luni, 9 noiembrie 2015

Iluzie firească


Mărioara Flaiș






M-a sărutat și m-a iubit
De unde răsărea urgia
Și până unde și-a sfârșit
Ultima clipa liturghia.




Cu toată primăvara sa,
Cu toată arșița solară,
Atât de nemilos trăia
Iubirea noastră ancestrală.




Era aievea, nu văzduh,
Cu tot ce-n atrii pătimise,
Înveșmântat în schimnic duh,
Neisprăvit de dor, venise.




Că era vis, un vis trezit
Dintr-o nocturnă uvertură,
Un călător ce-a rătăcit,
Sub geana mea, ca o scriptură.




Spre dimineață a pierit
Odată cu al nopții sfetnic,
Să-l facă iar de regăsit
Mi-e îngerul mult prea nevrednic.




În mii de graiuri m-a iubit
Fervoarea ce suprimă vise...
Doi ochi răsfrânți din infinit

Ca două porți spre cer deschise.


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu