luni, 30 noiembrie 2015

Condamnaţi la tăcere (16)


Dumitru Prichici

 



Participarea la MAREA REVOLTĂ din Decembrie 1989


In dimineaţa zilei de douăzeci şi unu decembrie 1989, fiind pensionar, am plecat spre locul de desfăşurare a mitingului anunţat şi am ajuns din urmă coloana oamenilor muncii, care se termina în dreptul Hotelului Intercontinental.

Oamenii mergeau mai mult ca un cortegiu funebru, împins de la spate de cadre de miliţie, mai mulţi ofiţeri şi de acei activişti ai organizatorului de la sectoarele de partid, unii dintre ei în temă cu ceea ce va urma, ducându-i ca pe nişte oameni condamnaţi la moarte.

Se putea citi pe feţele lor o teamă amestecată cu scârbă, dar totuşi îşi duceau steagul fiecare şi toţi împreună lozincile până atunci strigate cu supuşenie, iar acum scrise pe o pânză mai roşie ca de obicei, creând un tablou în faţa căruia am rămas pe gânduri, dându-mi singur şi nesilit de nimeni un răspuns scurt: „GATA! Au venit pe tancuri, acum să-i vedem cum vor pleca după 45 de ani".

M-a trecut un fior de bucurie, dar şi de teamă, pentru că ştiam că nu vor renunţa la putere decât după sacrificarea a tot ce are o naţiune mai bun, patrioţii, care erau deja în vizorul acoliţilor lui Ceauşescu, indiferent unde s-ar fi aflat ei, în case, la serviciu, pe stradă şi unul nu ar fi scăpat dacă foştii mei şefi şi colegi nu ar fi întors spatele Ceauşeştilor.

Nici nu intraseră toţi cei împinşi de la spate de miliţieni şi activiştii de partid în Piaţa Palatului, că s-a şi auzit primul ropot de aplauze amestecat cu huidueli şi fluierături, repetate la intervale scurte până în clipa în care s-au auzit primele explozii reale sau simulate de petarde.

Eram pe la jumătatea străzii Ion Câmpineanu, când am văzut venind în fugă, la început câte unu sau doi, după alte huiduieli, grupuri mai mari cu steaguri şi resturi de pancarde strigând disperaţi că se trage.

M-am întors şi eu cu mulţimea de manifestanţi, care de acum luase aspectul unor oameni speriaţi de moarte, strigând fiecare în legea lui unul că a fugit Ceauşescu din balconul CC-ului, altul că se trage şi e dezastru acolo în piaţă, se calcă oamenii în picioare, iar alţii spuneau cu sufletul la gură doar „Fugiţi, fugiţi!"

Am pornit spre casă, imaginându-mi doar scenele de groază trăite de cei prezenţi în locurile unde au fost aruncate acele petarde, cu scopul precis de a ridica tensiunea nervoasă a zeci de mii de oameni, la o cotă suficient de mare pentru a-i speria chiar şi pe cei doi „neînfricaţi luptători comunişti".

Evenimentele de acum evoluau într-o singură direcţie, spre prăbuşirea sistemului dictatorial comunist.

Am povestit ce am văzut şi ce am auzit eu, tuturor, chiar şi vecinilor mei.

Nici un creştin din România nu cred că ar fi dorit moartea celor doi dacă ar fi cedat în acea seară de 21 decembrie 1989, dacă ar fi renunţat de bunăvoie la putere. Ar fi fost şi pentru noi românii un Crăciun cu adevărat fericit, fără o vărsare de sânge ca la Timişoara şi fară ca nişte oameni, creştini şi ei, să fie obligaţi să-şi murdărească mâinile cu sângele unor păgâni, pentru că pericolul revenirii lor era posibil oricând.

Cunoşteam planurile lui, strategia lui militară în cazul unui atac armat extern sau intern, la persoana lui sau a regimului dictatorial creat de el în România. Strategia era numită „Războiul întregului Popor" sau prescurtat RΣ aşa cum o scriam în notiţele noastre de instruire la cursurile de pregătire militară.

De fapt acum nu mai putea fi vorba de un război al întregului popor, pentru că poporul ieşise pe străzi cu mâinile goale şi nu putea declanşa un război civil.

Poate luptele dintre unităţile MApN-ului şi cele ale DSS-ului, provocate şi întreţinute de scenarii ale PCR-ului, până la victoria finală asupra noastră a românilor să fi declanşat un război civil.

Spre nenorocul lor, al comuniştilor, au mai fost şi câţiva români care au stricat jocurile lor strategice şi am scăpat fără a fi dezintegraţi ca Iugoslavia.

Dar să revin la seara de 21 decembrie 1989, când am decis să văd cu ochii mei ce se întâmplă în zona Hotelului Intercontinental, unde se spunea că s-a instalat o baricadă şi a început să se tragă în manifestanţi.

Am ajuns la metroul de la Universitate, de unde am văzut o mulţime de tineri în mijlocul carosabilului, cât era strada de lată, de la hotel până la Restaurantul Dunărea, stând ca două tabere, faţă în faţă, sub o presiune de nedescris, încercând şi unii, şi alţii să străpungă zidul celorlalţi, cu deosebirea că unii erau scutierii, dotaţi cu tot ce ştiţi, iar de partea cealaltă, revoluţionarii autentici, cu mâinile goale de mă şi miram cum pot face faţă.

Până în acel moment nu am auzit să se tragă un cartuş şi am stat la câţiva paşi de cei care împingeau cu forţă spre scutieri. Am trecut cu privirea peste mulţimea de tineri care stăteau pe treptele de piatră, din faţa hotelului, mulţime continuată spre Str. Batiştei cu un rând de cadre militare echipate de luptă, care flancau latura dinspre hotel.

Am plecat în momentul în care a apărut în Piaţa Universităţii un tânăr cu un drapel tricolor uriaş, pe care îl flutura ca pe stadioanele de fotbal, apoi am trecut spre acele cadre militare cu care am încercat să intru în vorbă, spunându-le că este mare păcat să tragă în acei tineri care vor să fie liberi. Nici măcar unul nu a răspuns sau nu şi-a îndreptat privirea spre mine, de parcă nici nu aş fi vorbit cu ei, priveau prin mine undeva peste mări şi ţări, că nici a români nu prea arătau a fi, după muţenia şi culoarea lor.

Am trecut în revistă şi zona din spatele Hotelului Continental spre Ambasada Americană, unde am întâlnit câteva maşini de pompieri dotate cu tunuri de apă, unde de această dată am fost somat să trec mai repede că altfel trag în mine.

Am grăbit pasul, ca să nu mă împuşte, fără ca eu să-l atac nici măcar verbal, şi am pornit spre casă.

Nici nu am ajuns bine că a şi început să se tragă rafale de arme automate grele, în zona Universităţii şi, cuprins de groază şi ură pe cei care au declanşat focul asupra celor de la baricadă, tineri neînarmaţi care cereau doar libertate, am decis ca a doua zi să trec la acţiune, pentru dejucarea acelor planuri de declanşare a războiului întregului popor, adică război civil.

Tirul de arme automate a durat destul de mult şi abia spre miezul nopţii s-a mai liniştit, dar n-am putut închide un ochi cu gândul la ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii, la ce vor face colegii mei în sediile în care lucrau, vor primi ordin să tragă? De la cine? In cine?

A doua zi, pe 22 decembrie 1989, după ce elicopterul a plecat de pe acoperişul CC-ului cu cei doi la bord, am trecut la depistarea unuia dintre comandanţii Direcţiei a V-a şi l-am găsit pe col. Lăzărescu F., cu care am schimbat câteva cuvinte, despre modul în care a intrat în clădire mulţimea de revoluţionari, dacă au fost incidente şi dacă este cumva în clădire generalul Iulian Vlad.

Ne-am strâns mâinile, urându-ne sănătate şi am pornit în direcţia în care mi-a spus că îl pot găsi pe general, trecând pe lângă grupuri mai mari sau mai mici de revoluţionari, unii liniştiţi şi paşnici, alţii agitaţi, alţii având în mâini şi prin buzunare „amintiri" oferite de luxul din clădire, până când am zărit un mic grup de tineri care discutau chiar cu generalul Iulian Vlad.

M-am prezentat şi, fiind convins că mă cunoaşte din timpul vizitelor făcute la noi în unitate şi chiar la mine în atelier, i-am raportat că ar fi bine să dea telefon generalului Ţencu de la „T" pentru a-i comunica să depună toţi oamenii pistoalele la rastel şi să fie trimişi acasă pentru a nu putea fi acuzaţi că au tras, ei fiind cel mai aproape de sediul CC-ului.

A fost de acord şi ne-am deplasat cu tot grupul până la un telefon de minister, de unde a sunat şi a răspuns chiar generalul Ţencu, care aştepta ordine clare şi precise de la superiorii lui.

Ca militar nu avea voie să decidă singur cât timp generalul Iulian Vlad era în viaţă şi era chiar de partea revoluţionarilor cu care stătea de vorbă, când l-am întâlnit în clădirea CC-ului.

A dat un ordin scurt şi clar: „ÎN NUMELE POPORULUI ORDON: DEPUNEŢI ARMAMENTUL LA RASTELE ŞI TRIMITEŢI OAMENII ACASĂ; MAI PUŢIN CEI CARE VOR ASIGURA PAZA SEDIILOR ÎN SCHIMBURI."

S-a auzit în microreceptorul telefonului ţinut la distanţă pentru toţi cei de faţă, circa zece persoane, vocea gen. Ţencu:
„AM ÎNŢELES, DEPUNEM ARMAMENTUL ŞI TRIMITEM OAMENII ACASĂ" după care generalul Iulian Vlad a adăugat: VINE Lt.-Col. PRICHICI ŞI CONTROLEAZĂ CUM S-A EXECUTAT ORDINUL DAT".

Din nou s-a auzit „AM ÎNŢELES, SĂ TRĂIŢI" cuvintele fiind rostite de generalul Ţencu, unul dintre cei care mă cunoştea foarte bine, din timpul celor 25 de ani de muncă în CTOT din DSS.

Am executat acest ordin, întocmai şi la timp, dar niciodată generalul Iulian Vlad nu a redat textual în public ordinul dat generalului Ţencu, referitor la controlul execuţiei ordinului de către mine şi nici despre urmările implicărilor mele voluntare, în desfăşurarea evenimentelor după fuga lui Ceauşescu din CC.

Implicările mele, despre care mi s-a spus că au stricat jocurile politice, dar fără să mi se spună ale cui jocuri, cred că şi-au atins ţintele vizate de mine, pentru că generalul Iulian Vlad, după mai mulţi ani, mi-a putut pune doar întrebarea „Măi Prichici, tu ştii ce le-ai făcut?"

Nu mi-a spus ce ştia, dar ştiu că am fost pedepsit de cei cărora le-am stricat jocurile, care acum trăiesc liniştiţi şi foarte bine.

In acelaşi mod au fost date încă două telefoane, unul generalului Rus de la aviaţia militară, pentru a opri plecarea oricărui individ care ar trebui să fie judecat pentru ce a făcut în cei patruzeci şi cinci de ani de teroare comunistă şi mai ales a celor doi fugari, iar al treilea telefon a fost dat comandantului de la penitenciare, pentru eliberarea deţinuţilor politici.

Nu vă pot spune de câte. ori i-a fost întreruptă legătura telefonică, în timpul comunicării ordinelor, de undeva, cred, din repartitoarele prin care treceau apelurile din birourile CC-ului.

După aceste trei ordine, am mai rămas câteva minute în clădirea CC-ului, pentru a vedea ce se întâmplă şi am însoţit acelaşi grup de tineri care îl înconjura pe generalul Iulian Vlad, intrând chiar şi într-o sală mare de şedinţe, pe care nu o văzusem niciodată şi în care se mai aflau poate 15 oameni de vârste diferite printre care şi prim-ministrul de atunci – Dăscălescu, Verdeţ, un tânăr din Timişoara care a întocmit o listă cu cei prezenţi.

La masa prezidiului se aşezaseră cei doi foşti miniştri şi un tânăr cu barbă, care l-a invitat şi pe generalul Iulian Vlad să ia loc în acel prezidiu ad-hoc.

Bineînţeles că cel tânăr care se autoproclamase primar general al Capitalei, hotărâse ca noi ceilalţi, pe baza unei liste întocmite de cineva din sală să formăm guvernul, insistând să spun şi eu cum mă numesc şi ce profesie am.

Cu modestie, am spus că eu nu doresc nici o funcţie, pentru că nu am pregătirea necesară şi am decis să plec spre unitatea T.

M-am strecurat cu greu pe lângă cei care încercau să intre în sala de şedinţe şi poate în guvernul ce se încerca a se face acolo, întâlnind chiar şi voci, printre care a unui bătrân albit de vremuri, care striga cât îl ţinea gura: „Hoţii! Eu sunt inginer cu diplomă!" şi fluturând-o cerea să fie şi el inclus pe lista guvernului.

L-am privit cu milă, dar nu aveam cum să-l ajut pe bietul om şi mi-am continuat drumul ordonat de generalul Iulian Vlad, încercând să ies pe uşa din faţă a CC-ului, nu pe cea pe care am intrat, de teama celor doi câini mari şi negri ai lui Ceauşescu, blocaţi între uşile de la acea intrare.

Am decis să sar pe una dintre ferestrele de lângă uşa de lajntrarea principală, pentru că la uşă se călcau revoluţionarii în picioare, şi am sărit cam de la doi metri şi ceva atenţionându-i pe cei care se aflau sub acea fereastră să se ferească să nu-i strivesc cu cele optzeci de kilograme ale mele.

Trecuse cred aproape o jumătate de oră de când trebuia să fi ajuns în clădirea din Str. Câmpineanu Nr 8, la doi paşi de clădirea CC-ului, unde aveam misiunea să constat dacă au fost depuse pistoalele din dotare la rastele şi dacă oamenii mai sunt încă în unitate.

Am intrat pe poarta pe care la 1 decembrie 1963 intram însoţit de acel lucrător de cadre, pentru a mă prezenta celui care se numea Ovidiu Diaconescu, maior pe atunci, general acum pedepsit de Ceauşescu cum v-am mai spus, unde am întâlnit pe cel căruia trebuia să-i şi raportez despre situaţia reală din stradă şi din fosta clădire a CC-ului.

Pe generalul Ţencu, l-am găsit împreună cu generalul Gianu Bucurescu, aşteptând veşti bune, deşi nu prea mirosea a bine în clădirea CC-ului. Am omis să vă spun că, în timp ce mă pregăteam să ies pe fereastră, cineva striga disperat că la subsolul clădirii s-a dat drumul la gaze.

A fost o primă încercare de a elibera clădirea de curioşi, dar mai ales de unele persoane care ar fi putut face cu adevărat un guvern democratic, periculos pentru fosta nomenclatură a PCR-ului, după părerea mea şi poate şi a altora.

După verificarea executării ordinului dat de generalul Iulian Vlad, am cerut permisiunea să-l sun şi pe generalul Istifie Geartu care se afla atunci la conducerea unei unităţi cu alt profil, departe de cel electronic, pentru că şi domnia sa cu toţi subordonaţii erau în pericol fiind ţintele vii a unor provocări de care îmi era teamă.

Am reuşit să vorbesc fară să se mai întrerupă legătura telefonică şi i-am spus şi dânsului tot ce am crezut eu că este bine să facă, aşa cum procedase şi generalul Ţencu. I-am urat sănătate şi cu un „să trăiţi" din suflet, ne-am despărţit pentru încă mulţi ani, fiindcă aşa a vrut Cel de Sus.

După ce am sorbit un pahar cu apă, oferit de generalul Ţencu, am fost ajutat cu o maşină şi un şofer, pentru a mă deplasa şi în celelalte unităţi tehnice în care am fost primit ca fost coleg şi subaltern al col. Hristea Teodor, un inginer electronist, bun şi ca om, şi ca şef ce mi-a fost, în ultimii ani de serviciu, în acea unitate „P".

După ce am verificat modul de execuţie a ordinului, în principalele unităţi, am făcut un lucru care mi s-a părut normal: să mă întorc în clădirea CC-ului, să-i raportez generalului Iulian Vlad că ordinul a fost îndeplinit. Nu am mai putut lua legătura cu domnia sa, pentru că nu l-am mai găsit, şi am intrat din nou în clădirea UST-ului din Str. Câmpineanu, pentru a-i ruga pe cei doi generali să-i transmită cu prima ocazie că eu am executat ordinul.

Nu am apucat să termin însă ce aveam de spus că a început o canonadă de artilerie uşoară, cum nu mai auzisem de la cel de al doilea război mondial, când românii au trecut Prutul la ordinul lui Antonescu, .pentru a-şi recuceri teritoriile ocupate de ruşi în mod abuziv.

Am plecat după lăsarea serii din Str. Câmpineanu Nr. 8 şi am trecut printre gloanţele ce se trăgeau pe acea stradă în cei care fugeau din faţa CC-ului şi o apucau pe unde puteau, iar eu nu aveam altă cale decât spre Universitate, la tramvaiul de la Sf. Gheorghe care mă ducea spre casă.

M-am închinat când am ajuns acasă, de se mirau şi ai mei de câte cruci făceam, dar numai eu ştiam prin ce trecusem în acea seară, după ce simţisem mirosul de praf de puşcă la ieşirea în Str. Câmpineanu.

Soţia în special era cea mai speriată, când a auzit în ce loc se trage din ştirile de la televizor şi, neştiind unde sunt eu, era disperată că pot fi şi eu printre victimele din acea seară.

I-am spus să stea liniştită că eu ştiu să merg printre gloanţe, printre rafale scurte sau lungi de arme automate şi nici Dumnezeu nu mă părăseşte pentru că nici eu nu-L părăsesc, aşa că trebuie să-mi duc misiunea până la capăt, pentru că oamenii din DSS sunt vânaţi oriunde ar fi ei, pe străzile oraşelor din toată ţara, aşa cum am văzut la Sibiu şi trebuie cineva să facă ordine, să nu se mai tragă aiurea, din răzbunare sau ordine politice!"

Totul a decurs aşa cum am gândit, să le anulez şansa de a fi provocaţi de cineva din DSS cel puţin, clădirile fiind acum în beznă, oamenii acasă, în cine mai puteau trage?


va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu