Condamnaţi la tăcere (15)

Dumitru Prichici

M-am hotărât să-i vizitez mai des pe la biroul în care îşi sorbeau cafeaua, pentru a mă convinge dacă l-aş mai putea ajuta să se rupă de cei doi clevetitori şi fitilişti, dar nu am reuşit şi am decis să-l las cu linguşitori cu tot.

Am decis în final să cer să fiu primit de generalul Geartu la un raport confidenţial, pentru a-i explica motivul pentru care de această dată eu cer să plec din subordinea mr. C. Florian, lăsându-l să lucreze în stilul lui din F.E.A.

Am fost primit şi ascultat cu înţelepciunea ce îl caracteriza şi a decis pe loc să trec la Serviciul Tehnic de documentare şi să mă ocup de cabinetul tehnic şi expoziţiile cerute din ce în ce mai mult de personalităţi din ţară, dar şi de prin alte ţări prietene, din Tratatul de la Varşovia şi din lumea a treia.

Am cedat eu de această dată şi nu regret, pentru că atunci aş fi luptat şi cu cei din Consiliul Politic al DSS-ului.

Dumnezeu mi-a dat după sufletul meu un şef de serviciu în persoana col. ing. Nicolae Bojiţă, un ardelean de ispravă, bun de pus la rană, care avea şcoala vieţii şi mai ales studii de electronică în radiofrecvenţă, deci vorbeam aceeaşi limbă.

Acest lucru s-a întâmplat cam prin anii '80, iar în ultimii şapte ani cât am mai lucrat în DSS, am avut încredinţate misiuni pe linie pur profesională, atât în ţară, cât şi în ţări ca Algeria sau Tanzania, pentru dotarea şi instruirea lor în domeniul tehnic-operativ, aspecte cu care nu cred că este cazul să vă răpesc acum timpul.

Dar să vă spun cum l-a răsplătit Dumnezeu pe col. N.M., după faptele şi gândurile lui necurate.

Intr-o zi, col. N.M. a fost chemat de generalul Ovidiu Diaconescu, pentru că tot ardea gazul pe la uşa cabinetului său, şi i-a cerut să-i încropească o mică expoziţie de tehnică-operativă, aşa cum să zicem că i-ar fi făcut Virgil Măgureanu lui Ion Iliescu sau lui Emil Constantinescu până în aprilie 1997 şi i-a dat o listă de produse, stabilind şi ora la care urma să o vizioneze.

Col. N.M. a cerut ajutorul celui care deţinea asemenea mijloace tehnice, cerându-i să-l şi ajute să le instaleze şi să-i facă rost de la mine de date tehnice despre fiecare produs.

I-am dat col. Constantin Boalcă tot ce m-a rugat şi a făcut el expoziţia mai mult, pentru că el, col.N M, nu se pricepea la aşa ceva, dispărând fără urmă, până când s-a apropiat ora vizitei.

După ce terminasem să-l ajut pe col. Boalcă şi după ce în glumă i-am spus să nu greşim vreo etichetă la vreun produs, colegul meu, frecându-şi palmele, a spus: „Ba din contră, sunt de acord să le încurcăm, că este treaba lui să le aşeze corect" şi aşa a şi făcut, iar după ce eu am plecat din încăperea respectivă, col. N.M. a şi apărut.

A aruncat o privire peste toate cele expuse şi, încântat că va fi felicitat de fapta lui măreaţă, s-a dus să-i raporteze generalului că totul este gata şi au pornit împreună spre locul de execuţie a lucrării, dar şi a lui ca profitor de pe urma muncii altora.

In clipa în care a intrat generalul în încăpere, col. Boalcă încă nu plecase şi chiar a stat, cred de afurisit ce era, să vadă reacţia la primele încurcături între ceea ce prezenta col. N.M. şi ceea ce era scris pe etichete, după care a cerut permisiunea să se retragă, îngrozit de faţa generalului pe care se putea citi nedumerirea faţă de bâlbâielile col. N.M, ieşind în grabă după ce i s-a permis să plece.

Am aflat mai târziu cum au decurs lucrurile, cum l-a întrebat generalul cine a făcut expoziţia, cine a pus etichetele, recunoscând poate, în speranţa de a se salva, că l-a ajutat col. Boalcă şi că a fost dat afară din încăpere spunându-i: „Boalcă şi-a bătut joc de tine, nu vezi că ţi-a încurcat etichetele? Lasă-mă că mă descurc şi singur!"

Bine că nu am fost de faţă, că aş fi intrat în pământ de ruşinea lui. Mă apucase mila, deşi cred că merita o pedeapsă de la Dumnezeu sau de la cei ca noi care am fost hărţuiţi moral de unul ca el sau ca alţii de teapa lui.

Pentru mine a fost un om care cred că şi-a ratat toate şansele de a se realiza profesional, de a fi iubit de subordonaţii şi de şefii lui din cauza unei invidii înnăscute, existente în firea lui răutăcioasă, care se manifesta când cineva nu i se supunea orbeşte sau nu-l linguşea.

Aşa sunt oamenii, diferiţi, unii născuţi şi crescuţi cu dragoste şi mai ales în spiritul creştinesc de a-şi iubi semenii, de a-i ajuta la nevoie, alţii sunt diametral opuşi. Eu cred că am fost bun cu oamenii buni şi intransigent cu toţi cei care erau răi, invidioşi, necinstiţi, leneşi, needucaţi, egoişti.

Până şi în ultimii doi ani de muncă, înainte de a ieşi la pensie, am fost solicitat să conduc un atelier de prototipuri.

Am condus acest atelier până în ziua în care cei doi generali, comandanţii cei mai buni pe care i-a ayut DGTO în cei treizeci de ani de existenţă, au fost pedepsiţi de Ceauşescu pentru abateri ale subordonaţilor lor de la linia politicii PCR-ului, cum a fost cazul celui care nu avea o butelie pentru aragaz să facă mâncare celor patru copii ai săi, ameninţând că va arunca cu sticle şi borcane în capul Iui Ceauşescu oriunde l-ar fi întâlnit.

Atât a trebuit, că Postelnicu a şi auzit şi fără nici o reţinere a şi trecut la represalii.

In ziua în care a venit la noi în atelierul de prototipuri să-şi ia rămas-bun, cel care a iubit oamenii din subordinea lui, generalul Istifie Geartu, a fost ca şi noi atât de emoţionat, încât toţi eram cu ochii în lacrimi. A fost pedepsit pentru că nu l-a pedepsit, pe cel care lovea în PCR.

După plecarea celor doi comandanţi, care a coincis cu venirea lui Gorbaciov la putere în Rusia, am decis să ies din activitatea de securist, acumulând prea mult stres şi nemaisuportând fărădelegile şi minciunile lui Ceauşescu, am intrat pe un făgaş fără întoarcere.

Am luat calea doctorilor, a comisiilor medicale şi a ieşirii sub orice formă şi cu orice preţ din acea activitate pe care să fiu sincer am slujit-o cu credinţă.

Pentru aceşti doi comandanţi, generali cu diplome de merit, buni români, începuse o perioadă grea, de mai mulţi ani de pe timpul lui Homoşteanu, ministrul de aceeaşi factură ca şi Bobu sau Postelnicu, fară respect faţă de oameni.

El, ministru Homoşteanu, era de fapt un politruc în comparaţie cu generalul Geartu, specialist în domeniul tehnic-operativ, care ar fi fost recunoscut şi de cei mai buni specialişti occidentali din domeniu. El, politrucul, şi-a permis într-o zi să-i spună gen. Geartu în prezenţa mea, în loc de răspuns la salutul militar, cuvinte de genul „Ia zi măi, Geartule, cu ce mă mai minţi azi?"

Eu cred că nici în glumă nu avea dreptul să-i spună asemenea cuvinte, dar ce să le ceri unor indivizi orbiţi de puterea pe care le-a dat-o Ceauşescu, putere care acum a dispărut, pentru că ei nu erau mari, erau doar slugi credincioase, spre deosebire de ministrul Ion Stănescu, singurul competent şi respectuos cu subalternii.

In misiune cu Mihai Pacepa

Un alt episod am trăit în anul 1977, cu puţin timp înainte de fuga generalului Mihai Pacepa din ţară.

Eram cu cei doi generali Ovidiu Diaconescu şi Istifie Geartu, cu ocazia unei expoziţii organizate în poligonul Băneasa, cu ultimele noutăţi din domeniul comunicaţiilor şi supravegherii TO, tehnici cu laser, microunde şi infraroşu, ce urma să fie prezentate lui Ceauşescu de către Pacepa şi cei doi generali.

Totul era bine pregătit şi nu mai era prea mult timp până la sosirea lui Ceauşescu, când la un moment dat am văzut că cei doi generali au vorbit ceva, puţin mai retras, după care m-au chemat pe mine şi mi-au spus că s-au gândit că aş putea rămâne doar eu cu Pacepa, pentru că mie Ceauşescu nu are ce să-mi facă în cazul în care nu i-ar conveni ceva.

Probabil că discutase cu Pacepa şi acceptase propunerea lor, iar în minutele rămase am trecut în revistă tot ce urma să prezinte din punct de vedere strategic, politic, economic, iar eu să pun în funcţiune şi să demonstrez funcţional fiecare produs în parte aşa cum făceam pentru toţi demnitarii români şi străini.

Aşa s-a stabilit, aşa am făcut, am rămas noi doi – eu şi Pacepa -, iar cei doi generali s-au retras.

A sosit momentul vizitei, cu un alai de vreo zece civili şi militari, început cu obişnuitul raport dat de Pacepa, urmat de expunerea în ordinea şi direcţia în care se deplasa întregul alai, cu toate detaliile de rigoare, fară însă ca să pună măcar o întrebare sau să scoată o vorbă.

Nu făcea altceva decât să-şi rotească privirea de parcă cineva ar vrea să-l împuşte sau îi căuta pe cei doi generali.

A fost de fapt un spectacol în care Pacepa a ţinut un monolog. Aşa cum au venit, aşa au plecat.

Mă întrebam, oare să se fi uitat tot timpul după cei doi generali, să-i prindă pe picior greşit şi să-i lovească, pentru că nu avea încredere în noi? Era convins că noi ştim tot ce a făcut, rău sau bun, dar nu avea cum să ne rotească pentru că nu greşise încă nimeni dintre ai noştri.

Nu a durat mult şi s-a produs fuga lui Pacepa cu toate secretele lui lovind fară milă, Moscova în primul rând, apoi pe Ceauşescu şi ai lui activişti şi probabil cu regret toată suflarea din DSS.

Spun că a regretat probabil fapta lui de trădare, a colegiilor şi subalternilor de oriunde din lume, prin faptul că la vizita lui Ceauşescu la expoziţia de la Băneasa şi-a oferit serviciile pentru protecţia celor doi generali care se dorea a fi pedepsiţi, risc pe care şi la asumat de bunăvoie.

După douăzeci şi patru de ani

Acum, la sfârşitul anului 1986, decizia mea de a ieşi din activitate era într-o fază destul de avansată, trecusem prin două comisii medicale şi, deşi nu aveam mai mult de cincizeci de ani, aşteptam decizia finală.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în vara anului 1987, a ieşit totuşi aşa cum am dorit, fară alte condiţii de revizuire medicală.

Cu decizia în mână, am pornit pe drumurile pensionarilor, prezentări la comisariate şi mai ales mutaţia pe linie de partid la organizaţia de cartier unde locuiam, fară de care nu primeam nici livretul militar, nici pensia, pentru că aşa eram noi, membrii PCR, ca nişte urşi ţigăneşti care trebuia să jucăm după cum vrea ursarul-şef, puşi pe jar, ţinuţi la distanţă cu o bâtă prinsă de nas cu un belciug ţigănesc.

Iată-mă liber ca pasărea cerului. Nu mai aveam decât o întrebare, care mă frământa zilnic văzând cum în ţările vecine se agitau spiritele, când anume vor pica Ceauşescu şi ai lui discipoli?

Am fost invitat să particip la şedinţele PCR de cartier, care se ţineau la Şcoala 70, şi nu aveam alt gând decât să-i fac să înţeleagă că eu nu am fost un activist de partid în securitate, ci un tehnician electronist care a fost obligat să intre în PCR şi să urmeze chiar şi cursurile Universităţii Politice şi de Conducere timp de trei ani, fară a fi scutit de sarcinile de serviciu, ca o „răsplată" a seriozităţii cu care am muncit.

Până în toamna lui 1989, am fost la trei şedinţe ale organizaţiei PCR de cartier, iar la ultima, în toamna lui 1989, am fost obligaţi să fim prezenţi pentru a ne da acordul pentru realegerea lui N. Ceauşescu la al XIV-lea congres al PCR-ului.

Cum eu ştiam că schimbarea se va face şi la noi până la sfârşitul anului 1989, am avut curajul, atunci când am fost nominalizat, ca să-mi afirm ataşamentul faţă de PCR şi acordul de a fi reales Ceauşescu la al XIV-lea congres, am spus clar şi tare că eu „MĂ ABŢIN".

S-a făcut o linişte mormântală în sală şi după câteva zeci de secunde de conversaţii în prezidiu, în şoapte, au anunţat că şedinţa se suspendă.

Au început să iasă unul câte unul, fără să se uite înapoi de teama să nu se declanşeze vreun scandal, dar în linişte au ieşit toţi şi ultimul am fost eu, care am fost aşteptat de unul mai curajos pentru a mă întreba dacă nu mi-a fost frică, dacă nu este posibil să fiu arestat în orele sau zilele următoare.

I-am răspuns că nu-mi este frică pentru că le-a sunat ceasul şi lor ca şi lui Honecker şi altora.
A tăcut, a zâmbit şi a plecat, oftând parcă de nerăbdare să vadă sau să audă când şi la noi va suna ceasul cel rău pentru ei, comuniştii, şi cel bun pentru noi românii.

Eram în toamna anului 1989 şi nu au mai avut timp să-mi aplice o pedeapsă exemplară, dar după 1990 nu au mai stat pe gânduri, iritaţi de câte le-am făcut prin clădirile CC-ului, televiziunii din Str. Pangratti, MApN-ului şi alte sedii importante din punct de vedere politic şi militar strategic, m-au lovit în stil comunist.

Curajul meu de a săvârşi asemenea abateri de la linia PCR-ului venea de prin anii de după război şi din cei în care am fost martorul unor nedreptăţi sociale cum a fost printre altele cel de reducere a pensiilor tuturor militarilor activi care au luptat contra URSS-ului, lăsând familiile cadrelor militare active muritoare de foame.

Reducerea de la câteva mii de lei la câteva sute de lei, îndepărtarea din orice funcţie a celor care au slujit ţara ca militari activi, lăsându-le familiile pe drumuri, nopţile în care noi, cei trei copii, ne speriam când miliţienii de atunci băteau în poarta casei noastre, pentru a-l lua pe tata la anchetele ordonate de comuniştii veniţi la putere.

Tatăl meu cu greu a obţinut pe atunci un loc de muncă în Halele Obor din Bucureşti, deşi a fost un bun cunoscător al muncii de secretariat, ca şef al secretariatului Regimentului 38-infanterie, din Brăila, din anul 1930 până în anul 1945 când a fost scos din armată, pentru că a luptat pe frontul de răsărit.

Curajul meu era cunoscut şi de colegii mei, cărora le mai spuneam câte un banc pe seama celor doi „conducători iubiţi" sau când ascultam în birouri casetele înregistrate pe la cluburile studenţeşti cu melodii intitulate „Am văzut caşcaval aseară la telejurnal" pe care sunt sigur că nu se temeau să le asculte majoritatea românilor.

Cu atât mai mult acum, când eram liber, pensionar cu vechime, nu aveam de ce să mă tem, mai ales că eu, spre deosebire de mulţi alţii, cunoşteam foarte bine toate metodele şi mijloacele de luptă ale comuniştilor ce trebuiau îndepărtaţi de la putere, dar AM FOST CONDAMNAT LA TĂCERE.



va urma