grija de a nu fi jefuit, până la primul din magazinele în care aveam de plată suma cea mai mare.

Bucuros, negustorul care mă aştepta cu pachetele pregătite, doar factura urmând a fi scrisă pe numele meu de om de afaceri bineînţeles, m-a servit cu un suc natural de portocale, probabil pentru a mă câştiga de client, ştiind că sunt din România.

I-am numărat banii, mărcile mai bine zis, şi până când eu am savurat băutura răcoritoare, a şi terminat facturarea cumpărăturilor în stilul lor nemţesc, care te facea cu adevărat să îl mai vizitezi. La plecare, nu m-a lăsat să le duc cu un taxi plătit de mine, mi-a pus coletele în maşina lui şi m-a dus până la ambasadă. Aşa mai zic şi eu negustorie!

Am predat la ambasadă şi coletul de la al doilea magazin mulţumit de recoltă şi de economiile făcute.

Pentru astăzi am spus că ajunge, că doar şi mâine mai este zi, nu din alt motiv, dar şi la ei era destul de cald, cam treizeci de grade la umbră, iar eu nu mergeam fară haină şi cravată, pentru că aveam toţi dolarii la mine, într-un buzunar secret făcut de soţia mea în mod special într-un loc greu accesibil hoţilor.

După două ore de odihnă, am ieşit puţin la plimbare pe malul Rhein-ului şi am vizitat catedrala din Köln.

Am intrat de curiozitate într-o berărie şi-am băut o halbă de bere, cu mai puţin de o marcă, şi, ca să fac economie la bugetul personal, am preferat să merg la „Agripina Hotel" să mănânc puiul pané pe care îl luasem de acasă, pe lângă alte mici gustări.

După ospăţul binemeritat, am asigurat uşa de intrare în cameră, nu de alta, dar să nu greşească vreun chefliu, venit din restaurantul hotelului, să mă trezesc dimineaţă fară dolari, mai ales că în prima seară, după ce m-am culcat şi încă nu adormisem, am văzut cum clanţa uşii se lăsa încet-încet şi jur că nu visasem.

Ghinionul lui a fost că eu eram din România şi nu omisesem să-mi asigur uşa cu un scaun cu spătar, încât nu putea să scoată uşa din balamale, de dragul dolarilor mei.

A doua zi, m-am trezit la ora opt, ca în zilele de concediu, deşi nu era târziu, pentru că aveam de mers tot în Köln la unul din depozitele ARLT-ului.

Am luat masa de dimineaţă, „frühstück"-ul, cu specialităţile nemţeşti de panificaţie sau de produse lactate, dulceţuri şi alte preparate culinare, nu numai aspectuoase, dar şi gustoase, după care am pornit agale, încrezător în norocul meu de a găsi cât mai repede ceea ce căutam.

In mai puţin de oră, am intrat şi în depozitul ARLT-ului, pe care îl ştiam de mulţi ani ca firmă de componente electronice de renume, acum văzându-l în realitate. Din lista mea lipseau câteva poziţii, foarte importante pentru realizarea acelor secretizoare a comunicaţiilor guvernamentale, pentru care aveam să insist aici, la acest depozit să le caut oriunde pe teritoriul Germaniei şi aşa s-a şi întâmplat.

Răspunsul a venit de la Düsseldorf la numai câteva zeci de kilometri de Köln mai spre nord şi invitaţia de a vizita acel depozit şi pentru alte componente pe care le ofereau unor persoane interesate ca mine, când am spus ce cantităţi doresc din fiecare componentă.

Mă întrebam cum am să procedez acum, sperând să fie amabili să-mi aducă coleteleAaici la Köln după ce achit cu numerar întreaga cantitate. încântaţi de modul de plată, au pus la dispoziţia mea un autoturism Mercedes, dar automatic de astă dată şi cu aer condiţionat.

Am pornit spre Düsseldorf, unde totul era pregătit, inclusiv acceptul ca eu personal să intru printre rafturile depozitului, pentru a descoperi mai operativ şi alte componente utile, în faza de cercetare, pentru alte produse tehnice-operative, de importanţă covârşitoare pentru siguranţa naţională a României, la acea dată.

După calculul valorii tuturor cumpărăturilor, am rugat să fiu îndrumat către o bancă de schimb a dolarilor şi tot cu aceeaşi maşină am fost dus şi adus de la bancă, fară nici o reţinere sau obiecţiune, cum la noi în România nu s-ar fi întâmplat.

Când totul a fost împachetat, facturat şi achitat, am fost invitat să beau o cafea, obişnuitele lor sucuri naturale, după care am fost condus la ambasada din Köln, unde eu stabilisem baza de depozitare, în vederea trimiterii lor în ţară prin poşta specială.

M-am despărţit şi de aceşti negustori în toată puterea cuvântului, am făcut un bilanţ asupra achiziţionărilor şi a restului de dolari care erau cam pe sfârşite, dar suficienţi pentru încă alte cumpărături mai puţin obligatorii, dar importante pentru cercetarea desfăşurată de inginerii noştri.

Dimineaţă, am trecut pe la ambasadă pentru a spune celor care trebuia să ştie de soarta mea, pe unde umblu, poate să nu cumva să rămân pe acolo, ce nu s-ar fi întâmplat sub nici o formă în cazul meu şi, printre altele, am întrebat şi dacă merge cineva spre Frankfurt sau, dacă nu, să mă duc cu trenul, pentru a face şi puţină economie valutară statului român.

Spre bucuria mea, am fost invitat chiar de acel coleg de echipă, din tinereţea noastră de fotbalişti, care avea să facă un drum de câteva sute de kilometri, pentru rodajul unei maşini noi, din dotarea ambasadei noastre, un BMW, de mare litraj, a cărui viteză maximă era din câte îmi amintesc de peste 200 km/h.

Aşa am eu noroc, de câte o bucurie din când în când sau o plăcere ca acum, de a zbura pe autostrada Köln – Frankfurt cu o maşină la care nu-mi permiteam să visez măcar, dacă nu aş fi lucrat la acei mastodonţi cu patruzeci de magnetofoane.

Deplasarea cu maşina ambasadei, pe direcţia Frankfurt, pe o autostradă cum puţine sunt în Europa şi după ce ne-am încadrat pe culoarul de rulaj cu o viteză de nici mai mult nici mai puţin de 180 de km pe oră, care îţi dădea . senzaţia că zbori, fară să ai aripi şi mă întrebam cum este posibil ca aici să ai un culoar atât de liber, să nu te claxoneze cineva că l-ai depăşit fară să-ţi dea el voie sau să te oprească un agent de circulaţie pentru că ai depăşit viteza de 60 km pe oră.

Am văzut pe marginea şoselei maşini care, din cauza stării lor tehnice sau a stării de oboseală a şoferilor, ieşeau din coloană, unele fumegând, altele chiar arzând, în final devenind epave pe marginea drumului, pentru că nu toate erau construite pentru autostrăzi de mare viteză, precum

Mercedes, BMW sau alte mărci occidentale şi nici toţi şoferii nu erau aşi ai volanului.

Pe drum am mai povestit întâmplări din viaţa noastră de fotbalişti, despre familia fiecăruia, despre colegii şi prietenii noştri comuni – mai puţin despre politica lui Ceauşescu -, pentru că el se ferea de mine şi eu de el, deşi amândoi eram români. Eram români, dar dezbinaţi de o politică de distrugere a unităţii românilor, lentă, dar sigură.

Ajunşi în centrul oraşului Frankfurt, a oprit maşina doar pentru a mă lăsa pe mine într-un oraş necunoscut, pe care nu-l mai văzusem niciodată şi nici vreo adresă să fi cunoscut cel puţin, în scopul pentru care venisem, dar cum eu mă orientam destul de repede în teren, am localizat un hotel obişnuit la prima vedere şi am pornit agale spre el.

Am intrat şi am spus doar „Guten tag!", la care mi-a răspuns un domn de la recepţie, fară să stea pe gânduri, „Bună ziua!" şi în continuare mi-a urat bun-venit în Germania.

Ce să mai zici, ce să mai crezi despre atâtea coincidenţe şi amabilităţi din partea celor cu care intram în contacte de afaceri.

Am acceptat „deconspirarea" pentru a doua oară şi am continuat şi eu pe româneşte să-mi spun of-ul, cum am ajuns în oraşul lui şi în ce scop.

Pentru că s-a declarat foarte încântat să aibă un oaspete român, m-a rugat să accept să discutăm mai comod aşezându-ne la o masă din separeul din imediata apropiere a holului de intrare, să luăm o gustare şi eventual o bere sau altceva, pentru că mă poate ajuta cu tot ce doresc şi este posibil.

Am acceptat invitaţia şi m-am aşezat la masă, de parcă ne cunoşteam de când lumea, începând el să-mi explice cât de mult se bucură, când vine un român în hotelul lui şi ce dornic este să mai vorbească şi el româneşte. Familia lui era compusă din soţia de origine germană şi doi băieţi, care vorbeau fiecare câte trei limbi străine, româneşte mai puţin.

Deşi era o oră nepotrivită, am gustat din bunătăţile aduse şi am acceptat să mă însoţească prin oraşul său, tot atât de curat şi civilizat ca oraşul lui natal Sibiu, pe care îl părăsise prin anii cincizeci ca şi cel din Tulcea care lucra la banca din Köln.

Am fost invitat să mă fac comod dacă doresc, să-mi las lucrurile în camera pe care mi-a oferit-o, dar pentru care încă nu făcusem nici o formalitate, pentru că timp aveam destul şi după ce ne întorceam din incursiunea prin magazinele de specialitate.

Ştiind că nu pot lua actele şi banii în servieta cu care am venit, de teama de a nu o uita pe undeva, prin magazine, am preferat să merg aşa cum am venit, în special cu haina pe mine pentru că în ea erau dolarii statului şi un pic ai mei.

Am străbătut oraşul în lung şi în lat şi spre, surpriza mea, aici nu am găsit nimic din câte aş fi dorit, ce-î drept de mai puţină importanţă dar necesare totuşi. Puţin dezamăgiţi şi eu, şi el, am hotărât să ne retragem pentru început la hotel, întrucât se făcuse ora două după amiază, ca să mai vorbim câteva ore ca românii.

Bani mai aveam să plătesc ce consumam, dar nu aţâţi câţi aş fi vrut ca să-l tratez şi eu pe acest sibian ospitalier, al cărui nume nu-l mai ştiu şi sincer îmi pare rău, pentru că acum aş fi vrut să ne întâlnim, să facem afaceri împreună ca doi români, aşa cum atunci ar fi dorit.

In situaţia nou-creată de insuccesul în privinţa cumpărăturilor mele, mi-a încolţit în minte ideea de a ajunge chiar în acea seară la hotelul din Köln, unde plăteam camera chiar dacă eu eram la Frankfurt.

Nu am stat pe gânduri şi i-am spus că timpul meu este limitat şi mă presează să caut şi în alte oraşe, ceea ce eu aveam de cumpărat şi, fară să se supere, a înţeles şi mi-a făcut o propunere care m-a încântat, să-i văd casa şi familia, după care tot amabil cum era s-a oferit să mă conducă cu maşina lui şi, împreună cu soţia, să mă ducă la Köln.

Altă pomană ca să-i spun pe româneşte, pe care nu am refuzat-o şi am pornit spre casa lui, de această dată cu un Opel dintre ultimele tipuri, tot cu aer condiţionat, cu care în mai puţin de zece minute am ajuns la el acasă.

O casă, ce să vă spun, de se învârtea după soare, cu o piscină mare şi frumos colorată, cu bun-gust, care nici nu ar fi putut lipsi din acel loc, încadrată de un gazon verdecrud, bine îngrijit, iar terasa dintre casă şi bazin era la fel de armonios amenajată.

Soţia lui ne aştepta, singură, doar cu un câine de rasă germană, după cum spunea sibianul. Prezentările de rigoare au fost făcute desigur în limba germană, iar eu am căutat să mă exprim cât mai corect pe limba lor, pentru a nu-mi face de râs profesorul de acasă. Şi noi românii avem mândria noastră, la care nu trebuie să renunţăm, aşa cum nici eu nu am renunţat, continuând conversaţia cu soţia lui pe toată perioada petrecută acasă la ei şi pe tot drumul până la hotelul din Köln, unde eram cazat.

Am fost servit cu fel de fel de gustări, desert şi băuturi. După ce am trecut în revistă toate frumuseţile casei şi grădinii şi nu în ultimul rând câinele care era febleţea familiei, am propus să mergem totuşi ca să ajungă şi ei înapoi acasă tot pe lumină.

Am pornit la drum, eu stând în maşină pe „locul mortului" cum se spune, iar soţia şi câinele pe bancheta din spate. Câinele a stat mai mult cu labele pe spătarul banchetei mele şi din când în când îmi mai trăgea pe la ureche câte o pupătură umedă de mă înfiora.

Am suportat cu stoicism privaţiunile serviciului militar, pentru că militar în misiune eram, mulţumindu-mă cu laudele soţiei lui, cum că eu mă exprimam foarte frumos în limba germană, încercând şi ea să spună în limba română puţinele fraze învăţate de dragul soţului ei.

Din când în când, mai vorbeam şi româneşte, pentru a-i face şi lui pe plac, dar acum eu eram îndrăgostit de limba germană pe care o descopeream la ea acasă a fi mai frumoasă decât studiată ca elev.

Am ajuns la hotelul din Köln, la despărţire le-am mulţumit, le-am spus că regret că nu i-am cunoscut şi pe cei doi fii ai lor şi ne-am despărţit de parcă am fi fost prieteni de când lumea.



va urma