Dialoguri (14)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
Domnule preşedinte, în ziua de azi, antimonarhiştii se recrutează printr-o coabitare foarte ciudată între comunişti şi legionari...

Corneliu Coposu: 
Unde, aici la noi?! Credeţi că există o aripă legionară?

Vartan Arachelian: 
Un losif Constantin Drăgan, bunăoară!

Corneliu Coposu: 
Acesta nu-i legionar, acesta-i pur şi simplu un poltron, nu-i legionar. Mergea şi cu Ceauşescu acum merge şi cu Iliescu şi-ar fi dispus să meargă cu oricine...

Vartan Arachelian: 
Bun, îl acuză pe Regele Mihai că ar fi adus comunismul în România. Bineînţeles că mi se pare hilară o asemenea acuzaţie dar oricum trebuie să lămurim puţin lucrurile pentru tineri mai ales.

Corneliu Coposu: 
E o stupiditate să presupui aşa ceva.

Vartan Arachelian: 
Oricum se fac astfel de afirmaţii.

Corneliu Coposu: 
Da, Regele a rezistat cît a putut. Mai cu seamă că avea şi o încurajare neoficială din partea misiunilor engleză şi americană de la Bucureşti. Probabil că aceste misiuni nu erau în deplină cunoştinţă de cauză despre conturarea sferelor de influenţă, hotărîte în octombrie 1943 la Moscova şi perfectate la Yalta.
Existau diverse zvonuri, neconfirmate, venite pe cale diplomatică, pe cale de informaţie exterioară, că s-ar fi convenit asupra unui modus vivendi între sovietici şi puterile aliate.
Nu ne venea să credem, fiindcă Maniu a fost asigurat, pînă în ultimul moment, chiar de către Churchill, că se va respecta Charta Atlanticului. Sigur că era greu de presupus că aliaţii occidentali vor renunţa la principiul esenţial, pentru care au făcut războiul, drepturile asigurate în Charta Atlanticului. Era foarte greu de crezut, mai cu seamă că existau şi asigurări formale, că frontierele române vor rămîne neschimbate, adică cele de după Unirea din 1918.
In această Charta a Atlanticului era prevăzut că puterile beligerante nu vor putea să facă nici o expansiune teritorială, recunoscînd frontierele de după primul război mondial, în conformitate cu acordurile de la Versailles. Sigur că Maniu nu a fost aşa de naiv ca să marşeze pe promisiuni. El a avut însă asigurări certe.
Aceste asigurări i-au fost date iniţial de către Şir Reginald Hoare şi de către Gunther Moţ, cei doi ambasadori ai puterilor occidentale. Nu s-a mulţumit cu atît, a cerut confirmarea oficială, a obţinut-o prin telegrama sosită de la centrul de legături cu sud-estul Europei, de la Liverpool... Deci guvernul englez - în numele lui şi al guvernului american – i-au confirmat integritatea frontierelor României. Pentru că indiferent de ataşamentul lui faţă de politica inter-aliată, Maniu nu ar fi riscat un angajament total faţ de aliaţi, dacă nu ar fi avut asigurări certe privitoare la România. Aceste asigurări n-au mai fost respectate.


Vartan Arachelian: 
Am fost trădaţi, deci.

Corneliu Coposu: 
Cu toate că URSS a semnat Charta Atlanticului, nu a avut nici un moment de gînd să o respecte, iar englezii şi americanii au convenit cu ruşii, să le facă hatîrul de a le înlesni expansiunea teritorială, la care visaseră ei tot timpul, pe care au cerut-o şi au obţinut-o de la Hitler. Exact în aceleaşi condiţii au cerut-o şi au obţinut-o şi de la aliaţi!
Chestiunea asta s-a cunoscut mult mai tîrziu. Noi aveam anumite suspiciuni, că am fost lucraţi la întîlnirile dintre Eden şi Molotov la Moscova, în toamna tîrzie a anului 1943, dar nu puteam să credem, că nişte angajamente luate de marile puteri, în baza unor principii de etică, în numele cărora au acţionat...

Vartan Arachelian: 
Şi de drept internaţional.

Corneliu Coposu: 
...ar putea fi călcate în picioare.

Vartan Arachelian: 
Ştiu că într-o discuţie anterioară, pe care din nefericire nu am înregistrat-o, mi-aţi vorbit despre împrejurările în care l-aţi cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Merită să evocaţi aceste momente.

Corneliu Coposu: 
Pe vremea cînd giram secretariatul general al preşedinţiei consiliului de miniştri, Gh. Gheorghiu-Dej...

Vartan Arachelian: 
In primul rînd, în ce împrejurări aţi ajuns în această funcţie?

Corneliu Coposu: 
La rugămintea lui Sănătescu, care era un om admirabil, de prima mînă, dar cu totul neorientat în politică. Acesta a fost şi motivul pentru care a refuzat cu încăpăţînare să-şi asume sarcina de a prezida primul guvern şi numai datorită presiunii momentului a acceptat să fie primul ministru de după lovitura de stat de la 23 august. Am asistat la compunerea lui. Guvernul s-a făcut pompieristic, în mare viteză, miniştrii, care au fost selectaţi dintre generali, nu aveau nici cea mai mică idee despre numirea lor. A trebuit să li se aducă la cunoştinţă aceasta, după publicarea listei guvernului.
Cu acest prilej Sănătescu, care nu avea nici o atracţie la problemele străine de cariera lui militară, de bun militar, m-a rugat să-i dau concursul. M-a cerut, m-a împrumutat de la Maniu. Şi am făcut-o. Cu această ocazie, cînd s-a constituit cel de-al doilea guvern Sănătescu, am avut prilejul să-l cunosc pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care la ora aceea era un muncitor modest, poate puţin mai răsărit decît ceilalţi, foarte stîngaci şi foarte lipsit de experienţă. Tremura de groaza Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, de maniera că nu îndrăznea să semneze nici măcar banalele jurnale ale consiliului de miniştri ce se ocupau - aproape exclusiv - de livrările noastre de alimente, îmbrăcăminte ş.a.m.d. armatei sovietice. La acestea ne obliga armistiţiul semnat la Moscova. Dar, de fiecare dată, cînd îi prezentam, spre semnare, jurnalul consiliului de miniştri, cerea răgaz pînă a doua zi, pentru a prezenta jurnalul Anei
Pauker şi lui Vasile Luca ca să obţină acordul lor. Inainte de asta nu semna niciodată, deşi nu erau probleme deosebite, decît girarea uzuală a unor obligaţii ce interveneau datorită prezenţei armatei sovietice în România şi a trecerii unităţilor militare spre frontul de vest.

Vartan Arachelian: 
Se simţea obligat să vă dea o explicaţie pentru prudenţa aceasta?

Corneliu Coposu: 
Da, spunea: "nu pot dl. Coposu, pînă nu văd ai mei despre ce este vorba". Livram trupelor sovietice 5000 de vagoane de sticlă, 2000 de vagoane de carton asfaltat, 150 de vagoane de varză murată. Cînd l-am reîntîlnit, după ieşirea mea din închisoare, am rămas surprins de evoluţie extraordinară a personalităţii lui; erau două ipostaze absolut deosebite. 

Vartan Arachelian: 
In ce an era?

Corneliu Coposu: 
In 1965, cred. Gheorghe Gheprghiu-Dej se schimbase într-un adevărat om politic, îşi schimbase manierele, limbajul. De unde înainte era un om modest, al cărui gest mecanic era să-şi învîrtă şapca în mînă, din timiditate, devenise, între timp, o persoană plină de importanţă şi autoritate. L-am reîntîlnit, dînd urmare invitaţiei
pe care mi-a făcut-o în aceeaşi noapte la sosirea mea în Bucureşti direct din puşcărie, invitaţie care s-a concretizat printr-o ofertă pe care eu nu o puteam aprecia, o ofertă cu încadrarea mea pe un mare post cu caracter juridic şi cu o salarizare impresionantă, dar care m-a lăsat rece fiindcă habar n-aveam de valoarea banilor. Da, era o deosebire esenţială între omul modest, cu un limbaj foarte sărac, timorat tot timpul, pe care îl lăsasem la arestarea mea şi omul politic important, cu prestanţă, care îşi schimbase complet vocabularul, care avea o ţinută ce impunea şi chiar o judecată politică destul de evoluată. Oferta lui - pe care bineînţeles am refuzat-o categoric - mi-a făcut-o într-un limbaj retoric, spunînd: "Domnule Coposu, ştiu cît aţi suferit dar să ştiţi că nu din vina noastră. Au fost sovieticii, care ne-au impus acest regim". Bineînţeles că nu spunea adevărul. Pentru că excesele din puşcării şi oprimarea nu au fost hotărîte la Moscova.


Vartan Arachelian: 
Vreau să facem un capitol special.


Corneliu Coposu: 
...de altfel regimul de penitenciar de la Moscova, era incomparabil mai blînd decît cel care ni s-a aplicat nouă.
La Moscova era cu totul altă mentalitate. URSS era împărţită în trei categorii de oameni, cei care au fost, cei care sînt şi cei care vor fi în puşcărie şi de aceea eventualitatea de a fi trecut prin una din categoriile respective nu era socotită ca fiind ceva deosebit. Faptul că puşcăria era considerată ca una dintre instituţiile fundamentale, indispensabile ale ţării, se vedea şi din împrejurarea că omul ieşit din puşcărie, la expirarea pedepsei, se întorcea exact pe postul pe care se aflase la arestare.

Vartan Arachelian: 
Chiar dacă era un post de conducere?

Corneliu Coposu: 
Indiferent, în timp ce la noi, o trecere prin puşcărie însemna descalificarea cetăţenească maximă şi plasarea imediată în categoria a doua de indivizi lipsiţi de drepturi, în permanenţă suspectaţi şi puşi sub supravegherea securităţii.

Vartan Arachelian: 
Mi-amintesc din istoriile epocii staliniste că soţia lui Molotov era deportată în Siberia, bunăoară, iar Molotov continua să fie comisar al poporului. Ceea ce înseamnă că această mentalitate despre puşcărie era împărtăşită la cel mai înalt nivel în URSS.

Corneliu Coposu:  
Am avut o discuţie cu primul ambasador sovietic de la Bucureşti, pe care l-am întîlnit, prin sarcină de serviciu, imediat după 23 august '44. La ora aceea nu purta titlul de ambasador, ci delegat civil al înaltului comandament militar aliat din Bucureşti. El mi-a spus că de puţin timp ieşise din puşcărie după o condamnare de zece ani. Ieşit din puşcărie, după cîteva zile, a fost chemat de către Stalin şi i s-a încredinţat postul de ambasador în România, cu deplina încredere a Kremlinului pentru activitatea ce urma să o desfăşoare fostul deţinut politic.

Vartan Arachelian: 
Să ne întoarcem la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Se stie, în general, că puterea corupe, dar, probabil, că puterea, în acelaşi timp, şi stimulează, cum a fost cazul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. V-aş fi recunoscător dacă m-aţi ajuta să realizăm un portret al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care s-a vorbit foarte puţin în ultimii ani. Cred că merită să discutăm mai mult, mai ales că l-aţi cunoscut în două ipostaze. La începutul carierei politice şi la sfîrşitul vieţii.

Corneliu Coposu: 
Da. Mi s-a părut a fi un om modest şi onest. Onestitatea lui a fost pusă mai tîrziu sub semnul întrebării, pentru că, deşi de origine modestă, şi deşi ar fi trebuit să aibă caracteristicile de cinste şi de modestie ale categoriei sociale din care făcea parte, totuşi, odată cu evoluţia lui a cîştigat în deprinderi, în ţinută, în limbaj, însă a pierdut foarte mult din onestitate. Aşa se explică de ce a fost în stare să consimtă, sau să intenteze atîtea asasinate; el este vinovatul principal de asasinarea lui Pătrăşcanu. O numesc asasinare, nu condamnare, fiindcă a fost o înscenare care urmărirea anihilarea unui posibil concurent. Celelalte pretexte, care au condus la condamnarea lui, întemeiate, de altfel, pe depoziţia lui Belu Zilber, a propriei lui soţii lui şi a lui Mocioni-Stîrcea, nu au nici o importanţă, pentru că soarta lui era hotărîtă dinainte.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a acţionat în cazul lui Pătrăşcanu prin mîna lui Bodnăraş, care a fost un fel de mentor ai procesului. Cunosc amănunte, fiindcă am avut foarte mult de suferit în legătură cu acest proces, pentru că s-a încercat, prin teroare, prin presiune, chiar prin mijloace violente, să se obţină din partea mea o mărturie falsă privindu-l pe Pătrăşcanu. Adică Pătrăşcanu ar fi fost un "cal troian", care cu acordul Regelui şi al partidelor politice, sau în speţă al lui Maniu, ar fi fost introdus în partidul comunist, pentru ca din interiorul acestui partid să contribuie la anihilarea lui, odată cu sosirea americanilor în ţară. Povestea era inventată în întregime. Eu am stat de multe ori de vorbă cu Pătrăşcanu, am discutat în contradictoriu uneori, chiar cu schimburi violente de aprecieri, dar bineînţeles că totul se limita la o deosebire de concepţii.
Trebuie să confirm că Pătrăşcanu a fost un comunist de salon, care avea o viziune umanistă asupra guvernării comuniste şi care a fost scîrbit de excesele pe care le-au făcut tovarăşii lui. Nu era lipsit de sentimente româneşti; a fost în primul rînd român şi numai în al doilea rînd comunist.



va urma