ORBITOR (36)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Creierul lui Fra Armando, şerpuind din codiţa spinală, aruncînd raze ca o astronavă, migra şi el peste miliardul de ţeste ale mulţi­mii, îndreptîndu-se către marea sferă ce cuprinsese aproape tot spaţiul din mijlocul discului pe care ne aflam. Oul se rotea greoi în jurai axei verticale, arătînd mereu alte canale, alte mări uscate şi alte continente, aruncînd alte jerbe de foc şi resorbindu-le în pînte­cul de albuş şi de gălbenuş. Navigator singuratic, creierul se apro­pia de soare, alunecînd parcă pe un pliu subliminal, pe un tub de ghidaj ascuns în altă dimensiune. Era acolo, neauzită, dar simţită cu tot corpul, o şoaptă, mai densă decît organul ce-o percepea, acea şoaptă din centrul nopţii, la care nu poţi decît să răspunzi, deodată treaz şi înfricoşat: «Aici sînt, Doamne». Pe şoaptă, pe chemare aluneca spermia solitară, şoapta de bilioane de decibeli, unda de şoc de miliarde de gigatone era tubul de ghidaj prin care flutura masculul de aur. Sala întreagă, cu popoarele adăpostite în ea, trepida în cutremur, cutremurare. Ovulul şoptea, şoptea un nume. Liniştit, monoton, fără grabă, puternic ca un seraf, chipul din ou şoptea o şoaptă, şoptea un nume. Propriul lui nume. «Aici sînt, Doamne», răspundea creierul, spermia, iar răspunsul, fericit în teroare, înspăimîntat în extaz, era nu un sunet, ci însăşi înaintarea.

Fruntea bombată, de coajă de sticlă, a mormolocului se opri în cele din urmă la doar o palmă de enormul pîntec filigranat. Mem­branele tari se oglindeau reciproc, turbioane colorate apăreau în punctele frontale ca să cuprindă, în cercuri tot mai largi, sferele tremurătoare. Un dialog se-nfiripa acolo, se comutau canale şi frec­venţe, se dădeau parole, mii de chei pătrundeau în tot atîtea broaşte de aer şi de vid, se răsuceau acolo, ridicau pinionii şi camele, eli­berau zăvoarele chimice. Şi deodată nu pieliţele, ci însuşi spaţiul dintre ele s-a deschis ca o poartă, deodată între membrane nu mai era spaţiu, iar spermia şi ovulul erau una, creierul şi sexul erau una, spaţiul şi timpul una erau.

Şi spaţiu-timp-creier-sexul începu frămîntarea. Se petrecură monstruozităţi. Se întîmplară miracole. Se inventă o matematică de bordel, o defecare sublimă. O vomă conceptuală, o rîgîială an­gelică. Un vis real, o viaţă moartă. Era o hohotire, dar de rîs sau de plîns? Era o revelaţie: de profet, de nebun? Era totul, dar semă­na atît de mult cu nimicul... Priveam încremeniţi acea agonie, nu a morţii, ci a plămădirii, acel orăcăit, nu al naşterii, ci al leşinului final. Vedeam zgomote de catastrofă şi pustiire, auzeam culori de foc şi de gheaţă. Explozia-implozia mirosea a rugozitate. Atomii erau sisteme solare şi constelaţiile erau fermioni. Oh, paradis infernal, lumină întunecată!

O cauză-efect încolţi în miezul marginii acestei ştime. Ii netezi carnea-aer, îi alină opacităţile străvezii. Îi organiză viitorul-trecut, îi ascultă cuvintele-lucruri. Din vînturile karmei, din înspăimîn-tătorul bardo al tărîmului de amurg avea să se-nfiripe un copilaş. Avea să fie pentru că deja era, deja-şi vedea părinţii copulînd ca nişte lăcuste, deja vîrtejul de spaţiu-timp-creier-sex desena cu de­getul muiat în sînge o poartă caudină, un arc de triumf. Două seturi cromozomiale aveau să fuzioneze, da şi nu aveau să se cu­nune în poate, şi apoi oul, deja trecut de bariera fiinţei, avea să-şi înceapă giganticul rezumat, răsfoirea paginilor tot mai compli-cate-ale vieţii, complicate nu prin sensul textului conţinut, ci prin însăşi structura paginilor, ca şi cînd prima ar fi un punct, a doua o linie, a treia o suprafaţă, a patra un volum, a cincea un volum al lui Mobius, a şasea un cuib de rîndunică thomian, şi tot astfel pînă la a miliarda pagină, unde Dumnezeirea este la puterea Dumne­zeire. Mitoză şi meioză, doi, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru, morulă, blastrulă, gastrulă, şi cele trei învelişuri embrionare scînteind ca o sticlă moale pe cînd se-ncreţesc, se înfă­şoară, se resorb, formează tuburi şi muguri, se despart în puncte catastrofice, se reîntîlnesc ca să schiţeze feţe şi membre, organe şi pieliţe, sisteme şi aparate. Peşte, reptilă, batracian, mamifer, săptă-mîna a patra, a cincea, a şasea, a şaptea. Luna a şasea, a şaptea, tumba din luna a opta. Plutirea pe floarea de lotus, în mijlocul apelor negre, cu pleoape închise şi faţa zîmbitoare. Pleoape enorme, fără gene, sub care protuberantele oculare alunecă liniştite ca marsuinii. Piele de perlă, strălucind de înţelepciune.

Ni se vestea, iată, tuturor, Evanghelia. Căci nu există altă buna­vestire decît a naşterii unui om. Şi fiecare naştere creează o religie, este o bunavestire. Şi religia însăşi nu are alt sens decît Naşterea. Ni se arăta Calea, ni se revelau Treptele. Ni se predicau Fericirile. Deja ochii noştri, ieşiţi din orbite de atîta orbitoare orbire, urmau să vadă embrionul, copilul, minunea, răscumpărarea. Negri şi albi, asiatici, femei, bărbaţi şi copii aşteptam, pe marginea abisului, bucuria. Aveam să luăm lumină din lumină şi să nu mai murim niciodată...

Şi atunci se petrecu infima catastrofă. Şi cum odinioară, la-n-ceputurile-nceputului, o insesizabilă asimetrie în condiţiile iniţiale a făcut ca forţa primordială să cliveze în două, apoi în patru, şi din punctul infinit de fierbinte şi dens să explodeze focul de artificii al lumii, şi cum un tremur din aripi al unui fluture aşezat pe-o frunză de guabe-n Antile declanşează un uragan în Colorado, şi cum nu ştii de unde vine Duhul şi încotro se duce, ― în miezul miezului zigotului înmiresmat, în ghemul cromozomial de şerpi serafici se răsuci un vîrtej, un vînt probabilistic, mai limitat ca spaţiul unei molecule. Se inversă un semn într-o ortogramă, glisa ceva în stereo-chimia uleioasă a acelei substanţe. Poate că privirea unuia dintre noi (a femeii scheletice cu un număr tatuat pe antebraţ? a hidrocefalului cu ochi bulbucaţi?) a fost de ajuns pentru minuscula tra­gedie, căci observaţia modifică întotdeauna experienţa. Sau poate că însuşi Răul, nedefinit şi nepipăibil ca gravitaţia, şi-a strecurat în inima zeului în geneză un deget turbionar, acelaşi ce zgîndăre lu­mile. La fel, în miezul bucuriei noastre a încolţit o camelie de chinină.

Pentru că oul îşi învîrtoşea acum un al doilea centru în jurul informaţiei alogene. Şi o membrană aburea ca o cortină de zgîrci între sine şi sine. Ca o oglindă în care şinele s-ar vedea chiar pe sine, identic şi totuşi complet diferit, căci dreapta unuia e stînga celuilalt, şi al doilea e un monstru pentru primul, căci are inima-n dreapta şi vorbeşte cu emisfera dreaptă a creierului şi îi e milă cu emisfera stîngă. Albul şi negrul nu sînt mai diferite şi mai străine. Lumea noastră devenea schizoidă, căci ce se năştea cu adevărat acolo era Duplicarea, Ruptura. Suprafaţa oglinzii între doi embri­oni visători, faţă-n faţă, atingîndu-şi aproape frunţile boltite enorm, privindu-se cu ochi fumurii. Aveau să vină pe lume ge­meni monozigoţi, dar înstrăinarea avea de fapt să se nască. Pri­veam apocalipsa prin lentilele boabelor de lacrimi din ochi. Ce se-ntîmpla? Care era zeul nostru? Ce-avea să fie cu lumea acestei cărţi ilizibile, acestei cărţi?

Şi-atunci, Maria, pe cînd contemplam proliferarea dublă-a celulelor {două morule, blastrule, gastrule, despărţite (sau unite) de acea pieliţă oglinditoare, am fost spintecaţi deodată de un trăz-net nimicitor: reapăruse coloana de flacără şi rătăcea acum printre noi, făcîndu-ne una cu pardoseala discului sclipitor, integrîn-du-ne-n el, digitalizînd sîngele şi tendoanele şi nervii noştri, trans-formîndu-le în memorie, memorie pură, holografică, indestructibilă. Eram din nou acasă, eram în Akasia, memoria universală care vede totul, care ştie şi înţelege şi compătimeşte. Memoria-mamă care ocroteşte, care dezmiardă. Şi discul orbitor, orbitor se rupse cu troznet de ruinare a lumilor din temeliile lui, levită spre tavanul boltit al sălii, îl sparse în mii de aşchii şi ţăndări poligonale şi, Maria, ochilor noştri, întinşi acum egal pe toată suprafaţa discului, le-a fost dat să vadă ce nu poţi, ce nu trebuie să vezi niciodată, ce nu se poate spune nicicînd. Şi discul se roti în jurul axei sale, tot mai rapid, pînă ce o sferă de slavă, scînteind în bilioane de culori, apăru, avînd în centru rezervorul viu de lumină. Şi sfera se aşeză pe creştetul Lui, deasupra viţelor negre de păr, luminîndu-i ochii trişti şi căprui. Căci era El, într-o lume densă, într-o lumină densă, şi de-a lungul coloanei Lui vertebrale, prin carnea străvezie, se desfăceau şase chakras ca şase flori carnivore.

Al şaptelea chakra, Shahasrara, sfera de diamant, îi ardea acuma pe creştet."



va urma