Chiparosul trist (16)

Agatha Christie

Poirot bătu la uşa căsuţei sorei Hopkins. Aceasta îi deschise cu gura plină de o brioşă. Întrebă apăsat:
— Ei, monsieur Poirot, acum ce mai e?
— Pot să intru?
Nemulţumită oarecum, sora Hopkins se dădu la o parte, periniţându-i lui Poirot să treacă pe lângă ea. Sora Hopkins tocmai se ospeţea, iar, o clipă mai târziu, Poirot primea cu o neplăcere ascunsă o ceaşcă cu o fiertură închisă la culoare.
— Abia l-am făcut... e bun şi tare! spuse sora Hopkins.
Poirot apucă ceaşca cu grijă şi sorbi eroic, întrebă:
— Ştii de ce am venit aici?
— Am să ştiu dacă îmi veţi spune. Nu sunt ghicitoare.
— Am venit să-mi dezvăluiţi adevărul.
Sora Hopkins se oţărî:
— Cum adică? întotdeauna am fost o femeie cinstită. Nimeni nu poate s-o nege. Am vorbit despre dispariţia tubului cu morfină, la anchetă, când alta, în locul meu, n-ar fi suflat un cuvânt. Am spus, cu toate că ştiam foarte bine că va fi considerat un act de neglijenţă din partea mea, că mi-am lăsat geanta în hol; şi, în definitiv, oricui i se putea întâmpla! Am fost mustrată pentru asta... şi voi mai trage ponoasele pe linie profesională, aşa să ştiţi! Dar nu-mi pasă! Ştiam ceva ce avea legătură cu cazul, aşa că l-am spus! Şi vă voi fi recunoscătoare, domnule Poirot, dacă vă veţi păstra pentru dumneavoastră insinuările murdare! Nu există nimic legat de moartea lui Mary Gerrard pe care să-l fi ştiut şi să nu-l fi declarat deschis, iar dacă dumneavoastră aveţi altă părere, v-aş rămâne obligată dacă mi-aţi dovedi-o. N-am ascuns nimic – absolut nimic! Sunt gata să jur în faţa tribunalului.
Poirot nu încercă s-o întrerupă. Ştia foarte bine cum trebuie să te porţi, cu o femeie furioasă. O lăsă pe sora Hopkins să tune şi să fulgere. Apoi vorbi – calm şi încetişor.
— N-am insinuat că ar exista ceva legat de crimă, pe care dumneata să nu-l fi spus.
— Atunci ce-aţi insinuat, pot să ştiu?
— Ţi-am cerut adevărul... nu despre moartea, ci despre viaţa lui Mary Gerrard.
— Oh! Sora Hopkins păru, pe moment, debusolată. Deci, aici aţi vrut să bateţi? Dar asta n-are nici o legătură cu crima.
— N-am spus că ar avea. Am spus că-mi ascunzi ceva despre viaţa fetei.
— De ce n-aş ascunde... dacă nu are a face cu crima?
Poirot ridică din umeri.
— De ce să ascunzi?
Foarte roşie la faţă, sora Hopkins răspunse:
— Din bun simţ! Toţi sunt morţi... toţi cei implicaţi. Şi nu e treaba nimănui altcuiva!
— Daca e doar o presupunere... poate că nu. Dar dumneata nu presupui, ci ştii, ceea ce e cu totul altceva.
Sora Hopkins rosti încetişor:
— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi...
— Am să te ajut. Am primit câteva indicii de la sora O’Brien şi am avut o lungă conversaţie cu doamna Slattery, care îşi aduce foarte bine aminte ce s-a petrecut, în urmă cu douăzeci de ani. Îţi voi spune exact ce am aflat. Ei bine, acum douăzeci de ani şi ceva, a existat o poveste de dragoste între doi oameni. Una din persoane era doamna Welman, văduvă de câţiva ani şi care era o femeie capabilă de o profundă şi adevărată pasiune. Cealaltă persoană era Sir Lewis Rycroft, care avea nefericirea de a fi însurat cu femeie iremediabil nebună. Pe vremea, aceea, legea nu admitea divorţul în astfel de cazuri, iar lady Rycroft, a cărei sănătate fizică era excelentă, putea trăi foarte bine până la nouăzeci de ani. Legătura dintre cei doi a fost ghicită, aşa cred, dar amândoi au avut grijă să fie discreţi şi sa păstreze aparenţele. Apoi Sir Rycroft a căzut pe front.
— Ei şi? întrebă sora Hopkins.
— Îndrăznesc să afirm că, după moartea lui, s-a născut un copil, iar copilul acela era Mary Gerrard.
Sora Hopkins spuse:
— Se pare că ştiţi totul despre povestea asta!
— Asta e ceea ce cred eu. Însă, e posibil ca dumneata să deţii o dovadă certă că e aşa.
Sora Hopkins rămase tăcută şi încruntată câteva clipe, apoi se ridică brusc, traversă încăperea, trase un sertar şi scoase din el un plic, apoi se întoarse şi i-l aduse lui Poirot.
— Am să vă spun cum a încăput pe mâinile mele… Reţineţi, avusesem şi eu bănuielile mele. De pildă, felul în care doamna Welman se uita la fată, şi apoi zvonurile care circulau. Iar când bătrânul Gerrard a căzut la pat, mi-a spus că Mary nu era fata lui... Ei bine, după moartea lui Mary, am terminat eu curăţenia în casa lor, şi am descoperit, într-un sertar, plicul ăsta. Vedeţi ce e scris pe el.
Poirot citi:
„Pentru Mary – a-i fi trimis după moartea mea”.
Poirot întrebă:
— Scrisul ăsta nu-i recent?
— Nu e scris de Gerrard, explică sora Hopkins. E scrisul mamei lui Mary, care a murit acum paisprezece ani. Ea dorise ca plicul să-i parvină fetei, dar bătrânul Gerrard nu i l-a dat... şi mă bucur, că n-a facut-o. În felul acesta, Mary a putut ţine capul sus, fără să-i fie ruşine de ceva.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Plicul era lipit, însă, recunosc, l-am deschis pe loc şi l-am citit, ceea ce nu se cuvenea. Dar Mary era moartă, iar eu bănuiam, cât de cât, ce era înăuntru şi nu vedeam cum ar fi putut avea vreo legătură cu altcineva. Oricum, n-am vrut să-l distrug, pentru că m-am gândit că n-ar fi corect. Dar mai bine citiţi cu ochii dumneavoastră.
Poirot scoase o foaie de hârtie acoperită cu un scris mărunt:

„Ceea ce scriu mai jos, e purul adevăr, pentru cazul în care va fi vreodată nevoie de el. Am fost camerista doamnei Welman la Hunterbury, iar ea a fost foarte bună cu mine. Am intrat în bucluc, dar ea m-a ajutat şi m-a reprimit în serviciul ei, când totul s-a terminat; dar pruncul a murit. Stăpâna mea şi Sir Lewis Rycroft se iubeau, dar nu se puteau căsători, căci el avea deja o soţie, care era la casa de nebuni, biata de ea. El era un adevărat domn şi îi era credincios doamnei Welman. A fost ucis şi, curând după aceea, ea mi-a spus că urma să aibă un copil. După asta a plecat în Scoţia şi m-a luat cu ea. Copilul s-a născut acolo, la Ardlochrie. Bob Gerrard, care se spălase pe mâini şi-mi întorsese spatele cât fusesem în bucluc, mi-a scris din nou. Aranjamentul a fost ca eu să mă mărit cu el şi să locuiesc în căsuţa portarului, lăsându-l să creadă că fetiţa este a mea. Dacă locuiam la Hunterbury, ar fi părut normal faptul că doamna Welman se interesează de copil şi are grijă să-i dea o educaţie şi să-i asigure un loc în lume. Ea s-a gândit că era mai bine ca Mary să nu afle niciodată adevărul. Ne-a dat o sumă frumuşică, dar aş fi ajutat-o şi fără asta. Am fost foarte fericită cu Bob, dar el n-a suferit-o niciodată pe Mary. Mi-am ţinut gura şi n-am spus nimănui nimic, dar cred că e drept ca, în cazul în care mor, să aştern toate astea negru pe alb.
Eliza Gerrard (născută Eliza Riley).”

Hercule Poirot inspiră adânc şi împături la loc scrisoarea.
Sora Hopkins întrebă nerăbdătoare:
— Ce aveţi de gând să faceţi cu asta? Sunt morţi cu toţii! Nu e bine să răscoliţi astfel de lucruri. Pe aici, toţi o respectau pe doamna Welman, niciodată nu s-a spus nimic rău despre ea. Tot scandalul ăsta vechi... ar fi o cruzime. Acelaşi lucru cu Mary. De ce să ştie lumea că era o bastardă? Era o fată tare dulce. Lăsaţi-i să se odihnească în pace-în mormintele lor, asta-i părerea mea.
— Trebuie avuţi în vedere şi viii.
Sora Hopkins spuse:
— Dar asta nu are nimic de-a face cu crima.
Hercule Poirot rosti grav:
— S-ar putea să aibă foarte mult.
Ieşi din căsuţă, lăsând-o pe sora Hopkins privind după el cu gura căscată.
Parcursese o bună parte din drum, când remarcă zgomotul unor paşi ezitanţi în urma lui. Se opri şi se răsuci în loc.
Era Horlick, tânărul grădinar de la Hunterbury. Arăta foarte stânjenit şi îşi răsucea şapca în mâini.
— Mă scuzaţi, domnule. Pot să vă spun o vorbă?
Vorbea cu hopuri.
— Desigur. Ce e?
Horlick îşi răsuci şi mai puternic şapca. Nefericit şi încurcat, ferindu-şi privirea, spuse:
— Despre maşină.
— Maşina care era în faţa porţii din spate, în dimineaţa aceea?
— Da, domnule. Doctorul Lord a spus azi-dimineaţă că nu era maşina lui... dar era, domnule.
— Te bazezi pe ceva, când spui asta?
— Da, domnule. Pe număr. Era MSS 2022. L-am reţinut, în mod deosebit – MSS 2022. Vedeţi, noi în sat, o cunoaştem şi-i spunem maşinii „Domnişoara Ton-Ton”! Sunt foarte sigur că era maşina asta, domnule.
Poirot zâmbi uşor.
— Dar doctorul Lord afirmă că, în dimineaţa aceea, era la Withenbury.
Nefericit, Horlick spuse:
— Da, domnule. L-am auzit. Dar era maşina lui, domnule... Pot să jur.
Poirot spuse blând:
— Mulţumesc, Horlick, ai făcut exact ceea ce trebuia să faci...


Era foarte cald în sala tribunalului? Sau foarte frig? Elinor Carlisle n-or fi putut spune. Uneori simţea că arde, de parcă ar fi avut febră, pentru ca, imediat, să dârdâie.
Nu auzise sfârşitul pledoariei procurorului. Alunecase înapoi, în trecut... parcurse din nou, încetişor, întreaga afacere, din momentul în care sosise nenorocita aceea de scrisoare, până în clipa când acel ofiţer de poliţie, cu faţa blajină, îi spusese cu o fluenţă oribilă:
— Eşti Elinor Katherine Carlisle. Am aici un mandat de arestare pe numele dumitale, sub învinuirea de a o fi omorât, prin otrăvire, pe Mary Gerrard, în ziua de 27 iulie anul curent, şi trebuie să te avertizez că orice vei spune va fi consemnat în scris şi poate fi folosit la proces împotriva dumitale.
Oribilă, înspăimântătoare fluenţa... Se simţea prinsă ca într-o maşinărie silenţioasă, bine unsă, inumană, lipsită de pasiune.
Iar acum iat-o aici, în boxă, expusă publicităţii, devorată de sute de ochi, care nu erau nici inumani, nici impersonali; cercetând-o, condamnând-o...
Doar juriul nu se uita la ea. Stânjeniţi, juraţii priveau într-o parte... Gândi: „Asta din cauză că... în curând... ei ştiu ce urmează să spună...”


Doctorul Lord depunea mărturie. Acesta era Peter Lord... doctorul acela tânăr, pistruiat şi vesel, care fusese atât de amabil şi prietenos la Hunterbury? Acum era foarte ţeapăn. Strict profesionist. Răspunsurile lui veneau monotone: Fusese chemat telefonic la Hunterbury; prea târziu să se mai facă ceva; Mary Gerrard murise, la câteva minute, după sosirea lui; după părerea sa, moartea se datorase otrăvirii cu morfină în forma ei cea mai puţin obişnuită – forma foudroyante.
Sir Edwin Bulmer interveni:
— Aţi fost ultimul medic curant al doamnei Welman?
— Da.
— În timpul vizitelor la Hunterbury, din cursul lunii iunie, aţi avut ocazia să le vedeţi împreună pe acuzată şi pe Mary Gerrard?
— De câteva ori.
— Ce ne puteţi spune de comportarea acuzatei faţă de Mary Gerrard?
— Era normală şi foarte plăcută.
Sir Edwin Bulmer surâse uşor dispreţuitor:
— N-aţi văzut niciodată vreun semn din acea „gelozie ucigătoare”, despre care am auzit vorbindu-se atât?
Peter Lord rosti ferm:
— Nu.
Elinor gândi:
„Dar a văzut... a văzut... Minte pentru mine... Ştia...”
Peter Lord fu supus apoi interogatoriului de către medicul legist al poliţiei. Mărturia lui fu mai lungă, mai detaliată. Moartea se datora otrăvirii cu morfina, în forma ei „foudroyante”. Era amabil să explice termenul? O făcu cu o oarecare plăcere. Moartea prin otrăvire cu morfină, poate rezulta în câteva feluri diferite. Cea miî obişnuită era o perioada de intensă agitaţie, urmată de toropeală şi narcoză, pupilele fiind contractate. O altă formă, nu prea comună, fusese numită de francezi „foudroyante”. În aceste cazuri, în scurt timp, survenea un somn adânc... în jur de zece minute; de regulă, pupilele erau dilatate...


Curtea se întrunise din nou şi luase lor. Trecuseră câteva ore de depoziţii făcute de medici experţi.
Doctorul Alan Garcia, distinsul analist, plin de termeni savanţi, vorbi cu „gusto” despre conţinutul stomacal: pâine, pastă de peşte, ceai, prezenţa morfinei... şi alţi mulţi termeni savanţi şi amănunte decimale. Cantitatea ingerată de defunctă era estimată la aproximativ patru grain1. Doza fatală putea fi tot atât de bine şi un singur grain.
Încă zâmbitor, Sir Edwin se ridică.
— Aş vrea să lămurim foarte bine acest lucru. N-aţi găsit nimic altceva în stomac, afară de pâine, unt, pastă de peşte, ceai şi morfină. Nu existau si alte resturi alimentare?
— Nu.
— Altfel spus, defuncta nu a mâncat nimic, în afara de sandviciuri şi ceai?
— Chiar aşa.
— Aţi găsit ceva care să arate mijlocul prin care i-a fost administrată morfina?
— Nu prea înţeleg.
— Voi simplifica întrebarea. Morfina ar fi putut fi ingerată din pasta de peşte, sau din pâine, sau din untul de pe pâine, sau din ceai, sau din laptele turnat în ceai?
— Categoric.
— Nu există nici o dovadă anume că morfina s-ar fi aflat mai degrabă în pasta de peşte decât în orice altceva?
— Nu.
— Şi, de fapt, morfina ar fi putut fi luată separat – altfel spus, fără a fi introdusă în ceva anume? Putea fi înghiţită pur şi simplu, sub formă de tabletă?
— Fireşte, e posibil.
Sir Edwin se aşeză.
Interveni Sir Samuel:
— Totuşi, după părerea dumneavoastră, oricum ar fi fost luată, morfina a fost ingerată la aceeaşi oră la care au fost mâncate şi celelalte alimente?
— Da.
— Mulţumesc.


Inspectorul Brill depuse jurământul cu o cursivitate mecanică. Stătea acolo, milităros şi impasibil, expunându-şi mărturia cu o uşurinţă izvorâtă din practică.
— Am fost chemat la locuinţă... Acuzata a spus: „Pasta de peşte trebuie că a fost alterată”... Am cercetat incinta... Un borcan de pastă de peşte, spălat stătea la uscat pe scândura de vase spălate din încăpere...
— Ce aţi găsit?
— Într-o crăpătură de sub masă, între două scânduri ale podelei, am găsit o bucăţică de hârtie.
Mostra fu înmânată juriului.
TABLETE morphină Hydr
gr. 1/2
— Ce v-aţi gândit că e?
— Un fragment dintr-o etichetă... cum sunt cele folosite pentru tuburile de sticlă ce conţin morfină.
Avocatul apărării se ridică. Spuse:
— Aţi găsit fragmentul acesta într-o crăpătură a duşumelei?
— Da.
— E o porţiune dintr-o etichetă?
— Da.
— Aţi găsit şi eticheta?
— Nu.
— N-aţi găsit vreun tub de sticlă sau vreo sticluţă la care să fi putut fi ataşată acea etichetă?
— Nu.
— În ce stare era acest fragment când l-aţi găsit? Era curat sau murdar?
— Era foarte proaspăt.
— Cum adică, foarte proaspăt?
— Avea pe el praf de pe duşumea, dar altfel era foarte curat.
— Nu putea fi acolo de mult timp?
— Nu, ajunsese de foarte curând acolo.
— Atunci, vreţi sa spuneţi că picase acolo, chiar în ziua aceea... nu mai devreme?
— Da.
Sir Edwin se aşeză mormăind.



va urma