Chiparosul trist (15)

Agatha Christie

Doctorul Lord, aşa cum i se ceruse, era în gară când sosi trenul.
Hercule Poirot coborî. Arăta după ultima modă din Londra şi purta pantofi de lac cu vârf ascuţit.
Peter Lord îi scrută nerăbdător chipul, dar Hercule Poirot nu lăsa nimic să se vadă.
Peter Lord spuse:
— Am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă să obţin răspunsurile la întrebările dumneavoastră. Unu, Mary Gerrard a plecat la Londra pe 10 iulie. Doi, n-am găsit o menajeră... mie îmi văd de casă două fete hlizite. Cred că v-aţi referit la doamna Slattery, care a fost menajera doctorului Ransome, predecesorul meu. Dacă vreţi, pot sa vă duc la ea în dimineaţa asta. Am aranjat să fie acasă.
— Da, cred că ar fi bine s-o văd pe ea mai întâi.
— Apoi, aţi spus că vreţi să mergeţi la Hunterbury. Aş putea veni cu dumneavoastră. Nu înţeleg de ce n-aţi fost deja acolo. Credeam că primul lucru care se face în cazuri ca acesta este să vezi locul în care a avut loc crima.
Cu capul uşor înclinat într-o parte, Hercule Poirot întrebă:
— De ce?
— De ce? întrebarea îl cam descumpăni pe doctorul. Nu aşa se face de obicei?
— Meseria de detectiv nu se practică după regulamente! În munca asta îţi foloseşti inteligenţa, mon cher.
— Aţi putea găsi vreun indiciu acolo.
Poirot oftă:
— Ai citit prea multe cărţi poliţiste. Poliţia din ţara asta a dumitale e admirabilă. N-am nici o îndoială că au cercetat foarte amănunţit casa şi terenul din jurul ei.
— Ca să găsească probe împotriva lui Elinor Carlisle, nu probe în favoarea ei.
Poirot oftă din nou:
— Dragă prietene, poliţia nu e un monstru! Elinor Carlisle a fost arestată pe baza unor evidenţe, care au făcut posibil să i se întocmească un dosar serios... chiar foarte serios, pot să spun. Nu-mi foloseşte-la nimic să merg într-un loc unde poliţia a fost deja.
— Dar acum vreţi să mergeţi acolo. De ce?
— Acum e necesar. Pentru ca acum ştiu exact ce caut. Trebuie să vezi cu mintea, înainte de a vedea cu ochii.
— Deci, chiar credeţi ca acolo încă ar putea fi... ceva?
Poirot rosti blând:
— Am eu o mică bănuială că vom găsi ceva, da.
— Ceva care să dovedească nevinovăţia lui Elinor?
— Ah, n-am spus asta.
Peter Lord înlemni.
— Vreţi să spuneţi că încă o credeţi vinovată?
Poirot replică grav:
— Trebuie să mai aştepţi până să capeţi răspuns la întrebarea asta, prietene.


Poirot lua masa cu doctorul Lord într-o încăpere plăcută cu fereastra deschisă spre grădină. Lord întrebă:
— Aţi obţinut ce doreaţi de la bătrâna Slattery?
— Da.
— Ce vroiaţi de la ea?
— Bârfe! Poveşti despre vremuri apuse. Unele crime îşi au originea în trecut. Cred că şi crima.asta.
Peter Lord spuse iritat:
— Nu înţeleg un cuvânt.
Poirot zâmbi.
— Peştele e foarte proaspăt, şi e delicios.
Lord rosti nerăbdător:
— Aşa e. L-am prins eu însumi, înainte de micul dejun. Ascultaţi, Poirot, voi afla şi eu unde vreţi să ajungeţi? De ce mă ţineţi în beznă?
Celălalt scutură din cap.
— Pentru că încă nu există nici o lumină. Orice aş face, ajung mereu la aceeaşi concluzie: nimeni nu avea motiv s-o omoare pe Mary Gerrard... cu excepţia lui Elinor Carlisle.
— Nu puteţi fi sigur de asta. Nu uitaţi, Mary a fost un timp în străinătate.
— Da, da, am făcut cercetări.
— Aţi fost în. Germania?
— Personal, nu. Chicoti încet: Am spionii mei!
— Puteţi depinde de alţii?
 — Desigur. Nu e de mine să alerg de colo-colo şi să fac, amatoreşte, lucruri pe care, pentru o sumă mică, altcineva le poate face în stil profesionist. Te asigur, mon cher, am câţiva oameni de nădejde, ajutoare foarte folositoare... unul din ei — un fost spărgător…
— Cum l-aţi folosit?
— Ultimul lucru pe care l-am pus să facă a fost să cerceteze minuţios apartamentul domnului Welman,
— Ce căuta?
Poirot spuse:
— Întotdeauna îmi place sa ştiu, cu exactitate, ce minciuni mi s-au spus.
— V-a minţit Welman?
— Categoric.
— Cine v-a mai minţit?
— Toţi, presupun; sora O’Brien din romantism; sora Hopkins din încăpăţânare; doamna Bishop din răutate; dumneata însuţi...
— Sfinte Doamne! Doar nu credeţi ca v-am minţit, nu-i aşa?
— Nu încă, recunoscu Poirot.
Doctorul Lord se rezemă de speteaza scaunului. Spuse:
— Sunteţi un tip suspicios, monsieur Poirot.
Apoi adăuga:
— Dacă aţi terminat, să mergem la Hunterbury. Am de vizitat după aceea câţiva pacienţi, şi mai e şi cabinetul.
— Sunt la dispoziţia dumitale, prietene.
Porniră pe jos, intrând pe domeniu pe drumul din spate. La jumătatea drumului, se întâlniră cu un tânăr înalt, arătos, care ducea o roabă. Acesta îşi scoase respectuos şapca în faţa doctorului.
— Bună dimineaţa, Horlick. Poirot, el e Horlick, grădinarul. Lucra aici, în dimineaţa aceea.
Horlick spuse:
— Da, eram aici. Am văzut-o pe domnişoara Elinor şi am vorbit cu ea.
Poirot întrebă:
— Ce ţi-a spus?
— Mi-a spus că locul era bun vândut şi m-a cam întors pe dos, domnule; dar domnişoara Elinor mi-a promis că-i va vorbi maiorului Somervell despre mine şi că s-ar putea ca el să mă păstreze – dacă n-o să considere că sunt prea tânăr ca să fiu şef – văzând ce meserie bună am învăţat de la domnul Stephens.
Doctorul Lord spuse:
— Părea ca de obicei, Horlick?
— Vai, da, domnule, doar că arăta emoţionată ca... de parcă avea ceva în minte.
Hercule Poirot întrebă:
— O ştiai pe Mary Gerrard?
— Oh, da, domnule. Dar nu foarte bine.
— Cum era?
Horlick rămase încurcat, cu ochii la Poirot.
— Cum era, domnule? Vă referiţi la cum arăta?
— Nu chiar. Vreau să spun, ce fel de fata era?
— Oh, bine, domnule, era un gen de fată superioară. Vorbea frumos şi tot ce vreţi. Deşi foarte plină de ea, aş spune, înţelegeţi, doamna Welman a făcut mare zarvă în jurul fetei. L-a înrăit pe tatăl ei, asta a făcut. Era ca un urs întărâtat.
Poirot spuse:
— Dar, din câte am auzit bătrânul nu avea o fire grozavă.
— Nu, adevărat, nu avea. Mereu bombănea şi era arţăgos cât încape. Rar dacă auzeai o vorbă bună de la el.
— Zici că erai aici în dimineaţa aia. Pe unde lucrai?
— Cel mai mult în grădina de zarzavaturi, domnule.
— De acolo puteai să vezi casa?
— Nu, domnule.
Peter Lord spuse:
— Dacă cineva s-ar fi apropiat de casă... de fereastra cămării, l-ai fi văzut?
— Nu, domnule.
— Când te-ai dus la masă?
— La unu, domnule.
— Şi n-ai văzut nimic... vreun bărbat dând târcoale primprejur... sau o maşină... ceva în genul ăsta?
Sprâncenele tânărului se înalţară a surpriză:
— O maşină în faţa porţii din fund, domnule? Acolo era maşina dumneavoastră... nu mai era alta.
Peter Lord strigă:
— Maşina mea? Nu era maşina mea! În dimineaţa aceea eram plecat la Witbenbury şi nu m-am întors până după două.
Horlick păru uimit.
— Eram sigur că e maşina dumneavoastră, domnule, spuse el cu îndoială.
Peter Lord rosti repede:
— Bun, nu contează. La revedere, Horlick.
Plecă împreună cu Poirot. Horlick privi lung în urma lor câteva minute, apoi îşi reluă drumul împingând roaba. Peter Lord rosti moale, dar foarte emoţionat.
— În sfârşit... ceva. Maşina cui staţiona în faţa porţii, în dimineaţa aceea?
Poirot întreba:
— Ce marcă e maşina dumitale, prietene?
— Ford zece... verde marin. E o marca destul de comună.
— Şi eşti sigur că nu era a dumitale? N-ai încurcat ziua?
— Absolut sigur. Am fost la Witbenbury, m-am întors târziu, am înfulecat ceva şi atunci a sunat telefonul în legătură cu Mary Gerrard şi am plecat în grabă acolo.
Poirot spuse moale:
— În cazul ăsta, s-ar părea că am dat, în sfârşit, de ceva concret, prietene.
— Cineva a fost aici în dimineaţa aceea... cineva care nu era nici Elinor Carlisle, nici Mary Gerrard, nici sora Hopkins.
Poirot spuse:
— Foarte interesant. Hai să  verificăm. Să vedem, cum ar fi procedat un bărbat (sau o femeie) să se apropie de casă fără să fie văzut.
Pe la jumătatea drumului, se deschidea o potecă printre tufişuri. O apucară pe acolo şi, la un moment dat, Peter Lord îl prinse pe Poirot de braţ şi-i arătă o fereastră.
— E fereastra cămării în care Elinor Carlisle a pregătit sandviciurile.
Poirot murmură:
— Iar de aici, oricine o putea vedea pregătindu-le. Dacă îmi amintesc bine, fereastra era deschisă?
— Era larg deschisă. Era o zi fierbinte, nu uitaţi.
— Atunci, dacă cineva ar fi vrut să urmărească neobservat ce se petrece, locul ideal ar fi fost pe aici, pe undeva.
Cei doi bărbaţi se uitară înjur. Peter Lord spuse:
— E un loc aici... în spatele acestor tufişuri. Iarba a fost călcată. Acum şi-a revenit, dar tot se mai poate observa.
Poirot veni lângă el. Spuse gânditor:
— Da, e un loc bun. Nu se vede din potecă, iar luminişul ăsta îţi permite să observi bine fereastra. Şi-acum, ce a făcut prietenul nostru care a stat aici? O fi fumat?
Se aplecară, cercetând iarba, dând la o parte frunzele şi crenguţele căzute pe jos.
Brusc, Hercule Poirot scoase un mormăit. Peter Lord îşi întrerupse cercetarea.
— Ce e?
— O cutie de chibrituri, prietene. O cutie de chibrituri goală, călcată în picioare, făcută zob.
Delicat, cu grijă, recuperă obiectul. Îl aşeză pe o foaie din carnetul de notiţe scos din buzunar.
Peter Lord spuse:
— E străină. Dumnezeule! Chibrituri nemţeşti!
— Iar Mary Gerrard venise, de curând, din Germania!
Exultând, Lord spuse:
— Acum avem ceva! Nu puteţi să negaţi.
Hercule Poirot începu încetişor:
— Poate...
— Dar, la dracu, cine de pe aici ar fi putut avea chibrituri nemţeşti?!
— Ştiu... ştiu.
Ochii lui Poirot se îndreptară spre fereastra care se vedea prin despărţitura dintre tufe. Spuse:
— Nu e chiar atât de simplu precum crezi. Există o mare dificultate. Nu crezi?
— Care?
Poirot oftă.
— Dacă n-o vezi şi singur... Dar hai să ne continuăm drumul.
Porniră înspre casă. Peter Lord scoase o cheie şi descuie uşa din spate.
O luară prin bucătăria de vară spre bucătăria mare, trecură prin ea, merseră în lungul coridorului, unde, pe-o parte, era un vestiar, iar pe cealaltă, cămara valetului. Cei doi bărbaţi îşi plimbară privirile prin cămară.
Înăuntru era un dulap obişnuit cu geamuri glisante în care se păstrau paharele şi ceştile de porţelan cu farfurioare. Mai era o lampă de gaz şi două ibrice, iar pe raftul de deasupra se aflau două cutii cu inscripţiile „ceai” şi „cafea”. Lângă peretele opus ferestrei era, o masă, iar mai încolo, o chiuvetă şi un lighean pentru vase.
Peter Lord spuse:
— Locul ăsta îţi dă senzaţia de cavou...
În casă domnea o atmosferă ciudată, încărcată de presimţiri negre şi amintiri.
Peter Lord deschise ferestrele. Spuse, înfiorându-se uşor:
— Dacă pereţii ar putea vorbi... Totul e aici, nu-i aşa, aici în casă... aici a început întreaga poveste.
Se opri, apoi adăugă moale:
— În camera asta a murit Mary Gerrard. A fost găsită în fotoliul ăla de lângă fereastră...
Hercule Poirot rosti gânditor:
— O fată tânără... frumoasă... romantică? Se ocupa de intrigi şi uneltiri? Era o persoană încrezută care îşi dădea aere? Era dulce şi blândă, fără nici un gând ascuns... o simplă făptură la început de viaţă... o fată ca o floare?...
— Orice ar fi fost, cineva i-a dorit moartea, spuse Lord.
Hercule Poirot îngână:
— Mă întreb...
Lord îl privi lung.
— Ce?
Poirot scutură din cap.
— Nu încă.
Se rupse din loc.
— Am umblat prin toată casa. Am văzut tot ce era de văzut. Sa mergem la căsuţa portarului.
Şi aici totul era în regula; în camere domnea praful, dar era ordine şi lucrurile personale fuseseră scoase. Cei doi bărbaţi rămaseră doar câteva minute, în timp ce ieşeau la soare, Poirot atinse frunzele unui trandafir agăţător de pe spalier. Era roz şi parfumat.
Murmură:
— Ştii numele acestui trandafir? E Zephyrine Drouhin, prietene.
Peter Lord întrebă iritat:
— Şi ce-i cu asta?
— Când am vazut-o pe Elinor Carlisle, mi-a vorbit despre trandafiri. Atunci am întrezărit prima oară... nu lumina zilei direct, ci micile licăriri care îţi vestesc că, în curând, trenul va ieşi din tunel. Nu e multă lumină, ci promisiunea luminii.
Peter Lord întrebă răguşit:
— Ce v-a spus?
— Mi-a vorbit de copilărie, de jocurile pe care le încingeau aici, de faptul că ea şi Roderick Welman erau în tabere adverse. Erau inamici pentru că el prefera trandafirul alb de York – rece şi auster – iar ea, aşa mi-a spus, iubea trandafirii roşii, trandafirul roşu de Lancaster. Trandafirii, roşii, care au parfum, şi culoare, şi pasiune, şi căldură. Iar asta, prietene, este diferenţa dintre Elinor Carlisle şi Roderick Welman.
— Explică asta... ceva?
— O explică pe Elinor Carlisle... care e pasională şi mândră, şi care iubeşte, cu disperare, un bărbat, ce e incapabil să o iubească...
Peter Lord spuse:
— Nu vă înţeleg...
— Însă eu o înţeleg pe ea... Îi înţeleg pe amândoi. Şi acum, prietene, hai să mai mergem o dată în poeniţa dintre tufişuri.
Merseră în tăcere. Chipul pistruiat al lui Peter Lord era supărat şi îngrijorat.
Când ajunseră la locul respectiv, Poirot rămase nemişcat un timp, urmărit de privirea lui Lord.
Apoi, brusc, micul detectiv scoase un oftat şi spuse:
— Într-adevăr, e atât de simplu! Nu înţelegi, prietene, cât de fatal greşeşti în raţionamentul dumitale? Conform teoriei   dumitale, cineva,   un bărbat probabil, care a cunoscut-o pe Mary Gerrard în Germania, a venit aici cu intenţia de a o omorî. Dar priveşte, prietene, priveşte! Foloseşte-ţi ochii trupului, dacă ochii minţii par să nu te servească! Ce vezi de aici: o fereastră, nu-i aşa? Iar la fereastră – o fată. O fată preparând sandviciuri. Deci, Elinor Carlisle. Dar, judecă puţin: de unde naiba să fi ştiut cel ce privea că sand-viciurile urmau să fie oferite lui Mary Gerrard? Nimeni nu ştia asta, în afară de Elinor Carlisle – nimeni! Nici chiar Mary Gerrard sau sora Hopkins.
Deci, ce urmează... dacă un bărbat a stat aici, urmărind, iar apoi a sărit pe fereastră şi a dat de sandviciuri? Ce a gândit şi ce a crezut? S-a gândit, trebuie să se fi gândit, că sandviciurile aveau să fie mâncate de Elinor Carlisle însăşi...



va urma