vineri, 27 noiembrie 2015

ORBITOR (39)


MIRCEA CĂRTĂRESCU




De fapt, aşteptam norn, oncît de adîncă ar fi fost ataraxia punctului de lumină. Acolo, între lada de la studio şi calorife­rul de sub fereastră, vedeam atunci cum oraşul se adună-n len-tua, desenat cu un vîrf de peniţă infinit de subţire şi colorat delicat, dar scînteietor, cu creioane Hardmuth, cu propriile mele creioane colorate din cutia de tablă unde stăteau în degrade-uri, mai consumate sau mai întregi, douăzeci şi patru de creioane mirosind a ţigări de foi. Aşteptam norii, cu formele lor impre­vizibile, pentru că, întrerupînd sclipirea camerei obscure, lăsau să se reflecte în lupă, ca pe-un capac străveziu de ceas, mereu şi mereu alt Bucureşti. Uneori nu se-arăta pe lentila curbă nici o construcţie, doar păduri străbătute de rîuri pămîntii. Alteori, de-a lungul unei Dîmboviţe mocirloase, între ziduri precare, se adunau cîteva biserici şi case. În alte imagini oraşul creştea, cu uliţe sucite, cu Mitropolia cocoţată pe deal, cu grădini risipi­te pestriţ printre case, cu turnul Colţei, tronconic şi dizgraţios ca o bucată de măsea lucioasă înfiptă-n gingia urbei. Trăsurile ce mişunau pe străzi desfundate lăsau cu-ncetul locul primelor automobile, malacoafele de mătase pline de funduliţe deveneau rochii drepte, cu talia foarte joasă, casele negustoreşti ornate cu ciubucării şi mascaroane se ruinau şi pe maidane se ridicau vile cubice, austere ca nişte cavouri, printre care treceau tram­vaie străvechi. Pe măsură ce-apropiam ochiul de peisajul din lentilă coboram mereu mai adînc în acele lumi, vedeam detalii explodînd în gros-planuri, dezvoltînd la rîndul lor detalii ce ocupau şi ele tot discul cel limpede la o privire şi mai pătrunză­toare. Mă amuzam uneori să-mi concentrez privirea, din forfo­ta unei urbe balcanice, pe-o singură zonă albastru-cenuşie care deodată, umplînd lentila, devenea o grădină de vară cu garduri vii, grătar de mititei şi muşterii stînd la mese pe scaune de ră­chită, tărcaţi pe feţe, pe fustele lungi şi pe costumele în carouri cu pete de aur şi vînt de la soarele prefirat prin frunzişul co­pacilor. Alegeam apoi o singură femeie, cea roşcată de la măsuţa de lîngă intrare, figură viclenuţă în rochie pembe îmbumbată pînă la gît, cu perle cenuşii pe piept, cu braţul sprijinit de spă­tarul scaunului, ţinînd între degete un fir de gura-leului cu patru flori cărnoase, portocalii. Floarea aflată cel mai jos pe tulpină  e pe jumătate mascată de-o mare frunză cu fiorduri adînci, iar pe frunza de un verde aproape negru abia se mişcă un purice de plante de un altfel de verde, mai fraged ca al ierbii, agăţat de gigantica frunză cu şase picioruşe subţiri ca firele de păianjen. Plonjam către el pînă cînd ocupa deodată tot ochiul lentilei, [...] urletul morii se amplifica imediat ce des­chideam uşa de la bucătărie, pentru că, vara, mama ţinea întot­deauna deschisă cealaltă uşă, de la balcon. Viespi mari şi pu­ternice zburau peste tot, prin ninsoarea fulgilor de la plopii din spatele blocului, care pătrundeau pînă şi la noi în bucătărie, formînd grămăjoare prin colţuri. Nu mi-o pot aminti pe mama din acea epocă decît aşa: mică şi asudată, în veşnicele ei rochii de diftină ieftină, în aerul acela albăstrui de la prăjeală şi plin de viespi. Prin uşa de la balcon intra strălucirea verii, vară adîncă şi leneşă, cu miros de cărămidă încinsă de la clădirea morii de vizavi şi cu nori în dezvoltare încremenită, orbitor de albi în adîncimea cerului. Deasupra aragazului, în aerisirea cu grilaj, neagră de ulei ars, era cuibul, şi el înnegrit, al viespilor, pe care insectele în puternice platoşe galbene roiau, amestecîndu-şi picioarele şi antenele. Dar zumzetul lor abia dacă se distingea de huruitul monoton al sitelor electrice din clădirea prăfuită a morii. Cînd ieşeam pe balcon ― balustrada lui, plină de lădiţe de flori, îmi venea atunci pînă la umeri ― mă suiam pe vreo cutie sau pe sania mea şi priveam minute-n şir ceea ce mi se părea cel mai măreţ peisaj din lume: imensul, imensul edificiu al morii "Dîmboviţa", ridicîndu-se, cu frontoane şi turnuleţe ce sfîrtecau norii, în mijlocul unei curţi pustii, incomensurabile, peste care-şi lăsa ca un gnomon umbra. Clădire melancolică, fără vîrstă, cu sute de geamuri îmbîcsite de praf şi făină, cu spaţii între cărămizi în care încolţeau şi creşteau ierburi şi-n care în­floreau clopoţei albaştri. Faţadă stacojie pe care suiau cîteva scări de incendiu, tubulare şi ruginite, aruncîndu-şi umbra filiformă în vîntul fierbinte. De la poarta pe care, aplecîndu-mă mult peste balustradă, strivind aproape cu pieptul florile "de piatră" pastelate din lădiţe, abia o zăream, poarta din spatele blocului, pe care o foloseam drept tablă şi-o împînzeam cu litere şi desene făcute cu cretă colorată, şi pînă la edificiul morii făceai sute de paşi prin curtea toridă, rareori străbătută de vreun morar grăbit, în halat alb. Mai bine zis, ai fi putut face, căci pe atunci nu oricine dintre copiii din spatele blocului se putea lăuda că s-a căţărat vreodată pe gardul din prefabricate dintre bloc şi curtea morii, că s-a strecurat printre sîrmele ghimpate care-l tiveau, că a sărit în partea cealaltă şi s-a trezit brusc în acea zonă străină, necunoscută, vuitoare, care-ţi strîngea inima. Puţini rezistaseră acestei vrăji rele şi-naintaseră prin vasta pusti­etate către palatul colosal, simţind cum creşte, cu fiecare metru de pavaj străbătut, apăsarea singurătăţii şi-a groazei. Foarte, foarte puţini îşi înghiţiseră avid frica, aşa cum înghiţi apă cînd simţi că te-neci, se repeziseră pe ultimii metri, atinseseră cu vîr-ful degetelor zidul stacojiu de cărămidă, ţipaseră ascuţit şi-o luaseră la fugă-napoi cît puteau, simţind cum peretele zgrun­ţuros trozneşte, gata să se prăbuşească peste ei. Multă vreme n-am văzut nimic mai copleşitor decît moara "Dîmboviţa", des­prinsă parcă din nebunia arhitectonică din visele mele, aceleaşi dintotdeauna.

Între aceste două zone de lume îmi duceam pe atunci viaţa, pierdut în labirintul derizoriu al apartamentului nostru: oraşul întins la nesfîrşit sub elevaţia cerurilor spălăcite şi pline de nori din faţa blocului, spre care dădea numai camera mea, şi castelul melancolic al morii, înconjurat de fabrici şi ateliere, conducte ruginite şi coşuri de fum înălţate pe la-nceputul secolului, arhi­tectură industrială dominată încă de patima ornamentului gra­tuit, vizibile din celelalte odăi şi mai ales din balconul nostru plin de regina-nopţii. Prin acest labirint cenuşiu-verzui, în care lumina intra rar, filtrată prin tulpinele transparente ale florilor de la geamuri (iar cînd ningea, iernile, prin florile brumate de gheaţă încrustate în sticla ferestrelor şi lăsînd doar în partea de sus un spaţiu strîmb şi sticlos prin care puteai vedea ninsoarea), 0 căutam întotdeauna pe mama. N-o căutam nici cu ochii, nici cu ochiul mai complex care-mi umplea craniul, ci mă-ndreptam spre ea chemotactic, adulmecîndu-i feromonii, ascultînd chemarea corpului ei eteric, cedînd unei absorbiri irezistibile către părul şi ochii şi braţele ei, şi buzele ei rujate cu cel mai prost şi mai ieftin ruj, către bluzele şi fustele ei şi parfumul ei de odi­colon cumpărat în sticle în formă de maşinuţă. Oriunde-aş fi fost în cochilia mea de beton, ştiam şi unde era mama, căci, dacă odată cordonul ce ne lega, cu arterele şi vena lui albăstruie, fuse­se tăiat, în schimb scînteia încă tulbure şi imperios alt cordon, cel dintre sprîncenele noastre, extensibil ca un elastic şi la fel de gradual, căci cu cît mă-ndepărtam mai mult de locul în care trebuia să fie mama, cu atît frica şi dragostea mea creşteau mai mult şi mă făceau să alerg mereu înapoi către locul care era mama, să identific cu o revărsare de bucurie obiectul care era mama, să mă caţăr în poala statuii vii care era mama şi să-mi apropii ochii de ochii ei, să ne ciocnim ţestele exact în locul dintre sprîn-cene, pentru ca acel cordon de nelinişte sclipitoare să dispară şi noi să rămînem aşa, frunte în frunte, cu pleoapele-nchise, cu  braţele-ncleştate, cu acelaşi zîmbet de fericire înspăimîntată pe buze. Nu aveam timp să stau senin în poala ei, nu aveam degete să binecuvîntez. Mă agăţăm de pliurile vestmîntului ei, mă im­pregnam de fastul indigenţei ei, întorceam spatele meu îngust către lume. În momentele-acelea în care ne regăseam o priveam mereu în faţă, şi ea avea faţa mea, supradimensionată, negricioa­să, cu cearcăne ca trase cu pensula, cu scobituri adînci sub pome­ţii obrajilor, cu un mare Omega melancolic între sprîncene. Cum eram, în fiecare clipă a vieţii mele, mereu cu faţa spre ea, rotin-du-mă în jurul ei asemenea lunii, mama era de fapt nucleul fiinţei mele, sîmburele din fructul complicat al relaţiei noastre, rugos şi străbătut de canale asemeni celui de zarzăre, pe care-l înveleam cu carnea străvezie a mîinilor, pieptului, pulpelor, obrajilor mei. Crescusem din ea, dar acum ea era în mine, mă revărsasem din interior asupra ei. Mama era acum embrionul din  burta cu buric proeminent a minţii mele, spre ea priveam din toate părţile deodată, mereu cu faţa spre ea, mereu fascinat de ea, mereu sfîrşit de dragoste şi dor pentru ea. Eram mereu gravid cu propria mamă iar ea, visătoare, tresărea uneori în lichidul amniotic al somnului meu. Era vastă cît o statuie al cărei piedestal de calcedonie lustruită ar ocupa un sfert de planetă, ocultat de nori şi vitrificat de cerurile albastre.

De multe ori, în după-amiezele lungi de vară, în orele pustii cînd copiii trebuiau să doarmă şi în spatele blocului nu mai vedeai decît mobila pe jumătate despachetată şi cîţiva hamali mîncînd brînză cu roşii pe o masă de bucătărie nou-nouţă, aşezată la umbră pe asfalt, mă duceam la bucătărie, mă aşezam pe scaunul înnegrit de jeg şi de fum şi vorbeam cu mama, pe cînd ea robotea la veşnicele ei mîncăruri, făcea rîntaşuri sau pră­jea cartofi în tigăi atît de tuciurii şi de arse, că furculiţa cu care amesteca strălucea prin ele ca platina. Uneori ne luam cu vorba şi uita uleiul pe foc pînă cînd se-ncingea aşa tare, că mîna de cartofi tăiaţi şi uzi pe care-o arunca în tigaie exploda cu un zgo­mot înspăimîntător şi flacăra urca pîn-la tavan, iluminînd-o şi aproape carbonizînd-o pe mama, care însă nu-şi pierdea firea, ci lua tigaia în flăcări şi o ducea repede pe balcon, unde sufla vîntul şi focul se potolea. Rămîneam apoi amîndoi fără glas, eu chircit pe scaun, cu mîinile la urechi, ea asudată, cu părul subţi­re zburlit, într-un fum albastru prin care abia dacă ne mai zăream. Mama era marea mea poartă de trecere. Realitatea mi-era pe atunci impenetrabilă ca un perete multicolor: obiectele, oame­nii, casele, curţile, salcîmii, străzile cunoscute, văzute aievea sau în vis erau desenate, în două dimensiuni, pe zidul care mă-ncon-jura, sferic, de peste tot. Singură mama, încastrată şi ea-n zid, în altorelief, cu zîmbetul ei chinuit şi ochii căprui de ţărancă, era moale, era penetrabilă, de parcă zidul ar fi avut acolo o de­calcifiere şi în locul crustei concave de var s-ar fi ivit treptat o pieliţă ce putea fi sfîşiată. Doar prin dreptul mamei se putea ieşi, aşa cum ieşim, în clipa morţii, prin locul din creştet, dintre pa­tru oase-mbinate, ce rămîne moale atîta vreme. Mama era trans­lucidă ca un zgîrci prin care pătrundea în sfera mea o lumină de dimineaţă.

Vorbeam, fireşte, despre Tîntava, despre tataie, despre fraţii şi surorile ei, despre locurile unde mai stătuserăm pînă să ne mutăm aici, în Ştefan cel Mare. Îmi povestea despre Groapa lui Ouatu, un iaz din marginea satului unde copiii mergeau să se scalde, ieşind cîteodată cu picioarele sfîşiate de ştiuci. Casele deveneau tot mai mizere pe măsură ce coborai dinspre mijlocul satului către margine, totul putrezea şi se ruina, mirosea tot mai tare a dude, a fructe fermentate-n butoaie uriaşe, a garduri de tulpini îngălbenite de porumb, a ţărînă şi balegi. Ştiam, fusesem pe-acolo, totul îmi era familiar: acea prelungire a lumii, "la Tîn-tava", cu totul diferită de peticul de oraş pe care-l numeam "acasă", era şi o prelungire în timp, adînc în vremurile imposi­bile de dinaintea primelor mele amintiri, de dinainte de mo­mentul venirii mele pe lume. Coborînd în timp, era ca şi cînd ai fi coborît spre marginea satului: el se fărîmiţa treptat, putre­zea într-o vermină de poveşti şi imagini neclare pînă se dizol­va cu totul în întunericul rînced. Aşa cum mijlocul satului, cu bodega, biserica şi Sfatul Popular ― iar înspre Băcanu magazi­nul sătesc, "coperativa" ― erau partea tare, bătătorită, a Tînta-vei, cu case tencuite şi pomi proaspăt zugrăviţi cu var, după care veneau "liniile" cu case mai noi, învelite cu tablă, cu oameni încă îmbrăcaţi ţărăneşte, pentru ca la margine bordeiele de ţi­gani şi români săraci să se amestece într-o mahala părăginită, satul avea structura lui şi-n confuzia timpurilor (căci timpul pen­tru mine era pe-atunci tot un fel de spaţiu, mai straniu şi mai găunos, în care fiinţele se-ntrupau din voci într-o lume pur auditivă), căci "adevărat" era doar satul pe care-l trăiam cu toate simţurile cînd mergeam la ţară, pe cînd cel din amintirile mamei, deşi se numea la fel, nu era acelaşi. Şi nu pentru că mama ar fi invocat stafii de mult dispărute, chiar dacă unele mai trăiau şi le puteai întîlni pe uliţe, ci fiindcă el trăia numai în vocea ei, construcţie arbitrară şi încîlcită ca şi vorbirea ei de femeie sim­plă ce desena, povestind, icoane naive şi copilăroase, tot mai scli­pitoare pe măsură ce se-apropiau de realitatea ei tare, pentru ca ultima zonă, marginea satului ei temporal, să fie altceva şi decît amintirile mele, şi decît amintirile ei, şi decît timpul, şi decît spaţiul, şi decît ochiul, şi decît urechea. Căci satul şi mai vechi decît amintirile şi desenele cu vorbe ale mamei, cel de dinainte de naşterea ei, se pierdea în bălţile, mărăcinişurile, mormanele de gunoi şi arăturile imaginarului, acolo unde nu­mai simţurile inefabile, mirosul, gustul şi buricele degetelor mai puteau înţelege ceea ce, fiind fabulaţie, era dincolo de spaţiu, timp şi memorie, era din acel loc unde trăiau toţi laolaltă, încre­meniţi în strălucirea lor, Dumnezeu Tatăl, Hristos, sfinţii şi Maica Domnului, morţii pentru care trimiteau caloieni pe Argeş şi pe Sabar, lume veche şi inaccesibilă, nevăzută şi tainică. Mama îşi amintea cum mergea, de la doi-trei ani, cu vaca la cîmp, cum "nenea", unchiul Florea, le călărea şi le-nghiontea pe surori cînd erau mici, chirăindu-le-n fiecare seară în paturile casei bă-trîneşti, cu perne umplute cu paie. Îi vedea parcă în faţa ochilor pe "mămica şi tătica", vedea peretele de icoane şi poze îngălbe­nite, dar abia dacă mai ştia cum îi chemase pe bunicii ei, despre care nu pomenea niciodată, ca şi cînd lumea n-ar fi existat decît începînd de cînd era ea mică şi-apoi s-ar fi degradat, ar fi pălit tot mereu în splendoare şi adevăr, căci realitatea şi adevărul erau pentru ea, ca pentru toţi oamenii vechi, lucruri opuse şi incom­patibile. Nici mie, stînd în bucătărie şi uitîndu-mă după viespi, nu-mi trecea prin cap s-o întreb mai multe lucruri. Dacă n-ar fi fost mama şi tata, prelungiri limpezi dincolo de naşterea mea, şi care stăteau pe jumătate îngropaţi în nisipul timpului, aş fi crezut şi eu că lumea începuse cu mine. Aveam sub frunte doi ochi pe care, dacă-i închideam, lumea înceta. Fusese o vreme în care eram convins că, dacă închideam ochii, nu mă mai vedea nimeni. Dar ce fel de ochi aveau mama şi tata? Ei văzuseră lu­cruri de dinainte de inventarea privirii, şi pe care eu nu le mai puteam privi, ci doar auzi. Urechea era ochiul meu pentru timp, din ochii părinţilor, ca nişte pui zbîrciţi ieşind din ouă, se iveau urechile copiilor. Dar ce fel de lucruri erau cele nici văzute, nici auzite, nici măcar de ei, şi care totuşi trăiau în corpul nostru şi le trimiteam fiecare, scrîşnind din măsele şi zvîcnind din şale, în alte corpuri, din care ieşeau alte corpuri? Nervii le adunau din muşchi şi tendoane, din carnea umedă a organelor interne, le duceau prin încrengăturile rădăcinilor către măduva curgînd pe sub porţile de triumf (sau furcile caudine?) ale vertebrelor, care le vărsa în delta mirifică din ţeastă, şi amintirile fără spaţiu şi timp, fără ochi şi urechi, fără gust, miros şi pipăit măcar, tră­iau acolo, se declanşau acolo într-o succesiune care era însăşi ţesătura vieţii noastre, aşa că oricine vedea fără ochi ceea ce ochii ultraîndepărtaţi, periferici şi trişti ai celor străvechi, oameni, jderi sau păianjeni, zăriseră cîndva cu adevărat în lumea adevărată. Aşa că şi mama, sub lumea ochiului, a spaţiului, a momen­tului de acum, şi sub lumea vocii şi a urechii, sub voce, în sunete Şi inflexiuni, în mirosul ei de rîntaş şi de colonie ieftină, în bucătăria care o-mbrăca sărac şi ieftin ca şi bietele ei capoate, îmi transmitea ceea ce şi ea ştia fără să ştie că ştie, mă învăţa ceea ce şi ea învăţase, şi nu de la popa Ciocoiu, nici de la învăţătorul Spiridon. Aşa aflasem despre satul din munţii Rodopi, despre macii aduşi de ţigani, despre războiul dintre diavoli şi îngeri şi despre fuga rămăşiţei din sat, pe vreme de iarnă, în căruţe trase de cai mărunţi, peste marele fluviu Dunav. Aşa văzusem flu­turii uriaşi, încremeniţi ca nişte bivoli înaripaţi în sticla groasă a fluviului îngheţat, întinzîndu-şi acolo aripile curcubeene. Aşa ştiam de Vasili, băiatul subţire care-şi zidise umbra în Dunăre, rămînînd pentru totdeauna străveziu la razele soarelui ca şi bila de sticlă pe care-o găsisem cîndva într-un înveliş ţepos de cas­tană.

Liftul bătrîn, proiectat de inginerii din se­colul trecut, care parcă sculptau în metal, lemn şi cristal de stîncă maşinile lor mecanice ― pe o placă groasă, acum neagră de jeg, scrie cu litere gotice Stifter & Co. -, liftul fără oglindă, în schimb cu mai multe manete de metal zgrunţuros de care sim­ţeam mereu impulsul de-a trage, oprea în cele din urmă la ulti­mul etaj. Ieşeam şi mai urcam cîteva trepte. Pe culoarul îngust şi ascendent se aflau lăzi cu leandri şi ficuşi, luminaţi tulbure de o fereastră rotundă. La ultimul etaj, în glandul blocului tu­mefiat, se afla doar uşa, stacojie şi scorojită, a garsonierei mele şi încă o uşă cu geam, mereu încuiată, care dădea pe micul palier cu balustradă ce-mi înconjura, suspendat în gol, odaia, ca o gră­diniţă pustie în jurul unei case construite în vîrful unui turn. Pe terasă, atît cît puteam vedea prin geamul pătat de muşte, erau o sîrmă de rufe, pe care încă mai atîrna o zdreanţă scorojită, şi o carcasă de frigider Fram. Dacă mă trezeam noaptea şi ieşeam să mă impregnez de singurătatea impersonală, tare ca gelatina, de pe micul hol din faţa uşii mele, luminat de un bec palid, şi dacă, pentru ca tăcerea şi irealitatea să devină totale, stingeam pînă la urmă şi becul, deodată năpădea înăuntru lumina stelelor, care făcea ca siluetele frigiderului, ficuşilor, sîrmei de rufe să devină negre ca zmoala.

Şi intram în odaia mea cu o masă, un scaun şi-un pat, unde scriu şi acum, în faţa ferestrei ovale, şi în care parcă am locuit întotdeauna. Foarte rar se aud aici zgomotele estompate de la apartamentele de dedesubt, voci şi sunet de ţevi, zgomotul apei trase la baie. Şi mai rar vine cineva aici: mama şi, de cîteva ori, Herman. Prin fereastră norii-mi pătrund în odaie ca un abur cu steluţe de gheaţă. Singurul lucru viu, aici, este manuscrisul meu zvîcnitor, pieliţele astea mustind de un sînge albastru. Co­conul de păianjen pe care-l manevrez cu braţe păroase, pe care-l încălzesc la lumina ochilor mei multicolori. Peste care-mi tîrăsc pîntecul cu filiere din care curge salivă. Manuscrisul meu, ponta mea, cartea mea ilizibilă, încîlceala de tufiş în flăcări, care nu se consumă şi din care se aude o voce mentală, fără buze, limbă, palat şi lannge: "Scoate-ţi încălţările din picioare, căci pămîn-tul pe care stai e sfînt." Căci manuscrisul meu din membrane vii, suprapuse, lipite, bălăcite una-ntr-alta repetă fidel stratificarea creierului meu, e harta pe suport aspru de celuloză a împletirii de neuroni ce formează icoana lumii sub ţeasta mea. Iar peste stratul manuscrisului meu, reflectîndu-i fidel fiecare buclă, punct şi ştersătură, se întinde marele manuscris stelar, pulberea de ne­uroni gigantici, interconectaţi, de sub ţeasta Dumnezeirii. Ast­fel cele trei scrieri (neuroni, litere şi stele) stau lipite ca un sis­tem de lentile în obiectivul unui aparat optic prin care, privind cu întregul tău corp, ai putea să-ţi vezi viaţa. Să-nţelegi, în fine, ce ţi se-ntîmplă, cum de te-ai întîmplat. De ce eşti cu necesita­te aşa cum eşti. De ce ar fi fost imposibil să nu fi existat niciodată. Căci ce sînt toate faptele vieţii tale: casele în care ai stat (Silistra, Floreasca, Ştefan cel Mare, Uranus), feţele pe care le-ai văzut, cărţile pe care le-ai citit, cuvintele pe care le-ai spus, edificiile monstruoase din visele tale ― palate de marmură pe sub portalele cărora intră fluturi, statui cu ochii goi acoperiţi de molii, bolţi neomenesc de înalte din apexul cărora coboară păianjeni grei, cu labele răşchirate, pe fire scînteietoare ― tramvaiele cu care ai mers, oraşele prin care-ai trecut, decît stele grupate de mintea ta în constelaţii iluzorii, aşa cum adevăratele stele, ce desenează! în noapte Ursele, Săgetătorul sau Leul se află în planuri străine, unul de altul în grosimea bolţii cereşti şi doar ochii noştri de pămînteni, din punctul nostru unic, privilegiat între toate, e-n stare să vadă, să construiască, să scrie pe cer contururi de eroi şi de zei. Doar la un parsec distanţă harta stelară se sparge, de­senele se strîmbă-n anamorfoze groteşti, din Orion o stea intră-fl constelaţia Qurm şi alta-n constelaţia Vach şi totul se risipeşte în straniu şi-n neînţelegere. Fractali, mereu fractali în tristul joc repetitiv al lumii. Căci tot la fel se întîmplă în neuronii noştri sculptaţi de vînturi, zgomote şi lumină. Amintirile şi trăirile noastre au unitate numai din punctul din care privim, din cu-vîntul cel mai enigmatic din lume, eu. Ce ar lega, altfel, între ele, faţa oribilă, de demon veninos, năzărită mie într-o noapte de vară din adîncul vieţii mele, de Amsterdamul pe care-l voi construi aici, în grosimea cărţii, la numai un centimetru distanţă de foaia pe care-o citeşti acum, şi de chinul unei dureri de dinţi din adolescenţă? Haosul capătă sens doar pentru că sînt aici şi nu cu un ângstrom mai la stînga, pentru că spre mine se-ngustează perspectivele, pentru că sînt pupila, pentru că sînt eu, pentru că sînt Mircea. Pentru că manuscrisul îmi înveleşte scoarţa cere­brală şi bolta-nstelată îmi înveleşte manuscrisul, şi fiecare cuvînt se leagă, în sus şi-n jos, de-un neuron şi de-o stea.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu