Chiparosul trist (17)

Agatha Christie

În boxa era sora Hopkins, roşie la faţă şi încrezătoare în justeţea ei.
Oricum, sora Hopkins nu era la fel de înspăimântătoare ca inspectorul Brill, gândi Elinor. Ceea ce te paraliza la inspectorul Bill era lipsa lui de umanitate, impersonalitatea lui. Era ca o parte a unui mare mecanism. Sora Hopkins avea pasiuni omeneşti, prejudecăţi.
— Vă numiţi Jessie Hopkins?
— Da.
— Sunteţi numită în funcţia de soră districtuală şi aveţi reşedinţa la Rose Cottage, Hunterbury?
— Da.
— Unde eraţi în ziua de 28 iunie anul curent?
— Eram la Hunterbury Hall.
— Fuserăţi chemată?
— Da. Doamna Welman avusese o congestie cerebrală – a doua. M-am dus s-o ajut pe sora O’Brien, până se găsea o a doua soră.
— Aţi luat cu.dumneavoastră, în geantă, o mică trusă?
— Da.
— Spuneţi-i juriului ce conţinea.
— Bandaje, fese, o seringă şi anumite calmante, incluzând un tub cu clorhidrat de morfină.
— Cu ce scop îl aveaţi?
— Aveam în sat un pacient căruia îi făceam injecţii cu morfină dimineaţa şi seara.
— Care era conţinutul tubului?
— Douăzeci de tablete, fiecare conţinând o jumătate de grain de clorhidrat de morfină.
— Ce aţi făcut cu trusa?
— Am lăsat-o jos în hol.
— Asta a fost în seara de 28. Când v-aţi uitat iar în trusă?
— În dimineaţa următoare, în jur de ora nouă, când tocmai mă pregăteam să plec.
— Lipsea ceva?
— Lipsea tubul cu morfină.
— Aţi pomenit lipsa lui?
— I-am spus despre el sorei O’Brien, sora care o îngrijea pe pacientă.
— Această trusă zăcea în hol, unde lumea obişnuieşte să treacă de colo-colo?
— Da.
Sir Samuel se opri. Apoi spuse:
— O cunoşteaţi bine pe defuncta Mary Gerrard?
— Da.
— Ce părere aveaţi despre ea?
— Era o fată – dulce... şi bună.
— Se afla într-o stare de bună dispoziţie?
— Foarte bună.
— Nu avea vreo problemă?
— Nu.
— La vremea la care a murit, nu exista ceva care s-o neliniştească în privinţa viitorului sau care s-o facă nefericită?
— Nu exista nimic.
— N-ar fi avut nici un motiv sa-şi curme zilele singură?
— Absolut nici un motiv.
Şi interogatoriul continuă tot aşa... toată blestemata aia de poveste. Cum sora Hopkins o însoţise pe Mary Gerrard la căsuţă. Apariţia lui Elinor, purtarea ei agitată, invitaţia la sandviciuri, platoul care i-a fost oferit, mai întâi, lui Mary. Propunerea lui Elinor ca totul să fie spălat şi cealaltă propunere a ei ca sora Hopkins să meargă la etaj cu ea şi s-o ajute să aleagă îmbrăcămintea.
Fuseseră mai multe întreruperi şi obiecţii din partea lui Sir Edwin Bulmer.
Elinor gândi:
 „Da, totul e adevărat... şi ea o crede. E convinsă ca eu am facut-o. Şi fiecare cuvânt pe care-l rosteşte e adevărat... asta e ceea ce face totul să fie atât de oribil. Toate sunt adevărate”.
Privi încă o dată spre sală şi îl văzu pe Hercule Poirot urmărind-o gânditor... aproape blând. Privind-o ca unul care ştie mult prea multe...
Fragmentul de etichetă îi fu înmânat martorei.
— Ştiţi ce e asta?
— E o bucăţică dintr-o etichetă.
— Îi puteţi spune juriul ce etichetă?
— Da... e o parte din eticheta de pe un tub cu tablete hipodermice. Tablete de morfină de o jumătate de grain... ca cele pe care le-am pierdut eu.
— Sunteţi sigură?
— Fireşte că sunt sigură. A fost scoasă de pe tubul meu.
Judecătorul întrebă:
— Are vreun semn aparte, după care să o recunoaşteţi ca fiind eticheta de pe tubul care v-a dispărut?
— Nu., domnule, dar trebuie să fie aceeaşi.
— De fapt, vreţi să spuneţi că e absolut identică?
— Păi, da, asta am vrut sa spun.
Şedinţa se suspendă.


Ultima zi…
Sir Edwin Bulmer stătea în picioare punând întrebări. Acum nu mai era deloc zâmbitor. 
Întrebă tăios:
— Această trusă despre care tot auzim a rămas în holul de la Hunterbury toată noaptea care a urmat zilei de 28 iunie?
Sora Hopkins confirmă:
— Da.
— O treabă destul de neglijentă, nu-i aşa?
Sora Hopkins se îmbujoră.
— Da, cred că da.
— Aveţi obiceiul să lăsaţi droguri periculoase la îndemâna oricui?
— Nu, fireşte că nu,
— Oh! nu? Dar de data asta, aţi facut-o?
— Da.
— Iar în cazul ăsta, oricine din casă, dacă ar fi vrut, ar fi putut ajunge la morfină?
— Cred că da.
— Nu ce credeţi. Da sau nu?
— Păi... da.
— Nu era doar domnişoara Carlisle singura care putea ajunge la ea. Ar fi putut ajunge şi servitoarele. Sau doctorul Lord. Sau domnul Roderick Welman. Sau sora O’Brien. Sau însăşi Mary Gerrard. Aşa e?
— Cred că... da.
— Da sau nu?
— Da.
— Ştia cineva că aveţi morfină în geantă?
— Nu ştiu.
— N-aţi spus nimănui?
— Nu.
— Deci, de fapt, domnişoara Carlisle nu avea de unde să ştie că aveţi morfină în geantă?
— Ar fi putut să se uite să vadă.
— Foarte puţin probabil, nu-i aşa?
— Nu ştiu.
— E mai probabil ca alţii să fi fost mai la curent cu prezenţa morfinei în geantă decât domnişoara Carlisle. Doctorul Lord, de pildă. El ştia. Aţi mai administrat morfină la prescripţia lui, nu-i aşa?
— Desigur.
— Şi Mary Gerrard ştia că o aveţi?
— Nu, ea nu ştia.
— Ea a fost deseori în casa dumneavoastră, nu?
— Nu foarte des.
— Vreau să spun ca venea frecvent la dumneavoastră şi că, dintre toţi cei din casă, ea era cea mai susceptibilă de a fi ştiut că aveţi morfină în trusă.
— Nu sunt de acord.
Sir Edwin se opri o clipă.
— Dimineaţa, i-aţi spus sorei O’Brien că morfina dispăruse?
— Da.
— Eu vă amintesc că vorbele rostite de dumneavoastră au fost altele, mai precis: „Am lăsat morfina acasă. Va trebui să mă întorc după ea”.
— Nu, n-am lăsat-o.
— N-aţi spus că morfina rămăsese pe poliţa căminului din locuinţa dumneavoastră?
— Păi când n-am dat de ea, m-am gândit că aşa trebuie să se fi întâmplat.
— De fapt, nici nu ştiţi ce aţi făcut ea!
— Ba ştiu. Am pus-o în trusă.
— Atunci de ce aţi afirmat, în dimineaţa zilei de 29 iunie, că aţi lăsat-o acasă?
— Pentru că am crezut că aş fi putut s-o las.
— Remarc că sunteţi o femeie foarte neglijentă.
— Nu e adevărat.
— Uneori faceţi afirmaţii destul de inexacte, nu-i aşa?
— Nu, nu fac. Am mare grijă de ceea ce spun.
— Aţi afirmat că v-aţi înţepat într-un trandafir, în dimineaţa zilei de 27 iulie – ziua în care a murit Mary Gerrard?
— Nu văd ce legătură are!
Judecătorul întrebă:
— E relevant, Sir Edwin?
— Da, domnule judecător, e o parte esenţială a apărării şi am intenţia să citez martori, care să dovedească faptul că această depoziţie e o minciună.
Reluă:
— Încă mai afirmaţi că v-aţi înţepat la încheietură într-un trandafir, în ziua de 27 iulie?
— Da, afirm.
Sora Hopkins arăta sfidătoare.
— Când vi s-a întâmplat asta?
— Chiar înainte de a părăsi căsuţa portarului pentru a urca spre casa mare, pe 27 iulie, dimineaţa.
Sir Edwin întrebă sceptic:
— Şi ce soi de trandafir era?
— Un trandafir agăţător, cu petale roz, în afara cabanei portarului.
— Sunteţi sigură?
— Foarte sigură.
Sir Edwin făcu o pauză, apoi întrebă:
— Persistaţi în a afirma că morfina se afla în trusa dumneavoastră când aţi venit la Hunterbury, pe 28 iunie?
— Da. O aveam la mine.
— Să presupunem că sora O’Brien depune mărturie şi jură că i-aţi spus că, probabil, aţi lăsat-o acasă?
— Era în geanta mea. Sunt sigură. Sir Edwin oftă.
— Dispariţia morfinei nu v-a neliniştit deloc?
— Neliniştit... nu.
— Oh, aşadar aţi stat liniştită, în ciuda faptului că vă dispăruse o cantitate atât de mare dintr-un drog periculos?
— La vremea aceea, nu m-am gândit că a luat-o cineva.
— Înţeleg, în momentul acela, nu va puteaţi aduce aminte ce făcuseţi cu ea, nu?
— Nu. Era în trusă.
— Douăzeci de tablete de jumătate de grain – adică zece grain de morfină. Suficient să omori câteva persoane, nu-i aşa?
— Da.
— Dar nu vă simţiţi deloc neliniştită... şi nici măcar nu raportaţi oficial pierderea?
— Am crezut că totul va fi bine.
— Dacă morfina a dispărut cu adevărat, aşa cum afirmaţi, susţin că era de datoria dumneavoastră, ca persoană conştientă, să raportaţi oficial acest lucru.
Sora Hopkins se făcu foarte roşie la faţă şi spuse:
— Ei bine, n-am facut-o.
— Recunoaşteţi că a fost o mostră de neglijenţă criminală din partea dumneavoastră? Nu păreţi să vă luaţi responsabilităţile într-un mod foarte serios. Lăsaţi, des, la întâmplare, aceste droguri periculoase?
— Nu mi s-a mai întâmplat niciodată.
Întrebările mai continuară o vreme. Sora Hopkins, roşie la faţă, dădea semne de nervozitate, se contrazicea... O pradă uşoară pentru abilitatea lui Sir Edwin.
— E adevărat că joi, 6 iulie, defuncta Mary Gerrard şi-a făcut testamentul?
— Da.
— De ce l-a făcut?
— Pentru că s-a gândit că era potrivit să şi-l facă. Aşa şi era.
— Sunteţi sigură că nu şi l-a făcut din cauză că era deprimată şi nesigură în privinţa viitorului?
— Prostii.
— Totuşi, asta demonstrează că avea în minte ideea morţii... că subiectul o preocupa.
— Deloc. S-a gândit doar că aşa se cuvenea.
— Acesta e testamentul? Semnat de Mary Gerrard şi întărit de martorii Emily Biggs şi Roger Wade, vânzători, şi prin care, la moartea ei, lasă totul lui Mary Riley, sora Elizei Riley?
— Adevărat.
Testamentul fii înmânat juraţilor.
— Din câte cunoaşteţi, avea Mary Gerrard bunuri de lăsat?
— Nu, atunci nu avea.
— Dar urma să aibă în scurt timp?
— Da.
— Este adevărat că Mary Gerrard a primit o sumă considerabilă – două mii de lire – de la domnişoara Carlisle?
— Da.
— Domnişoara Carlisle n-a fost constrânsă, în vreun fel, să procedeze aşa? A fost întru totul un impuls generos din partea ei?
— Da, a facut-o din proprie iniţiativă, nesilită de nimeni.
— Dar, de bună seamă, dacă ar fi urât-o pe Mary Gerrard, aşa cum se sugerează, nu i-ar fi dat de bună voie o sumă atât de mare.
— Se poate.
— Ce vreţi să spuneţi prin răspunsul acesta?
— Nu vreau să spun nimic.
— Exact. Spuneţi, aţi auzit vreo bârfa legată de Mary Gerrard şi Roderick Welman?
— Era îndrăgostit de ea.
— Aveţi vreo dovadă în sensul ăsta?
— Ştiam, atâta tot.
— Oh – „ştiaţi”. Mă tem ca pentru completul de judecată nu e o probă prea convingătoare. Aţi afirmat, în vreo împrejurare, că Mary nu trebuia să aibă nici o legătură cu el din cauză că era logodit cu domnişoara Carlisle şi că acelaşi lucru i l-a spus şi ea lui la Londra?
— Aşa mi-a spus ea.
Sir Samuel Attenbury interveni:
— Când Mary Gerrard discuta cu dumneavoastră redactarea testamentului, acuzata s-a uitat prin fereastră?
— Da, s-a uitat.
— Ce a spus?
— A spus: „Aşadar, îţi faci testamentul, Mary. Ciudat”. Şi a râs. Râdea, râdea întruna. După părerea mea, acela a fost momentul când i-a venit ideea, spuse martora răutăcios. Ideea de a scăpa de fată! În aceeaşi clipa a plănuit crima.
Judecătorul rosti cu asprime:
— Răspundeţi numai la întrebările care vi se pun. Ultima parte a acestui răspuns să nu fie consemnată...
Elinor gândi:
„Ce hazliu... Când cineva spune adevărul, imediat e obstrucţionat...”
Ar fi vrut să râdă în hohote.


În boxă se afla sora O’Brien.
— În dimineaţa zilei de 29 iunie, sora Hopkins v-a făcut vreo mărturisire?
— Da. Mi-a spus ca-i lipsea din trusă un tub de morfină.
— Dumneavoastră ce-aţi făcut?
— Am ajutat-o să-l caute.
— Şi l-aţi găsit?
— Nu.
— Din câte ştiţi, trusa a rămas peste noapte în hol?
— Da.
— Atât acuzata, cât şi domnul Welman se aflau în casă, la vremea când a survenit moartea doamnei Welman... adică de pe 28 până la 29 iunie?
— Da.
— Vreţi să ne povestiţi despre un incident ce a avut loc pe 29 iunie... o zi după moartea doamnei Welman?
— L-am văzut pe domnul Roderick Welman cu Mary Gerrard. Îi spunea că o iubeşte şi încerca să o sărute.
— La vremea aceea era logodit cu acuzata?
— Da.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— Mary i-a spus să-i fie ruşine şi că era logodit cu domnişoara Elinor!
— După părerea dumneavoastră, care erau sentimentele acuzatei faţă de Mary Gerrard?
— O ura. Se uita după ea, ca şi cum ar fi vrut s-o distrugă.
Sir Edwin sări.
Elinor gândi: „De ce fac atâta tambălău în privinţa asta? Ce contează?”
Sir Edwin Bulmer prelua interogatoriul.
— E adevărat ca sora Hopkins v-a spus ca lăsase morfina acasă?
— Păi, vedeţi, a fost aşa: După...
— Fiţi amabilă şi răspundeţi la întrebare. A spus sau nu că era probabil să fi lăsat morfina acasă?
— Da.
— La vremea respectivă, n-a fost, cu adevărat, îngrijorată?
— Nu, atunci nu.
— Pentru că credea că o lăsase acasă. Era firesc, aşadar, sa nu fie îngrijorată.
— Nu-şi putea imagina că i-o luase cineva.
— Exact. Abia după ce Mary Gerrard a murit din cauza morfinei, a început să lucreze şi imaginaţia ei.
Judecătorul interveni:
— Sir Edwin, cred că aspectul ăsta l-aţi abordat deja cu martora precedentă.
— Cum doreşte înălţimea voastră.
Se întoarse spre martoră:
— În privinţa atitudinii acuzatei faţă de Mary Gerrard, ne puteţi spune dacă a avut loc vreo ceartă între ele?
— Nici o ceartă, nu.
— Domnişoara Carlisle se purta întotdeauna drăguţ cu fata?
— Da. Dar mai era şi felul în care se uita după ea.
— Da-da-da. Dar noi nu ne putem lua după lucruri de genul ăsta. Sunteţi irlandeză, nu-i aşa?
— Aşa-i.
— Iar irlandezii au o imaginaţie destul de bogată, aşa e?
Sora O’Brien ţipă agitată:
— Fiecare cuvânt pe care vi l-am spus e adevărat.


Domnul Abbott, băcanul, în boxă. Nervos... nesigur pe el (uşor emoţionat de plăcere, totuşi, de importanţa lui). Depoziţia lui fu scurtă. I se cerură câteva borcanele cu pasta de peşte. Acuzata spusese: „Există o mulţime de cazuri de otrăvire cu pastă de peşte”. Părea agitată şi ciudată.
Nu i se pusese nici o întrebare.



va urma