Blindatele morţii (16)

Sven Hassel

Chirurgii operau cum puteau în învăluitoare, la lumina lămpilor, care luminau atât cât puteau, operaţii care n‑ar fi fost încercate nici în cele mai moderne spi­tale. Când un pacient murea îl aruncam afară cât mai re­pede, atât cât trebuia să deschizi şi să închizi uşa, pentru a nu permite frigului să pătrundă la cei vii.
Regimentul era în rezervă, aproape de Petruşchi; com­paniile decimate erau reîntregite cu oameni noi.
Ni se spusese chiar despre nişte întăriri paraşutate.
 ―  Specialişti, se spunea, venind din cele mai bune şcoli germane.


Dar cătanele bătrâne n‑au crezut un cuvânt. Promisiuni în vânt şi fraze fru - moase pentru ziarele lui Goebbels, dar adevărul era altul: rezervele prost instru­ite, prost înarmate, pierduseră ore preţioase ca să înveţe pasul de defilare şi alte prostii de cazarmă.
Ce ar fi devenit o garnizoană prusacă fără salutul me­canic adresat carieriştilor care trăiau comod în sânul crudei prăbuşiri al celui de‑al treilea Reich? Unii dintre aceşti eroi au jucat un alt rol în lagărele de concentrare, dând sfaturi cu un aer de superioritate, în privinţa apărării patriei.
Dar nici eu şi nici camarazii mei nu îi întâlnisem vreo­dată pe linia frontului şi toţi comandanţii noştri, îndopaţi în ultima clipă cu cursuri rapide, erau rezervişti. Inutil să te revolţi: întotdeauna va fi aşa şi cei care vor da mai tare din gură vor evită întâlnirea cu gloanţele.
Cantonaţi la Petruşki, aşteptam armamentul şi noii can­didaţi la moarte. Ne petreceam timpul jucând cărţi, prinzând purici şi glumind despre tot şi despre toate. Bătrânul îşi umplea încet pipa şi la vederea lui ne simţeam asiguraţi; coliba devenea atunci un fel de cămin sau, şi mai bine, cabana unui pescar la ţărmul mării, evocând nopţi cu lună plină, în care farul dialoghează cu marea liniştită.
Sporovăiam încet, aşa cum o fac doar bărbaţii care au trăit împreună momente grave, cu cuvinte bine cântărite, care n‑ar fi putut fi înţelese de neiniţiaţi. Când Bătrânul, de exemplu, spunea cu blândeţe: „Copii! Copii!", o lume întreagă se năştea din aceste două cuvinte şi Porta însuşi, gură spartă, îşi amâna pentru o vreme obişnuitele groso­lănii. După un moment de tăcere, Bătrânul continuă:
 ― O să vedeţi... Ivan o să reuşească să facă terci cor­pul 42 de armată de la Cerkasi.
Suflă în cameră fumul gros şi îşi puse pe masa acope­rită de farfurii murdare, cărţi de joc, arme şi bucăţi de pâine, bocancii de infanterie.
 ― După părerea mea ne lasă în pace pentru că pre­gătesc un nou Stalingrad. Pot să pariez că întreaga Armată a 4‑a va sosi în acest loc păduchios.
Porta izbucni în râs:
 ― De ce nu? O să ajungem într‑o bună zi să‑i spunem „Heil Hitler" diavolului însuşi!
 ― Da, spuse Pluto. Şi dacă o să avem un T 34 în cur o să ajungem în mare viteză!
Am izbucnit cu toţii în râs.
 ― Asta în cazul în care nu o să facem un tur prin mi­nele de plumb, înainte de ceea ce voi numiţi infern, ne‑o tăie Möller.
 ― În acest caz, spuse Bauer gânditor, îmi place mai mult infernul preoţilor decât cel al lui Stalin.
 ― Ca şi cum crezi că te‑ar întreba care îţi e părerea, rânji. Porta. Fie că cei din faţă te vor expedia cu un foc de nagan, fie că, dacă nu se grăbesc, o să ajungi în înghe­ţatul Ural ca să‑ţi rupă os cu os timp de câţiva ani. Asta nu are de altfel nici o importanţă. Cu puţin noroc, o să‑ţi cadă o piatră în cap încă de la sosire. Asta o să grăbească lucrurile.
Bătrânul îşi curăţă pipa:
 ― Dacă o să scăpăm vreodată de aici, nu înseamnă că totul s‑a terminat. Ce ghinion să fii născut în această Ger­manie nenorocită, cu acest Adolf care se crede Napoleon!
Stege cârâi în felul său care era contagios:
 ― Un singur lucru e sigur, că Adolf a pierdut războ­iul. Dar dacă i‑am putea arunca în infern pe naziştii roşii ca şi pe cei bruni, încă ar mai fi cu putinţă un sfârşit re­zonabil.

Un curier întrerupse discuţia noastră: von Barring îl chema urgent pe Bătrânul.
 ― Rahat! spuse Porta. Eu, soldat de rangul întâi, am onoarea să vă spun că asta anunţă sfârşitul scurtei noastre vacanţe. 27‑le va servi în continuare drept ţintă pentru artileriştii începători. Să‑i ia naiba!
Tremurând în mantaua subţire, Bătrânul plecă prin zăpadă spre comandament, aflat la un kilometru în cealaltă parte a satului. Furtuna se înteţi, urlând peste pământul îmbibat cu sânge. La -40°C, când îţi este suflată zăpada în faţă, ai impresia că eşti jupuit de viu. La război frigul este mai rău decât nesomnul, căci poţi să te ţii bine o săptămână dacă ai şansa să dormi măcar o dată.
Porta avea dreptate: după o oră Bătrânul veni să ne anunţe că, împreună cu a 8‑a şi cu a 3‑a, compania noastră fusese desemnată ca trupă de şoc pentru a tăia un drum spre regiment. Trebuia, pentru a rupe încercuirea, să îna­intăm spre Terasa şi acolo să scăpăm din laţ. Inamicul era instalat în tranşee de zăpadă şi trebuia să curăţăm locali­tatea, bineînţeles fără sprijin de artilerie, din cauza lipsei de muniţii. Singura noastră şansă era aceea de a ataca noaptea şi pe ascuns, ceea ce speram că va compensa slă­biciunea noastră în faţa unui inamic superior numericeşte.

Locotenent‑colonelul Hinka veni să ne ureze „Drum bun" şi strânse mâna celor trei tineri comandanţi de com­panie. Erau adevăraţi soldaţi, deja tăbăciţi, puteai conta pe ei, simpli soldaţi purtând insigne de ofiţeri. Cât despre noi, cunoşteam genul de muncă ce ne aştepta: era singu­rul lucru pe care ştiam să‑l facem, dar îl ştiam la perfecţie.
 ― Contez pe voi, spuse Hinka. Căpitanul von Barring preia comanda şi pentru ca surpriza să fie deplină trebuie să atacaţi cu arme albe, fără să trageţi măcar un foc.

Am plecat cu spaima în suflet. Problema era greu de rezolvat: chiar dacă reu - şeam, câţi dintre noi vor scăpa? După informaţiile pe care le aveam, poziţia inamicului nu era totuşi foarte puternică.
 ― Şi apoi, şuşoti Stege, mergem spre libertate. E o consolare, căci să stai în capcana de aici înseamnă să‑ţi asiguri un bilet spre Siberia!
Nu‑i răspunse nimeni. Ce sens putea să aibă pentru noi cuvântul libertate, când de ambele părţi asuprirea şi barbaria erau egale? Fiecare dintre noi luă arma şi scrută noaptea ameninţătoare. Din toate părţile, urmele gloanţe­lor arătau clar că lupta se strângea în jurul nostru; încă puţin şi urma să fim prinşi. Străpungerea pe care o încer­cam era un efort disperat de a scăpa din capcană.
Ordinele trecură din om în om:
 ― Baioneta la armă, înainte marş!
Compania se îndepărta aproape invizibilă pe dru­mul înzăpezit. Am fost des - coperiţi doar cu câţiva metri în faţa liniilor inamice.
Prea târziu! Am sărit la atac şi după o luptă corp‑la‑corp poziţia a fost cucerită, apoi curăţată de cei care ne urmau. Nici focul infernal izbucnit de la liziera pădurii nu ne putu opri.
Înainam mereu, într‑o stare aproape hipnotică, şi ata­cul reuşi fără multe pierderi. Aproape inconştienţi şi morţi de oboseală am ajuns la drumul ce duce de la Sukini la Şenderovska şi am auzit un zgomot de motor venind din­spre Sukini. Ne‑am adăpostit grăbiţi în zăpada îngheţată şi nu a trebuit să aşteptăm mult. Zgomotele erau mai pu­ternice. O coloană de camioane grele îşi tăia încet drumul pe şoseaua înzăpezită, victime oferite oamenilor tăcuţi care îşi aşteptau prada. Cei pe care urma să‑i ucidem fără urmă de remuşcare aveau ca şi noi părinţi, care, striviţi de durere, vor afla moartea fiului căzut pe câmpul de luptă în apărarea proletariatului. Ai noştri puneau îngrozitoarea veste pe seama Führer‑ului şi a patriei, ca şi cum vreu­nei mame rusoaice sau germane, aceste cuvinte ar fi pu­tut să‑i aducă vreo consolare! Vestea le va ajunge mult înainte de sfârşitul bătăliei de la Cerkasi. Un episod între multe altele ale marelui război, pe care comunicatele îl vor boteza pur şi simplu „lupte locale".
Ne‑am speriat degeaba de sosirea coloanei, căci ruşii, ignorând străpungerea noastră, se îndreptau fără îndoială spre poziţiile pe care tocmai le cucerisem. Am deschis fo­cul cu toate armele când au fost la zece metri de noi. Sur­priza a fost totală, primele vehicule s‑au răsturnat şi au luat foc. Câteva echipaje care au vrut să riposteze au fost reduse la tăcere, cât despre fugari, au fost seceraţi de mi­tralierele noastre.

Spre ora trei a dimineţii am pornit din nou la atac, de data aceasta spre Novo-Buda. Era încă linişte în direcţia aceea, dar ştiam că satul geme de soldaţi ruşi. Căpitanul von Barring ordonă atacul din nord şi din sud şi avurăm din nou plăcerea ororilor armei albe.
Ne‑am strecurat asemenea unor fantome spre santine­lele de la intrarea în sat şi, ca într‑un film care se deru­lează cu toată viteza, l‑am văzut pe Porta şi pe Legionar tăind beregata uneia dintre ele, în timp ce Bauer se ocupa de cealaltă. Santinele nu au scos nici măcar un horcăit, şi‑au întins doar picioarele în zăpadă, în timp ce sângele ţâşnea din arterele tăiate. Am trecut mai departe, pericu­loşi ca nişte şerpi. Câţiva ruşi înveliţi în mantale dormeau pe pământul bătătorit din prima colibă. Am căzut peste ei ca trăznetul şi, suflând din greu, i‑am spintecat cu pum­nalele. Al meu s‑a înfipt adânc în pieptul unui inamic; omul scosese un ţipăt scurt care mă înnebuni şi lovii faţa întoarsă spre mine ce mă fixa cu ochii îngroziţi, ieşiţi din orbite.
Aveam senzaţia că merg printr‑o piftie, în care stri­veam ceva ce semăna cu cojile de ouă. Bocancii mei ţin­tuiţi şi‑au continuat drumul, în timp ce camarazii mei se angajau în lupte care pe care. Porta îşi aruncă cuţitul în vintrele unui sergent uriaş care se ridicase pe jumă­tate; maţele acestuia s‑au revărsat ca cele ale unui ani­mal spintecat.
Mirosul de sânge cald şi de intestine a devenit insupor­tabil în încăperea strâmtă: am vărsat violent, convulsiv; unul dintre ai noştri începu să plângă şi ar fi urlat ca un nebun dacă pumnul lui Pluto nu l‑ar fi oprit: cel mai mic ţipăt ne‑ar fi pierdut. Am ieşit din colibă alergând pentru a ne continua treaba în lungul străzii. Se auzeau ici şi colo zgomote surde şi gemetele oamenilor care se zbăteau în ghearele morţii, în cursul unuia dintre cele mai sălbatice măceluri pe care le ţin minte.

Micuţul, înarmat cu o sabie de cazac, doborî dintr‑o singură lovitură capul unui locotenent rus şi am sărit în­grozit într‑o parte pentru a mă feri de căpă - ţâna care se rostogolea către Legionar; acesta o lovi cu picioarele ca şi când ar fi fost o minge de fotbal. Masacrul continuă din colibă în colibă, iar când am ieşit din ultima, pe la ora şase, satul era în mâinile noastre. Începurăm să ne săpăm tranşeele în mare viteză, căci riposta ruşilor nu avea să întârzie. Dacă ar fi ajuns vreodată să recucerească satul, doar Dumnezeu ştie ce ne‑ar fi făcut după noaptea această a Sfântului Bartolomeu! Nu ne rămânea decât să aplicăm obişnuitul îndemn al lui Hitler: să luptăm până la ultimul cartuş, dar de această dată nici pentru Hitler, nici pentru scopurile războiului în care luptam: puţin ne păsa de ele! Încercam pur şi simplu să ne salvăm pielea, ceea ce co­municatele mărturiseau contrar voinţei lor, anunţând „lupte de apărare izolate".
Grupul nostru se adăpostise într‑o groapă comună, Bă­trânul, întins pe spate, îşi pusese capul pe cutia unei măşti de gaze şi se învelise într‑o manta rusească. Porta, aşezat turceşte, în faţa a două sacoşe pline cu lucruri fu­rate, sorbea vodcă, râgâind.
 ― Ciudat războiul ăsta, în care inamicul începe prin a spăla putina, pentru ca la scurt timp după aceea să‑ţi pună jăratec sub tălpi! Trebuie să vă mărturisesc că, fiind cardiac, orice efort îmi este interzis, dar din nefericire doctorul care mi‑a pus acest diagnostic nu era membru al Partidului. Atunci mi‑au pus pielea în saramură, aşa că am ajuns soldat în această armată a nefericirii şi nimănui nu‑i pasă de boala mea şi nu se întreabă dacă aş fi apt să alerg prin Rusia. Şi fără nici o şansă de a încetini! Parcă li s‑ar fi promis lapte şi miere, de ne aleargă în halul ăsta!
Porta luă încă un gât de vodcă şi mărul lui Adam făcu o nouă mişcare agitată în gâtul său slab. Întinse sticla Le­gionarului şi îi spuse Bătrânului:
 ― Cum tu eşti tablagiul, o să aştepţi ca eroii tăi să bea întâi! În acelaşi timp smulse sticla din mâinile Legio­narului: Negustor de covoare blestemat. Întotdeauna bei ca şi cum ai muri de sete!
Luă şi el o duşcă bună şi dădu sticla mai departe cu acelaşi ceremonial, aşa încât fu golită rapid. Bătrânul pro­testă. Porta îşi puse monoclul şi îşi îndreptă jobenul înainte de a începe un discurs despre educaţie, care fu încoro­nat cu băşini asurzitoare.
 ― Vorbărie, vorbărie, spuse Bătrânul. Aşteaptă un pic să ne cadă Ivan în spate. Ceva îmi spune că sunt ho­tărâţi să ne‑o facă.
 ― E de speriat ce prost eşti, răspunse Porta. Sperai poate că o să ne facă loc ca să ne vadă bătând pas de de­filare? Şi cu spaţiul vital cum rămârie? Trebuie să ne mai rărim şi de o parte şi de alta că să putem da din coate. Deci băieţi, sfatul meu este: „Tot înainte!"

Scoase din traista sa o altă sticlă de vodcă şi îi dădu cep. Alcoolul ne încălzise şi scandalul pe care îl făceam se auzea probabil din pădure, acolo unde foarte probabil se găseau ruşii. Locotenentul Kohler sări în groapa noastră urmat de locotenentul Halter. Kohler se scutură şi răsuci o ţigară dintr‑un petic de ziar.
 ― Brrr, ce frig...!
Întinse ţigara lui Porta, pregătindu‑se să facă alta. Porta îi râse în nas:
 ― Nu accept nimic de la ofiţeri şi nici de la alte per­soane de felul ăsta!
Kohler îşi continuă munca şi spuse liniştit:
 ― Potoleşte‑te, maimuţă roşcată!
 ― Nici un pic de educaţie, spuse Porta scârbit. Îmi iau catrafusele şi plec la mine. Cu atâţia ofiţeri, s‑a zis cu buna creştere în companie!
Kohler, fără să‑l ia în seamă pe Porta care era com­plet beat, se întoarse spre noi:
 ― Ruşii pregătesc un contraatac în colţul de nord al pădurii. Bănuiesc că peste voi va veni primul val, deci staţi cu ochii în patru.
Un radio portabil adunat de nu ştiu unde transmite o melodie dulceagă, cântată de o voce bărbătească. Izbuc­nirăm în râs:
 ― Asta ne trebuia, strigă Kohler. Aici ne aşteaptă un glonte la 40° sub zero şi de acolo ne trimit prostiile astea! Aruncaţi porcăria asta!
Am oprit radioul. Porta îşi scoase flautul şi începu să cânte un cântec politic antinazist, pe care toată compania îl reluă în cor cu o pasiune care i‑ar fi mişcat chiar şi pe inamicii noştri.


va urma