Chiparosul trist (14)

Agatha Christie

Sora O’Brien îşi netezi părul roşu şi-i zâmbi larg omuleţului din faţa sa. Îşi zise în gând:
„Ce amuzant e tipul ăsta micuţ, cu ochii lui verzi de pisică... şi cu toate astea, doctorul Lord afirmă că e grozav de deştept!”
Hercule Poirot spuse:
— E o plăcere să cunoşti pe cineva atât de sănătos şi plin de vitalitate. Sunt sigur că pacienţii dumitale se recuperează rapid.
Sora O’Brien spuse:
— Eu nu sunt una din acelea cărora le tot plouă şi ninge şi, har Domnului, nu mi-au murit mulţi pacienţi.
— În cazul doamnei Welman a fost o binevenită eliberare, fireşte!
— Ah, aşa a şi fost, sărmana de ea. Se uită cu ochi sfredelitori la Poirot şi întrebă: Despre asta doriţi să vor bim? Am auzit că o dezgroapă.
— La vremea respectivă n-ai bănuit nimic?
— Pentru nimic în lume, deşi aş fi putut, ţinând cont de ce faţă avea doctorul Lord în dimineaţa aceea, şi cum mă trimitea de colo-colo după lucruri care nu-i trebuiau! Cu toate astea, a semnat certificatul.
Poirot începu:
— Avea motivele lui... 
Însă sora O’Brien îi luă vorba din gură:
— Într-adevăr, şi avea dreptate. La ce-i foloseşte unui doctor să-şi frământe mintea şi să ofenseze familia, şi apoi, dacă nu are dreptate s-a zis cu el, nimeni n-o sa vrea să-l mai cheme. Un doctorul trebuie să fie sigur!
Poirot spuse:
— Unii presupun că doamna Welman s-a sinucis.
— Ea? Aşa cura zăcea neajutorată? Tot ce putea să facă era doar să ridice o mână!
— Ar fi putut s-o ajute cineva.
— Ah! Acum înţeleg unde bateţi. Domnişoara Carlisle, sau domnul Welman, sau poate Mary Gerrard, nu?
— Ar fi fost posibil, nu-i aşa?
Sora O’Brien clătină din cap.
— N-ar fi îndrăznit... nici unul din ei!
Poirot spuse încet:
— Poate că nu.
Apoi întrebă:
— Când i-a dispărut sorei Hopkins tubul cu morfină?
— Chiar în dimineaţa aceea. „Sunt sigură că era aici” a spus. La început a fost foarte sigură; dar ştiţi cum e, după un timp, mintea îţi devine confuză, iar la sfârşit era convinsă că îl lăsase acasă.
Poirot îngână:
— Şi nici chiar atunci n-ai avut nici o bănuială?
— Absolut nici una! O clipă nu mi-a trecut prin minte că lucrurile nu sunt cum ar fi trebuit să fie.
— Gândul la acel tub lipsă nu v-a cauzat dumitale sau sorei Hopkins un moment de nelinişte?
— Ei bine, n-aş putea spune asta... Chiar îmi amintesc că mi-a venit în minte... şi cred că şi sorei Hopkins... ne aflam în momentul acela în „Blue Tit Gafe”. Am văzut cum parcă-mi citise gândul. „Nu văd cum să fi fost altfel, decât că l-am lăsat pe poliţa căminului şi a căzut de acolo în lada de gunoi, nu-i aşa?” a spus ea, iar eu i-am răspuns: „Într-adevăr, aşa trebuie să fi fost”, şi nici una din noi n-am spus ce gândeam şi ce frică era pe noi.
Hercule Poirot întrebă:
— Şi acum ce gândeşti?
Sora O’Brien răspunse:
— Dacă se găseşte morfină în ea, vor fi prea puţine dubii cu privire Ia cine a luat tubul acela şi la ce l-a folosit... Deşi eu n-am să cred că ea a trimis-o şi pe bătrână pe lumea cealaltă până nu se va dovedi că exista morfină în ea.
Poirot întrebă:
— N-ai absolut nici o îndoială că Elinor Carlisle a omorât-o pe Mary Gerrard?
— După părerea mea, treaba asta e clară!  Cine altcineva avea motivul sau dorinţa s-o facă?
— Asta-i întrebarea, spuse Poirot.
Sora O’Brien continuă dramatic:
— N-am fost eu acolo, în noaptea aceea, când bătrâna încerca să vorbească şi domnişoara Elinor îi promitea că totul avea să fie făcut corect şi conform dorinţelor ei? Şi nu i-am văzut eu faţa, într-o zi, când se uita după Mary, care cobora scările, şi ura cumplită ce se citea pe ea? Ar fi omorât-o în clipa aceea!
— Dacă Elinor Carlisle a omorât-o pe doamna Welman… de ce crezi că a facut-o?
— De ce? Pentru bani, bineînţeles. Două sute de mii de lire, nici un penny mai puţin! Cu asta s-a ales şi pentru asta a făcut-o... dacă a făcut-o ea. E o tânără curajoasă, deşteaptă, fără nici un pic de frică, şi are minte cu grămada.
— Dacă doamna Welman ar fi trăit şi şi-ar fi făcut testamentul, cui crezi că şi-ar fi lăsat banii?
— Ah, în privinţa asta n-am eu căderea să mă pronunţ, spuse sora O’Brien fără convingere. Dar, părerea mea e că până şi ultimul penny al bătrânei ar fi mers la Mary Gerrard.
— De ce?
Cele două silabe părură s-o tulbure pe sora O’Brien.
— De ce? Mă întrebaţi de ce? Păi... aşa cred că s-ar fi întâmplat.
Poirot murmură:
— Unii ar putea spune că Mary Gerrard îşi urmărise foarte bine scopul, că reuşise să se bage pe sub pielea bătrânei într-atât încât s-o facă să uite legăturile de rudenie şi afecţiune.
— S-ar putea, spuse încet sora O’Brien.
— Era Mary Gerrard o fată şireată, uneltitoare?
— Nu cred una ca asta... Tot ce făcea era destul de firesc, nici gând să uneltească. Nu era genul. Iar când te apuci de astfel de lucruri, nu spui la toată lumea pentru ce le faci...
Hercule Poirot spuse moale:
— Cred că dumneata eşti o femeie foarte discretă, soră O’Brien.
— Eu nu bat toba despre ce nu mă priveşte.
Urmărind-o îndeaproape, Poirot continuă:
— Dumneata şi sora Hopkins aţi căzut de acord, nu-i aşa, că există anumite lucruri care ar fi bine să nu fie date la iveală.
— Ce vreţi să spuneţi cu asta?
Poirot spuse repede:
— Nu-i nimic care să aibă legătură cu crima... sau crimele. Mă refer la... cealaltă problemă.
Sora O’Brien, dădu din cap:
— La ce-ar folosi să răscolim o poveste veche, când ea a fost o femeie în vârstă, neamestecată în nici un scandal, şi a murit respectată de toată lumea?
Hercule Poirot aprobă din cap şi rosti precaut:
— Chiar aşa, doamna Welman era foarte respectată în Maidensford.
Discuţia luase o turnură neaşteptată, însă chipul lui nu trăda nici surprindere, nici încurcătură.
Sora O’Brien continuă:
— Şi apoi, a trecut foarte mult de atunci. Toţi au murit şi s-a uitat. Pe mine mă înduioşează poveştile de dragoste şi de aceea spun, şi am spus mereu, că e nedrept ca un bărbat, care are o nevastă la azilul de nebuni, să fie legat de ea toată viaţa; până la moarte... să nu poată fi liber.
Încă uluit, Poirot îngână:
— Da, e nedrept...
— V-a spus sora Hopkins cum s-au intersectat pe drum scrisorile noastre?
Poirot sublinie cu toată convingerea:
— Asta nu mi-a spus.
— A fost o coincidenţă ciudată. Dar aşa se întâmpla mereu. Auzi un nume, să zicem, şi, peste câteva zile, dai iar de el, şi tot aşa, şi tot aşa. Aşa a fost şi când eu am văzut exact aceeaşi fotografie pe pian, şi, în aceeaşi clipă, sora Hopkins auzea totul despre ea de la menajera doctorului.
— Foarte interesant, rosti Poirot şi apoi tatona: Mary Gerrard ştia... de asta?
— Cine să-i spună? Eu nu... şi nici sora Hopkins. La urma urmei, la ce i-ar fi ajutat?
Îşi dădu capul roşcat pe spate şi se uită drept la Poirot.
Acesta zise cu un oftat:
— Chiar aşa, la ce?


Elinor Carlisle...
Peste masa care îi separa, Poirot o privea cercetător.
Erau singuri. Prin peretele de sticlă, un gardian îi urmărea.
Poirot observă chipul sensibil şi inteligent, cu fruntea pătrată, albă, şi linia delicată a urechilor şi a nasului. Linii fine; o fiinţă mândră, respirând rafinament, stăpânire de sine şi... încă ceva... puterea de a nutri o pasiune.
Se prezentă:
— Sunt Hercule Poirot. Doctorul Lord m-a trimis la dumneavoastră. Crede că pot să vă ajut.
Elinor Carlisle repetă:
— Peter Lord...
Din tonul ei răzbătea aducerea aminte. O clipă, zâmbi visătoare, apoi continuă pe un ton formal:
— E foarte amabil din partea lui, dar nu cred că puteţi face ceva.
— Doriţi să-mi răspundeţi la câteva întrebări?
Elinor oftă.
— Credeţi-mă... zău... ar fi. mai bine să nu mi le puneţi. Sunt pe mâini bune. Domnul Seddon a fost cum nu se poate de binevoitor. Voi avea un avocat foarte bun, renumit.
Poirot spuse:
— Nu e tot atât de renumit ca mine!
Elinor Carlisle replică uşor obosită.
— Are o reputaţie excelentă.
— Da, în apărarea criminalilor. Eu am o reputaţie excelentă în... dovedirea nevinovăţiei.
Elinor îşi ridică, în sfârşit, ochii... ochi de un minunat albastru intens. Şi-i aţinti drept în ai lui Poirot, întrebă:
— Credeţi că sunt nevinovată? Poirot întrebă la rândul lui:
— Sunteţi?
Elinor zâmbi, un zâmbet mic, ironic.
— Asta e o mostră din întrebările pe care vreţi să mi le puneţi? E foarte uşor de răspuns Da, nu-i aşa?
Poirot întrebă pe neaşteptate:
— Sunteţi foarte obosită, nu-i aşa?
Ochii ei se lărgiră puţin. Răspunse:
— Vai, da... asta mai mult ca orice altceva. De unde aţi ştiut?
— Am ştiut...
— Voi fi bucuroasă când... se va sfârşi.
Poirot o privi un minut în tăcere, apoi spuse:
— L-am văzut pe... vărul dumneavoastră,, domnul Roderick Welman.
Chipul mândru şi alb începu să se coloreze uşor. Era răspunsul la o întrebare pe care nu mai era nevoie s-o pună. Cu glasul tremurând uşor, Elinor rosti:
— L-aţi văzut pe Roddy?
— Face tot ce-i stă în puteri pentru dumneavoastră.
— Ştiu.
Glasul ei era iute şi moale. Poirot întrebă:
— E bogat sau sărac?
— Roddy? Ei, personal, nu are foarte mulţi bani.
— Dar e extravagant?
Elinor răspunse aproape absentă:
— Nici unuia dintre noi nu i-a păsat vreodată de asta. Ştiam că, într-o zi...
Se opri.
Poirot întrebă repede:
— Contaţi pe moştenirea dumneavoastră? E explicabil.
Apoi adăugă:
— Poate aţi auzit rezultatul autopsiei cadavrului mătuşii dumneavoastră. A murit otrăvită cu morfină.
Elinor spuse rece:
— N-am omorât-o eu.
— Aţi ajutat-o să se sinucidă?
— S-o ajut...? Oh, înţeleg. Nu, n-am ajutat-o.
— Ştiaţi că mătuşa dumneavoastră nu-şi făcuse testamentul?
— Nu, nu aveam nici cea mai mică idee.
Glasul ei era acum plat, sec. Răspunsul era mecanic, fără implicare din partea ei.
— Dar dumneavoastră v-aţi făcut testamentul?
— Da.
— L-aţi făcut în ziua în care doctorul Lord v-a vorbit despre asta?
— Da.
Obrajii îi fură din nou străbătuţi de un val de roşeaţă. Poirot întrebă:
— Cui i-aţi lăsat averea dumneavoastră, domnişoară Carlisle?
Elinor răspunse liniştită:
— I-am lăsat totul lui Roddy... lui Roderick Welman.
— El ştie?
Ea răspunse repede:
— Fireşte că nu.
— N-aţi discutat problema asta cu el?
— Bineînţeles că nu. Ar fi fost cumplit de stânjenit şi nu i-ar fi plăcut deloc ce am făcut.
— Cine mai cunoaşte conţinutul testamentului dumneavoastră?
— Numai domnul Seddon... şi funcţionarii săi, presupun.
— Domnul Seddon v-a întocmit testamentul?
— Da. I-am scris chiar în seara aceea... vreau să spun, chiar în seara zilei, în care am vorbit cu doctorul Lord despre asta.
— Aţi pus personal scrisoarea la poştă?
— Nu. A fost luată din cutia poştală a casei, împreună cu celelalte scrisori.
— Aţi scris-o, aţi pus-o în plic, l-aţi lipit, aţi lipit şi timbrul şi l-aţi pus în cutie... Comme ça? N-aţi făcut nici o pauză să mai reflectaţi? S-o revedeţi?
Elinor spuse, privindu-l lung:
— Am recitit-o... da. Am plecat să caut nişte timbre.
Când m-am întors, doar am recitit scrisoarea ca să fiu sigură că e redactată corect, în termeni clari.
— Mai era cineva în cameră?
— Doar Roddy.
— Ştia ce făceaţi?
— V-arn spus – nu.
— Ar fi putut cineva sa citească scrisoarea, cât aţi lipsit din cameră?
— Nu ştiu... vă referiţi la vreo servitoare, nu? Presupun că da, dacă s-ar fi întâmplat să intre în cameră, în lipsa mea.
— Şi înainte de a intra domnul Welman, nu?
— Da.
— Dar şi el ar fi putut s-o citească.
Glasul lui Elinor sună limpede şi dispreţuitor:
— Pot să vă asigur, monsieur Poirot, că „vărul” meu, aşa cum îl numiţi, nu obişnuieşte să citească scrisorile altora.
Poirot spuse:
— Aşa se cade, ştiu. Însă aţi fi surprinsă să aflaţi câţi oameni fac lucruri care „nu se cad”.
Elinor ridică din umeri. Poirot întrebă neglijent:
— Tot în ziua aceea v-a venit ideea s-o omorâţi pe Mary Gerrard?
Pentru a treia oara, chipul lui Elinor Carlisle se coloră. De data asta, într-un roşu aprins. Spuse:
— Asta v-a spus-o Peter Lord?
Poirot rosti blând:
— Atunci s-a întâmplat, nu-i aşa? Când v-aţi uitat pe fereastră şi aţi văzut-o facându-şi testamentul. Atunci v-a trecut prin minte ce bine ar fi – şi ce convenabil – dacă Mary Gerrard s-ar fi întâmplat să moară...
Elinor rosti cu gîas coborât:
— A ştiut... s-a uitat la mine şi el a ştiut...
— Doctorul Lord ştie multe... Tânărul ăsta pistruiat şi cu părul roşu nu e prost...
— E adevărat ca el v-a trimis să.„mă ajutaţi? Întrebă ea în şoaptă.
— E adevărat, mademoiselle.
Elinor oftă şi spuse:
— Nu înţeleg. Nu… Nu înţeleg…
— Ascultaţi, domnişoară Carlisle. E necesar să-mi spuneţi exact ce s-a întâmplat în ziua în care a murit Mary Gerrard; unde v-aţi dus, ce aţi făcut; mai mult, vreau să ştiu chiar şi ce aţi gândit.
Ea îl privi lung. Apoi, treptat, pe buzele ei înflori un surâs ciudat. Spuse:
— Trebuie să fiţi un om incredibil de naiv. Nu vă daţi seama ce uşor mi-ar fi să vă mint?
Hercule Poirot rosti placid:
— Nu contează.
Elinor rămase uimită.
— Nu contează?
— Nu. Căci minciuna, mademoiselle, spune unuia, care ştie să asculte, tot atât cât şi adevărul. Uneori chiar mai mult. Şi acum, să începem. V-aţi întâlnit cu menajera, buna doamnă Bishop. Ea s-a oferit să vină să vă ajute. N-aţi lăsat-o. De ce?
— Vroiam să fiu singură.
— De ce?
— De ce? De ce? Pentru că vroiam să... să mă gândesc.
— Vroiaţi să reflectaţi... da. Şi ce-aţi făcut mai departe?
Cu bărbia ridicată sfidător, Elinor spuse:
— Am cumpărat nişte pastă pentru sandviciuri.
— Două borcanele?
— Două.
— Şi v-aţi dus la Hunterbury. Ce aţi făcut acolo?
— Am urcat în camera mătuşii şi am început să umblu prin lucrurile ei.
— Ce aţi găsit?
— Să găsesc? Se încruntă, îmbrăcăminte... scrisori vechi... fotografii... bijuterii.
— Nimic secret?
— Secret? Nu înţeleg.
— Atunci să continuăm. Mai departe?
— Am coborât în cămară şi am tăiat sandviciurile...
Poirot întrebă moale:
— Gândindu-vă... la ce?
Ochii albaştri ai lui Elinor fulgerară. Spuse:
— Mă gândeam la tiza mea, Eleanor de Aquitaine...
— Înţeleg perfect.
— Oare?
— Da. Ştiu povestea. Ea i-a oferit frumoasei Rosamund să aleagă între pumnal şi cupa cu otravă. Rosamund a ales otrava...
Elinor nu spuse nimic. Era albă la faţă.
— Însă, probabil, de data asta, nu avea să fie nici o alegere... Continuaţi, mademoiselle, ce a urmat?
Elinor spuse:
— Am pus sandviciurile gata pe platou şi m-am dus la căsuţa portarului. Acolo erau sora Hopkins şi Mary. Le-am spus că pregătisem nişte sandviciuri, în casă. Poirot o urmărea. Rosti moale:
— Da… şi aţi venit împreună în casă, nu-i aşa?
— Da. Am... am mâncat sandviciurile în camera de zi.
Poirot spuse pe acelaşi ton moale:
— Da, da... încă visând... Şi apoi...
— Apoi? Elinor îl privi lung. Am lăsat-o... stând lângă fereastră. M-am dus în cămară. Era, cum spuneaţi ca într-un vis... Sora spăla vasele. I-am dat borcanul de pastă.
— Da, da. Şi ce s-a întâmplat atunci? Ce v-aţi gândit că va urma?
Elinor rosti visătoare:
— Pe încheietura sorei era un semn. I l-am arătat, iar ea mi-a spus că era un spin de la trandafir de pe spalierul de la căsuţă. Trandafirii de la căsuţă... Roddy şi cu mine ne-am certat odată... e mult de atunci... de-a „Războiul celor două Roze”. Eu eram Lancaster, iar el era York. Lui îi plăceau trandafirii albi. Eu spuneam că nu sunt reali... că nici măcar nu miros! Mie îmi plăceau trandafirii roşii, mari şi întunecaţi şi catifelaţi şi mirosind a vară... Ne-am bătut în cel mai prostesc mod cu putinţă. Vedeţi, toate astea mi-au revenit în minte... acolo, în cămară... şi ceva... ceva s-a frânt... ura adâncă din sufletul meu a dispărut... amintindu-mi cum ne jucam împreună, toţi trei, când eram copii. N-am mai urât-o pe Mary. Nu mai vroiam să moară...
Se opri.
— Dar mai târziu, când m-am întors în camera de zi, era pe moarte...
Se opri. Poirot o privea foarte intens. Ea roşi şi spuse:
— Mă veţi întreba... din nou... dacă am ucis-o pe Mary Gerrard?
Poirot se ridică. Spuse repede:
— N-am să vă întreb... nimic. Există lucruri pe care chiar nu vreau să le ştiu...



va urma