Blindatele morţii (18)

Sven Hassel

Pe 26 ianuarie au fost tăiate legăturile cu poziţiile din spate. Eram în voia soartei. Locotenentul Kohler făcu un gest de indiferenţă:
 ―  Cu atât mai rău! Acum ştim ce ne‑a rămas de făcut, să mergem înainte.
Porta, Legionarul şi Pluto puseseră mâna pe o ladă cu grenade de mână ruseşti. Între altele, erau trăgători de elită şi frânturi de discuţie întretăiate de hohote de râs ne ajun­geau la urechi:
 ―  Ia uite, bătrâne Porta, încă unul trimis la dracu'!
 ―  Mie Allah îmi conduce privirile, spuse serios Legio­narul ochind un rus care începu deodată să se învârtească ca un titirez.
 ―  Păcat că nu putem să ţintim vreo câţiva din Partid, exclamă Pluto, care duse arma la umăr cu iuţeala fulge­rului şi trase în cadenţă. Hei, cirac al lui Stalin, ai înca­sat‑o potrivit gradului! Dacă nu trimitem decât ruşi să se prăjească, diavolul n‑o să fie mulţumit.
 ―  Tu câţi ai? spuse Porta. Eu am 37.
Pluto se uită la bucăţica de hârtie aşezată sub o gre­nadă de mână, unde un şir de cruci şi de linii arătau lo­viturile precise sau îndoielnice.
 ―  Douăzeci şi şapte în iad, 9 la spital.
 ―  Faci parte dintr‑o organizaţie caritabilă? spuse Le­gionarul. Ai mei sunt toţi garantaţi pentru cuptor. Am 42, dintre care cel puţin şapte ofiţeri; Steaua din email roşu pe care o au la căciulă e o ţintă grozavă. Când ajung acolo, aproape de tipul ăla înalt, ai exact 25 de centimetri de vi­zibilitate ca să‑i culegi din zbor.
 ― Îmi bat propriul record, băieţi! strigă Porta. Ia te uită, acrobat cu cizme, vrei şi tu? Aţi văzut cum i‑a ples­nit ţeasta! Niciodată n‑a fost ras aşa de bine!
Legionarul îşi puse mâinle pâlnie la gură şi urlă spre ruşi:
 ―  Urcă‑te acolo sus şi‑o să vezi Montmartre!
Îi răspunse o rafală, ceea ce‑i făcu pe toţi trei să dis­pară în groapă tăvălindu‑se de râs.
 ― O să le cântăm ceva, propuse Porta.
Un foc violent răspunse iarăşi la urletele lor, subliniat de ocările Bătrânului şi locotenentului Halter. Găseau to­tal inutile aceste provocări fără motiv, al căror rezultat nu putea fi decât acela de a‑i împinge pe ruşi la o reacţie disperată. Porta, pentru care locotenentul era un tinerel şi Bătrânul doar un egal, răspun - se aproape dispreţuitor, fără să scape din ochi liniile ruseşti:
 ―  Voi doi, aspiranţii la crucea de fier, lăsaţi‑ne în pace! I‑aţi văzut pe cama- razii din 104 răstigniţi de Ivan, nu‑i aşa? Cu cât o să omorâm mai mulţi din ticăloşii ăştia, cu atât mai bine. Heil Hitler şi vedeţi‑vă de treabă, porum­beilor fiindcă o să le dăm noi ăstora din faţă! Duse arma la umăr, trase şi anunţă înve selit: Încă unul pentru iad!
La capătul de sud al satului, într‑unul dintre adăpostu­rile noastre bine consoli - date era un cuib de mitralieră care respinsese mai multe atacuri, dar într‑o zi, în zori, apărură ruşii şi puseră stăpânire pe adăpost. I‑am văzut punându‑l în genunchi, pe zăpadă, pe bătrânul subofiţer care comanda mica garnizoană; i‑au tras un glonţ în ceafă şi trupul lui se rostogoli pe pantă, ridicând un nor de pulbere albă.
Opt servanţi au fost luaţi de doi roşii care mergeau în spatele lor cu revolverul în mână. Singurul lor drum era un fel de strâmtoare care, la un moment dat, trecea prin­tr‑un loc descoperit în faţa locaşului lui Porta. Trei îm­puşcături precise bubuiră şi sfărâmară capetele paznicilor ruşi; într‑o clipită camarazii noştri săriră în direcţia adă­postului, dar Pluto fusese mai iute: cu pistolul-mitralieră la şold, deschise uşa cu o lovitură de picior şi mătură cu sălbăticie încăperea plină de ruşi. Reculul armei îi scu­tură trupul de uriaş, înfipt pe picioarele depărtate şi hoho­tele lui de râs punctau dansul macabru al ruşilor care ur­lau, seceraţi de gloanţe. Doi siberieni ieşiră cu mâinile sus; Pluto făcu un pas în spate, îi trimise de‑a rostogolul cu piciorul şi îşi goli încărcătorul în ei.
 ―  Ieşiţi, împuţiţilor, dacă mai e vreunul viu! strigă el. O să vă arăt cum sunt trataţi prizonierii după propria voastră reţetă.
Un geamăt slab se auzi din adăpost, dar nimeni n‑a ieşit. Pluto desprinse de la centură două grenade şi le aruncă înăuntru, unde explodară cu un zgomot înăbuşit.

Locotenentului Kohler îi fusese scos un ochi în timpul unui atac. Cu toate că era aproape nebun de suferinţă şi în ciuda insistenţelor lui von Barring, refuza cu încăpăţâ­nare să se alăture celorlalţi răniţi, din cauza spaimei evi­dente de a nu ne vedea retrăgându‑ne şi părăsindu‑l. Gân­dul că am putea cădea în mâinile ruşilor ne făcea să ne înăbuşim de groază, căci nu ni se putea întâmpla ceva mai rău. Am văzut atâtea orori comise de ei cu premeditare asupra nenoro - ciţilor de prizonieri, încât nu ne putea ră­mâne nici cea mai mică speranţă de a scăpa cât de cât te­feri: glonţ în ceafă, răstignire, braţe şi picioare sfărâmate, mutilări îngrozitoare, ochi scoşi, castrare, cartuşe goale bătute în frunte erau lucruri obişnuite, cu condiţia să nu fii trimis în Siberia unde te aştepta o soartă la fel de înspăimântătoare.
Pe 27 februarie dimineaţa, inamicul începu să tragă într‑o manieră ciudată, părând sâ nu aibă nici un scop pre­cis, când în noi, când în compania a 3‑a, cea a locotenen­tului Wenck, când într‑o treia, cea a locotenentului Kohler. Totul a durat cam o oră, apoi tirul a încetat şi tăcerea s‑a aşternut din nou în stepă ― o tăcere greu de suportat, ameninţătoare, ca tăcerea care te striveşte în munţi sau în pădurile adânci. Neliniştiţi, îi pândeam pe ruşi, dar ni­mic nu mişca, n-auzeam nici un sunet şi trei sau patru ore s‑au scurs în liniştea aceasta neliniştitoare. Von Bar­ring, cu binoclul în mână, scotocea întreaga zonă. Îi şopti Bătrânului, care se afla alături de el.
 ―  Totuşi am impresia că pregătesc ceva. Tăcerea asta face să tremure carnea pe mine!
Deodată scoase un strigăt şi începu să urle ordine pe care nu le‑am înţeles. În aceeaşi clipă i‑am văzut pe ruşi! mişunau, foarte aproape de compania a 3‑a!
 ―  Trage, Kohler! Trage, pentru numele lui Dumne­zeu! strigă von Barring.
Disperaţi, gâfâind de tulburare, priveam neputincioşi viermuiala inamicilor. Câteva explozii de grenade au rupt în sfârşit tăcerea ucigătoare. Ruşii veniseră prin stânga, în spatele companiei a 3‑a, şi, tăcuţi, o copleşiseră. Câţiva oameni încă se apărau ca nişte nebuni, cu lopeţile şi cu patul armelor, în timp ce von Barring, cu lacrimi în ochi, îi ţinea pe Micuţul şi pe Pluto care voiau să alerge în aju­torul lor.
 ―  Nu foloseşte la nimic, nu mai putem face nimic pen­tru ei! L‑am văzut împuşcându‑l pe Kohler!
Compania a 3‑a a fost nimicită în zece minute şi ne aşteptam să avem aceeaşi soartă, căci ruşii se întorceau acum spre noi. Dar Porta şi Legionarul, dându‑şi seama de situaţie, fără să mai aştepte ordinele, alergară spre adăpostul de la capătul satului. În vremea aceasta von Barring adunase în grabă grupul de luptă şi se năpustea spre deluşorul care era singura noastră şansă de salvare dacă puteam ajunge la el înaintea ruşilor.
 ―  Strigaţi tot ce ştiţi, urlă von Barring, numai stri­gaţi, Dumnezeule mare! Strigaţi ca nişte sălbatici!

Urlând ca pieile‑roşii, ne‑am năpustit în urma lui într‑o goană dezlănţuită. Micuţul şi Möller secerau totul în calea lor. Porta, ascuns în adăpost, scuipa flăcări cu aruncăto­rul şi micul legionar, pe jumătate ridicat în groapa lui, mâ­nuia pistolul‑mitralieră împotriva mulţimii care înainta. Un căpitan rus uriaş îşi învârtea arma ca pe o măciucă strigând lozinci politice luate drept de la Ilia Ehrenburg. Cuvintele ajungeau la noi distinct. Pluto se opri, puse un genunchi la pământ şi ochi cu grijă. Căpitanul, oprit brusc din, discurs, îşi apucă capul cu amândouă mâinile, se ră­suci şi căzu încet în genunchi.
 ―  Să se ducă la dracu' să‑şi continuie reclama, scrâşni Pluto a cărui faţă era înspăimântătoare.
Locotenentul Halter şi Bauer se năpusteau la atac ur­lând ca nişte fiare sălba - tice. O grenadă căzu într‑un grup de ruşi care urcau coasta gâfâind. Explodă cu un uruit înă­buşit; o mână se învârti ca o sfârlează. Gâfâind, respirând cu greu, am ajuns în vârf înaintea inamicului şi cele trei mitraliere ale noastre începură să tragă în atacatori.
Desăniţi, începură să dea înapoi, dar noi eram ca nebuni şi nimic nu mai putea să ne oprească. Von Barring se ridică:
 ― Grup de luptă, baioneta la armă, după mine!
Urlând fără încetare, am sărit spre ruşii care au fost cuprinşi de panica pe care o cunoşteam prea bine şi noi înşine! Fugeau înnebuniţi aruncându‑şi armele, surzi la strigătele ofiţerilor. Încă un salt şi l‑am ajuns pe unul din­tre ei; baio - neta i se înfige în spate, omul se prăbuşeşte cu un horcăit înăbuşit. Un glonţ în cap şi plec mai departe. Poziţiile ruşilor au fost luate dintr‑o lovitură şi atunci când von Barring dă în sfârşit ordinul de retragere, adunăm mor­tierele şi lăzile cu grenade, fără să uităm câteva cutii de conserve americane, descoperite de Porta ― evident! ― în­tr‑un adăpost al ofiţerilor.

La înapoierea în liniile noastre, rămăşiţele grupului de luptă au fost împărţite în două plutoane, dintre care unul sub comanda locotenentului Halter. Ele trebuiau să înlo­cuiască cele trei companii iniţiale, din moment ce a treia fusese măcelărită în întregime.
Tăcerea şi întunericul ne‑au cotropit. Ningea uşor.
Friguros, Bătrânul se înfăşură în manta, Porta mângâie pisica spunându‑i cu jumătate de gură:
 ―  Ce‑ai spune, bătrâne motan, dacă ne‑am întoarce acasă şi‑am lăsa baltă societatea asta pentru încurajarea războiului?
Möller râse tăcut:
 ―  Aici n‑ai decât o cale să pleci: un glonţ în cap.
 ―  Vorbeşte în numele tău, zise Micuţul, dacă crezi că am de gând să mă las doborât de vreunul dintre împuţiţii ăştia! Se ridică pe jumătate şi strigă spre ruşi: Hei, ta­varişi! Ruski! Ruski!
Un glas răspunse:
 ―  Porc german! Vino aici să te castrăm, câine fascist!
Timp de o jumătate de oră îşi aruncară dintr‑o parte în alta nenumă­rate înjură - turi cărora le puse capăt von Barring. Tăcerea se aşternu iarăşi pe zăpadă, apoi, dintr‑o dată, în dreapta, totul începu din nou: da‑da‑da...
Iuţi ca fulgerul, ne aruncăm în gropile noastre.
 ― Ce‑i asta? spuse Bauer mirat.
 ― Aruncătoare de mine sau de ceaţă, răspunde Porta, dar sunt ai noştri.
Din nou urlete şi grenadele zboară prin noapte. Pămân­tul se cutremură sub picioarele noastre, cu toate că bate­riile sunt la o depărtare de cel puţin cinci sau şase kilo­metri.
 ― Grozav şut în cur pentru Ivan, rânji Stege. Dacă am avea aici câteva, ne‑ar merge mai bine!
Bombardamena ţinut toată noaptea şi a avut mă­car avantajul de a ne ţine treji, căci să adormi era un pe­ricol de moarte. Dacă nu cădea frigul pe capul celor ce adormeau, atunci cădeau ruşii, şi înainte să‑şi dea seama pe ce lume sunt, aveau gâtul tăiat de la o ureche la alta. În zori, Porta şi Legionarul începură să tragă în ceva ce nu reuşeam să vedem. Câteva mitraliere lătrară în rafale lungi. Neliniştiţi, am ciulit urechile.
 ― Oare Ivan încearcă o străpungere? întrebă Bătrânul fără să primească răspuns.
După un sfert de oră tirul se linişti Bătrânul îşi puse mâinâle pâlnie şi‑i strigă lui Porta:
 ― Ce se întâmplâ la voi?
 ― Promiţi să nu spui la nimeni? răspunse glăsui lui Porta.
 ―  Da, strigă Bătrânul scos din sărite.
 ―  Ne ocupăm cu războiul, frumosule!
Comunicaţiile cu regimentul au fost în sfârşit restabi­lite şi am primit ordinul să rezistăm în continuare până la sosirea iminentă a întăririlor. Trecură încă trei zile până la venirea trupelor proaspete şi, pe 8 martie după‑amiaza, am auzit pentru ultima dată staţia radio a ruşilor:
 ―  Cum merge la N...? îl întreba comandamentul rus pe şeful corpului.
 ―  Imposibil să ieşim, e un foc de iad; ne pisează ar­tileria, fără să mai vorbim de aviaţia care ne bombardează de azi‑dimineaţă.
 ― Unde sunt liniile voastre?
 ―  La nord-est de N... Ultimele blindate s‑au înzăpezit şi nemţoii au lichidat echipajele.
 ― E o nebunie! N‑o să‑mi spui că un sat în ruine nu poate fi cucerit. Atacaţi imediat cu toate forţele. Am spus într‑adevăr cu toate forţele. Trebuie să cuceriţi N... şi să mi‑l aduceţi pe comandantul inamic. Răspundeţi cu viaţa. Terminat.

Aşa s‑a declanşat cel de‑al 53‑lea atac al ruşilor de când luasem Novo‑Buda, dar de data aceasta eram ajutaţi de o escadrilă de avioane de vânătoare care trăgeau la firul ierbii în atacatorii înspăimântaţi. Cu gâturile răguşite de atâtea strigăte, ne‑am năpustit spre tranşeele inamice, cu­prinşi de o beţie ucigătoare care ne făcea setoşi de sânge. Porta fugea din adăpost în adăpost descărcându- şi arun­cătorul de flăcări în cei dinăuntru, pe care‑i transforma în torţe vii. Venind din stânga, un grup de ruşi alergă spre noi, dar întorcându‑se brusc, dispăru în liziera pădurii. Vocea unui comisar îi biciui şi‑i întoarse împotriva noas­tră într‑un atac slab, care a fost respins cu uşurinţă. Stege sări în spatele comisarului pe care dorea să‑l prindă viu, dar omul, foarte iute, scăpa mereu din strânsoarea lui şi urmărirea continuă câţiva metri. În cele din urmă un glonţ zbură creierii rusului. Stege se năpusti la el, tăie steaua roşie cu margini aurite de pe braţ şi i‑o duse în chip de trofeu lui von Barring.
Locotenentul Halter era rănit: un şuvoi de sânge îi ţâşnea din gât şi ne‑a fost foarte greu să‑l ducem până la adă­postul unde zăceau ceilalţi răniţi. În sfârşit, în noaptea ur­mătoare am fost înlocuiţi şi trimişi într‑un sector mai liniştit. Meritam să ne odihnim.



va urma