Condamnaţi la tăcere (14)

Dumitru Prichici

Bineînţeles că acest aspect l-am scris în raportul obligatoriu după ce am ajuns acasă în România, iar nemţilor nu le-am dat adresa părinţilor mei, de teamă că vor veni prea curând pentru a mă trezi cu a treia cizmă în spate sau poate mai rău.

Eu le mulţumesc şi acum pentru ospitalitatea lor. Am continuat până în a şaptea zi de misiune ordonată să caut să procur toate sau cât mai multe din lista cu care plecasem, timp în care am văzut printre altele, ce-i drept mai izolat, chiar şi un grup de „hippie", acei tineri zdrenţăroşi, nespălaţi, dar nu prea săraci, unii dintre ei provenind din familii onorabile, prospere.

Cu o zi înaintea plecării spre România, am verificat coletele pentru trimiterea în ţară,-prin poşta specială, am socotit banii pentru plata hotelului, a taxiului până la aeroport de această dată cu factură pentru decontare şi a biletelor de avion spre ţară.

Diurna mea, deşi mică, am folosit-o numai pentru jucării pentru fiul meu Codruţ şi câteva lucruri de plajă luate de pe tarabele cu mărfuri expuse spre vânzare la preţ redus, în faţa magazinelor universale, în care găseai de la andrele pentru împletit ciorapi până la maşini de cusut Singer şi de la ciorapi până la haine din blănurile cele mai scumpe.

Aşa era la ei, chiar şi în măcelărie dacă intri zici că intri într-o farmacie, unde eşti întâmpinat de la uşă şi condus prin tot magazinul pentru a alege şi a fi servit regeşte, deşi clienţi erau şi oameni mai puţin bogaţi, dar la fel de respectaţi de negustori, aşa cum au procedat şi cu mine.

Am decolat în dimineaţa celei de a şaptea zile cu un avion pe ruta Köln – Frankfurt şi după o scurtă escală cu un avion TAROM spre ţară, având la întoarcere doar un colet pe care l-am depus la bagaje pentru că era de o valoare neînsemnată financiar, în acesta erau doar micile atenţii cumpărate după posibilităţi.

In Bucureşti am ajuns sănătos, cu banii cheltuiţi cu chibzuinţă, aşa că nu aveam nici o grijă nici la decontare şi nici la modul de utilizare, pentru că aşa este normal ca omul să fie mai bine sărac şi curat decât bogat şi cu mâinile murdare de afaceri dubioase.

La casieria Ministerului, la decontul valutar iar am ieşit bine, cu o singură remarcă pe care în ziua de azi după treizeci de ani pot să o spun, şi anume că cel care era la casieria valutară a făcut greşeala „politică" să-mi spună: „Tovarăşul Prichici, dar aţi mai decontat azi o dată", la care eu am rămas mut, iar el descumpănit, după care eu am reparat-o spunând că suntem doi Prichici în Ministerul de Interne.

Am tăcut până în ziua de azi, dar mi-a plăcut poanta serviciilor noastre de informaţii de atunci, cum au lucrat foarte inteligent, pe două fronturi, cu doi Prichici, pe aceleaşi meleaguri străine, poate în speranţa că unul măcar se va întoarce acasă.

Nici acest aspect nu l-am scris în raportul meu de câteva pagini privind misiunea mea şi cred că am făcut bine, pentru că sigur nu ştia nici şeful meu col. Simion Niculin de combinaţia inteligentă a serviciilor noastre secrete, aşa că, mulţumit că eu am adus tot ce trebuia pentru lucrarea cea mai importantă din planul de producţie a anului 1970, a raportat gen. Ovidiu Diaconescu cu mândrie că Prichici s-a întors şi a rezolvat problema materialelor respective.

La sfârşitul anului 1970, unitatea funcţiona din plin cu efective complete şi realizări la termene şi de calitate, fapt ce a determinat o serie de vizite de lucru a unor importante personalităţi cu funcţii mai mari decât ale ministrului nostru Ion Stănescu, cu care ne obişnuiserăm să ne viziteze destul de des.

Reclama produselor noastre o făcuseră şi peste graniţă chiar mostrele oferite celor care îl vizitau pe Ceauşescu sau care veneau chiar şi în atelierul pe care eu îl conduceam, fiind plăcut amenajat nu numai pentru mine sau pentru cei care lucrau acolo, dar şi pentru mai-marii vremii care ne vizitau aproape săptămânal.

In câte ţări din lumea a treia am exportat, nu mai ştiu, am şi uitat, dar nu am uitat faptul că noi trebuia să-i şi instruim fie la noi, fie la ei acasă, după instalarea şi punerea în funcţiune a tehnicii-operative folosite de cei mai mulţi, în scopuri politice, pentru eliminarea adversarilor.

S-ar putea să mă întrebe cineva când am constatat acest fapt. Răspunsul este că am văzut că împreună cu tehnica operativă vândută pe bani puţini se dădeau în mod gratuit, tovărăşeşte, şi volumele cu învăţătura marxist-leninistă şi ceauşistă, dacă nu se vor supăra cei care l-au slujit cu mai multă sau mai puţină credinţă, zeci de ani.

Am fost timp de zece ani şeful acelui atelier şi am avut grijă ca toţi acei tineri să aibă condiţii de muncă şi de viaţă, în familiile lor proaspăt înfiinţate, să primească şi câte o locuinţă, mai ales că în fiecare an aveam nunţii şi botezuri.

Au crescut sub toate aspectele şi ca număr în familiile lor, dar şi ca maturitate în relaţiile de serviciu unii dintre ei continuându-şi studiile serale la diverse facultăţi, folosind din plin timpul liber oferit de programul de lucru de opt ore.

Sportul, ca şi alte activităţi care şi mie mi-au plăcut, a făcut să ne cunoaştem destul de bine, să muncim cu plăcere, să nu trăim în relaţii tensionate întâlnite destul de des în armată, acolo unde comandanţii erau aroganţi sau nu-şi iubeau subordonaţii.

Şi acum mă mai întâlnesc cu mulţi dintre ei, îi văd cu părul alb, unii pensionari chiar, dar tot colegii mei de muncă rămân şi cu plăcere ne amintim de viaţa noastră de „securişti", dacă şi lor li se poate spune aşa, punându-i laolaltă cu acei activişti de partid, strecuraţi în unităţile noastre militare tehnice.

Majoritatea celor care au lucrat în fosta securitate, aproximativ nouăzeci la sută, au îndeplinit funcţii administrative, financiar contabile, asigurare materială, servicii de exploatare, întreţinere a mijloacelor fixe, de sănătate, învăţământ, personal, de documentare, cercetare şi producţie, fară sarcini politice.

Aproximativ cinci la sută au fost în linia întâi pe plan extern, dintre care nouăzeci la sută au fost pentru domeniul economic, pentru asigurarea unui aport valutar cât mai important la bugetul statului, pentru asigurarea pieţelor de desfacere a producţiei interne.

Poliţia politică a lui Ceauşescu nu a avut mai mult de doi la sută pe plan intern şi unu la sută pe plan extern, infiltraţi în diaspora românească cu diverse misiuni, din efectivele permanent angajate, apreciate la cca 15.000 de cadre.

La cele câteva sute de cadre ale DSS-ului, putem adăuga fară nici o rezervă câteva zeci de mii de activişti ai PCR-ului, din toate întreprinderile şi sectoarele de partid din Bucureşti şi din ţară, ajutaţi de civilii turnători fară număr.

Merită să ne întrebăm acum „cine trebuie pedepsit"?

Turnătorul, activistul sau securistul?

Las la aprecierea dumneavoastră, iar eu mă abţin.

Prin anul 1973, încă nu mă convinsese nimeni de utilitatea intrării în PCR şi nici nu simţeam nevoia, dar într-o zi, un şef mai mare mi-a spus că se discută la şedinţele de partid tot felul de probleme de muncă şi ar fi normal ca eu să nu-mi las oamenii din subordine să fie muştruluiţi de alţii pentru fapte de care nu erau răspunzători.

Avea dreptate, nu mai puteam refuza intrarea în PCR, era o fugă de răspundere clară şi pentru mine şi în final am acceptat să fac şi acest pas nedorit.

Recomandările şi confirmarea au fost o formalitate, deşi eu mă gândeam la originea mea, cu preoţi în familie, cu ţărănişti, cu legionari, cu militari de carieră în armata regală, dar nu s-au simţit dezonoraţi, nici cei care în tainicele lor verificări au constatat asemenea rădăcini.

Unul dintre membrii de partid, cu vechime mare şi în PCR, şi în securitate, era fostul meu şef, col. N.M., care nu ştiu prin ce jocuri de culise a apărut în noua unitate, deşi aici se muncea ca în oricare uzină de profil asemănător.

Ne-am reîntâlnit aşadar şi primul lucru care m-a întrebat a fost: „De ce ai fugit de mine?"

I-am amintit de ziua în care mi-a spus că pot pleca în concediu de odihnă, zi în care nici el şi nici eu nu ştiam nimic despre numirea mea în noua funcţie, deşi îmi amintesc acum, după treizeci de ani, că raportasem totuşi generalului Ovidiu Diaconescu, şeful Direcţiei Generale Tehnice-Operative, că sunt ţinut sub o testare permanentă din punct de vedere profesional, ieşită din comun şi tendenţios programată.

La scurt timp, am auzit că N.M. a primit o funcţie administrativă în cadrul unităţii, unde ar fi avut de lucru, dar, cum năravul din fire nu are lecuire, a pornit o discretă campanie de represalii împotriva mea, prin intermediul unui om destul de delicat, de educat, la prima vedere, dar cu lipsuri în privinţa tăriei de caracter, care s-a lăsat influenţat de fostul meu şef de serviciu.

Acum, declanşând o prigoană şi mai aprigă împotriva mea, cu speranţa că acel om delicat, dar neexperimentat în ale vieţii mă va torpila de pe funcţia de şef de atelier -dispozitive electroniceşi chiar mai mult, creând artificial între mine şi un alt şef de atelier de la construcţii radio-tv o atmosferă de neîncredere.

Era el un bun teoretician în electronică, ing. mr. ET, dar la practică era la fel ca şi fostul meu şef, având comun de acum şi dorinţa de a mă prezenta în culori sumbre în faţa celor care mă numiseră în funcţie cu nici un an în urmă.

Primele înţepături le-am simţit când am aflat că în şedinţele PCR eram criticat de şeful meu de serviciu, deşi mie direct nu-mi spunea nimic, atunci când eu îi demonstram că soluţiile tehnice pe care le aplicam în procesul de producţie a tehnicii-operative erau eficiente, iar el pleca ronţăindu-şi luleaua de care nu se despărţea niciodată.

Acest motiv m-a determinat să intru în PCR, pentru a spune adevărul despre munca noastră cea de toate zilele, pentru a-mi scuti băieţii mei de criticile aduse, culmea, de către şeful meu direct, mr.ing. RT.

Primul an de activitate era pe sfârşite şi bilanţul pe unitate era un prilej de a mă critica şi mai dur, aşa că am fost primit în grabă şi cu braţele deschise în PCR, pentru a-mi prezenta şi eu raportul ca şef de atelier de producţie dispozitive electronice.

in ziua şedinţei, în faţa unui prezidiu compus din generalii Ovidiu Diaconescu şi Istifie Geartu şi comandantul unităţii col. Simion Niculin, col. Vasile Borza şi a unei săli pline cu peste o sută de cadre tehnice militare de toate gradele şi funcţiile, a luat cuvântul comandantul, pentru prezentarea raportului.

Deşi din raportul comandantului unităţii nu a reieşit că eu ca şef de atelier nu mi-aş fi făcut datoria, s-a referit la unele întârzieri fară nominalizări, pentru că totuşi se realizase planul în cea mai mare parte, dar el, şeful meu de serviciu, avea sarcina de la şeful lui spiritual să mă lovească în mod public, dar fară acoperire, acuzându-mă de insubordonare.

Am urmat la cuvânt şi am prezentat situaţia reală, la care pe lângă deficienţele de execuţie, am spus clar şi fără teamă că în mecanismul procesului de producţie lipseşte o rotiţă, fară a o numi, care avea rolul de a colabora cu beneficiarii acelor produse, pentru a-şi da acordul privind calitatea şi performanţele produselor noastre, obligându-mă pe mine să aplic la ordin tehnologii necorespunzătoare, de fapt fantezii tehnologice.

Mi-am încheiat cuvântul cu un angajament ferm că nu voi face rabat la calitate şi că voi aplica toate cunoştinţele acumulate în cei zece ani de producţie militară la Uzina Electromagnetica şi a celor şapte ani de muncă de întreţinere şi exploatare din unităţile „T" şi „R".

A fost numit să ia cuvântul şi şeful meu, mr. ing. ET., al cănii nume eu nu-l pomenisem, şi a început raportul prin a spune că se recunoaşte în cuvântul meu ca fiind acea rotiţă lipsă, că nu a colaborat cu factorii de răspundere din unităţile beneficiare, fără însă a se angaja să colaboreze cel puţin în viitor.

Şedinţa a continuat cu fireştile raportări şi critici de partid cu care eu nu eram obişnuit, dar pe care le auzeam pe la colţuri care şi mie mi se adresau până nu de mult, de către aceeaşi persoană, care îmi născocise fel de fel de nume, de curente, de opinii, ca „prichicisme" ş.a.

După ce şedinţa s-a terminat, am fost chemat în sala de consiliu împreună cu şeful meu de serviciu, am fost întrebat dacă mai am ceva de raportat în privinţa modului de colaborare cu şeful meu direct.

Am raportat că nu mai am altceva de spus, iar pe el l-a întrebat dacă se angajează să întocmească şi să semneze planificarea şi realizarea la termen a poziţiilor din planul anului următor.
După ce m-a privit cu insistenţă, parcă să-i dau o garanţie sau o mână de ajutor, la care eu am fost cei drept nemilos, a răspuns că nu se angajează.

Generalul Ovidiu Diaconescu mi-a spus că sunt liber şi am plecat, iar el a rămas ca o stană de piatră, aşteptându-şi sentinţa pe care nu am aflat-o decât după ce am văzut că nu mai vine la mine în atelier şi nici în unitate, fiind transferat într-un domeniu mai puţin tehnic, dar poate operativ.

De atunci nu l-am mai văzut niciodată.

Anii au trecut, timp în care am girat funcţia de şef de serviciu după plecarea mr. RT, printr-un ordin scris al col. Simion Niculin, comandantul unităţii, deşi eram un simplu tehnician electronist, rămânând în continuare şi şeful atelierului -dispozitive electronice-, până în ziua în care a fost adus un nou şef de serviciu, tânăr, inginer, cu experienţă în producţia de serie în Fabrica de Elemente pentru Automatizări din Bucureşti.

Stilul meu de muncă era mai mult capitalist, ţineam foarte mult la calitatea oamenilor şi a produselor pe care le executau, colaborând cu cei care aveau experienţă şi aveau şi caracter, ce se reflectau direct în calitatea relaţiilor de muncă şi calitatea produselor noastre solicitate şi la export.
Mi-a părut rău de mr. P.T, cu care aş fi putut colabora bine, căruia îi admiram pedanteria, dar ce folos că nu a sesizat intenţia acelui vulpoi bătrân col. N.M, care a vrut să mă lovească din nou, cu mâna altuia, deşi a mai încercat şi nu a reuşit.

A greşit, cum veţi vedea că a greşit şi cel care acum dorea să se afirme, să-şi impună stilul de muncă pe bază de grafice zilnice, colorate, aprobate, cu semnături, ştampile, prezentate conducerii unităţii spre aprobare şi pentru justificarea unor măsuri disciplinare de acum, împotriva mea, care nu stăteam de grafice colorate şi mă ocupam concret de calitatea aparaturii, de fiabilitatea ei, pentru a nu fi criticaţi cei doi comandanţi sau acuzaţi de atentat la siguranţa naţională.

Mr. ing. C. Florian, pentru că el era noul meu şef de serviciu, băiat bun, de loc de prin Chitila, a muşcat şi el momeala aruncată de col. N.M, invitându-se reciproc la cafeaua de dimineaţă, făcută şi descântată de o secretară, transportată de un maestru militar electronist, în biroul unde se faceau şi se desfăceau jocuri de culise la nivelul unui şef al femeilor de serviciu sau chiar mai jos.

Deşi lucrările mergeau bine calitativ şi la termen, tânărul şi simpaticul ing. C. Florian a căzut şi el în plasa lui N.M., asociat acum şi cu secretara care facea cafeaua. Aceasta suferea de pe urma unei schimbări în conducerea unităţii, prin înlocuirea col. Simion Niculin cu generalul Istifie Geartu, datorită unificării Institutului de Cercetări cu Unitatea de Producţie, fapt ce a condus la numirea col. Simion N. ca director-adjunct.

Imaginaţi-vă cum o secretară, care era pila fiecăruia dintre cei doi, a putut fi detronată, pentru că la generalul Geartu nu mai putea intra când şi cum dorea; acolo era o doamnă secretară, Mihaela Simionescu, de o fineţe rară ca şi şeful ei şi nu ar fi permis bârfa şi uneltirile celor trei. Acum îşi încerca norocul contribuind la întinderea iţelor celor doi ingineri porniţi împotriva mea.

Şeful meu de serviciu începuse de acum să-mi vorbească cu spatele, nu ştiu la recomandarea cui, că nu-l caracteriza, nu mai era el cel de la început, dornic să înveţe şi să colaboreze cu oamenii, devenise un vătaf bietul de el, în timp ce asociaţii complotişti radiau de bucurie.



va urma