Dialoguri (12)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian:  
In flagrant delict, cu documente.

Corneliu Coposu: 
Da şi am fost condamnat la trei luni şi o zi pentru lezmajestate. Explicaţia acestei condamnări de trei luni şi o zi era următoarea: Codul de Procedură Penală al tribunalelor militare prevedea ca în cazul condamnărilor care depăşesc trei luni să nu se suspende executarea pedepsei chiar dacă făceai recurs. Prin urmare, pedeapsa se executa, iar recursul nu avea nici o şansă să fie soluţionat în trei luni. Atunci, pentru a fi sigur că execuţi pedeapsa...

Vartan Arachelian: 
Iţi mai adăuga o zi.

Corneliu Coposu: 
In consecinţă, fiind condamnat cu trei luni şi o zi de detenţie, am fost trimis la închisoarea din Cluj. La închisoarea din Cluj, în vremea aceea, a fost depusă, în etapă, şi Ana Pauker, care era transferată de la închisoarea din Dumbrăveni, unde îşi ispăşea o condamnare - cred că şapte ani avea - şi care urma să fie transferată la Bucureşti pentru rejudecarea procesului Griviţa. Pe vremea aceea, singura modalitate de a transfera deţinuţii de la o închisoare la alta, era o dubă, care făcea timp de o lună, circuitul ţării întregi.
Dacă, de exemplu, un deţinut de la Ploieşti trebuia să ajungă la Bucureşti, era îmbarcat în turul acestei dube la Ploieşti şi peste o lună ajungea la Bucureşti, după ce duba făcea înconjurul ţării. Pentru simplificarea lucrurilor erau nişte puşcării de etapă; închisoarea din Cluj, de exemplu, era închisoare de etapă. Toţi deţinuţii destinaţi închisorilor din Braşov, Ploieşti, Bucureşti erau depozitaţi la Cluj, la penitenciar, timp de o lună, pînă cînd se întorcea duba din circuit şi erau reîncărcaţi şi transportaţi la destinaţie. Deci acolo, la Cluj, mă aflam condamnat dar în condiţii civilizate, adică avînd drept la aşternut propriu, avînd dreptul să mă hrănesc de la restaurant, eram chiar servit de un ospătar îmbrăcat în frac. Celula mea nu era în realitate o celulă, pentru că beneficiam de posibilitatea de a mă plimba în închisoare iar, în plus, întîmplarea făcea ca directorul închisorii să fie chiar coleg de doctorat cu mine şi care mă invita în fiecare seară la masă, bineînţeles cu complicitatea gardienilor.
Nu se poate spune că închisoarea politică din vremea aceea era aşa de cumplită cum au încercat s-o exagereze, prin literatura lor, comuniştii care au suferit pedepse private de libertate în timpul burghezo-moşierimii. Intr-una din zile şeful gardienilor, care se prezenta în fiecare zi la mine, cu salutul de dimineaţă, îmi spune: "domnule doctor să ştiţi că a venit o cucoană aicea, o deţinută politică", îl întreb cum se numeşte, nu-i ştia exact numele, am dedus eu din numele oarecum denaturat pe care mi l-a spus, că este vorba de Ana Pauker. Personal nu o cunoşteam, o cunoşteam însă după nume din procesele în care fusese implicată.
M-am prezentat la celula în care stătea Ana Pauker, celulă deschisă bineînţeles şi i-am spus: "Doamnă, am auzit că aţi sosit aici şi am venit să văd dacă aveţi nevoie de ceva mîncare, îmbrăcăminte, cărţi pentru citit şi eventual, dacă aveţi corespondenţă de trimes". Mi-a spus: "mulţumesc, am de toate" şi într-adevăr avea de toate. Era foarte bine îmbrăcată, cu bocanci de iuft, cu pantaloni de sport, cu un pulovăr scandinav, cu o manta de piele.


Vartan Arachelian: 
Era o femeie frumoasă?

Corneliu Coposu: 
Nu era o femeie frumoasă, era o femeie cu aspect de femeie senzuală, atunci nu era încă bătrînă. Sigur că nu putea fi numită o femeie graţioasă, avea o oarecare duritate şi în priviri şi în gesturi. Mi-a mulţumit frumos, mi-a spus că nu are nevoie de nimic, totuşi i-am dus nişte portocale, prăjituri, m-a rugat însă să-i trimit o scrisoare la o adresă oarecare, lucru pe care-l puteam face cu uşurinţă pentru că aveam deja legături stabilite şi, în plus, să-l procur pe Proust. Vroia să controleze ceva. Mi-am dat seama că este o femeie care, deşi nu avea o cultură şcolară importantă, citise însă enorm, avea o cultură livrescă foarte bogată. De altfel vorbea
curent şi limba franceză şi limba germană.
In timpul de o lună, cît a fost depusă în etapă la penitenciarul din Cluj, am discutat în repetate rînduri probleme politice, probleme economice. Mi-am dat seama că este foarte bine pusă la punct cu doctrina marxistă. Bineînţeles că era comunistă convinsă şi avea chiar accente de pledoarie sentimentală cînd apăra tezele comuniste.
O contraziceam de pe poziţiile mele, nu se lăsa combătută şi avea argumente la indemînă pentru a suporta un dialog în contradictoriu, în timpul cît a stat ea în închisoarea Clujului - vreo 29 de zile cred - am întreţinut cu ea cel puţin 6-7 şedinţe prelungite de discuţii în contradictoriu, ea fiind, cum am spus, o apărătoare foarte aprigă a ideilor marxiste. Avea o informaţie destul de bogată, pe care, după propria ei mărturisire, şi-a dobîndit-o prin lectură. Avea o şcoală destul de modestă, făcuse, pe lîngă cursul primar, un fel de curs gimnazial pentru a deveni educatoare la o grădiniţă de rit ebraic. Mi-a spus toată povestea vieţii ei, mi-a spus că fiind la vîrsta tînără, încă pe la 15-l6 ani, s-a convins de superioritatea doctrinei marxiste şi a îmbrăţişat leninismul. Făcea parte din societatea "Tinerii leninişti" din Buhuşi, unde era îngrijitoarea copiilor ce urmau şcoala de rit ebraic. La un moment dat a considerat că, pentru cultura şi obiectivele ei, Buhuşul este un oraş prea mic şi atunci a plecat la Bucureşti.
La Bucureşti a dus o viaţă aventuroasă, iar după ce i-au dispărut puţinii bani cu care plecase ca să cucerească Capitala a trebuit să se preteze la tot felul de expediente pentru a-şi asigura existenţa, pînă cînd norocul i-a scos în cale un anunţ din ziarul "Dimineaţa". "Adevărul" şi "Dimineaţa" erau ziarele cele mai populare şi cu cel mai mare tiraj din România. Se căuta o femeie de serviciu. S-a prezentat şi a fost angajată.
Ca femeie de serviciu, i s-a dat un raion, din care făcea parte şi biblioteca editurii. Fac o paranteză: redacţia era înzestrată mult mai bine chiar decît Biblioteca Academiei, pentru că dispunea de bani. Găseai aici şi Enciclopedia britanică şi cea italiană. Dacă proprietarii puteau să-şi permită luxul de a cumpăra din Occident toate cărţile, toate noutăţile apărute în toate domeniile, Academia Română, respectiv biblioteca ei, nu-şi permitea asta. In orice caz, dacă cineva era interesat să găsească o carte de referinţă şi nu o găsea la Biblioteca Academiei, se adresa la biblioteca "Adevărul" şi o găsea. La ora aceea, fiul faimosului acţionar şi stăpîn al editurii şi ziarelor "Adevărul" şi "Dimineaţa", Pauker, tocmai se întorsese de la studii de la Paris, studii pe care le terminase, studii de drept, îşi luase doctoratul cu menţiunea "tr& honorable", deci
era un om inteligent, capabil.
Bineînţeles că în Cartierul Latin şi prin cafenele pariziene devenise comunist. Fiul de milionar era comunist, iar comunismul lui era unul de salon, pe care-l propaga cu multă însufleţire la cafeneaua Capsa, la care sosea cu un Buick ultimul tip, fiind în stare să-şi onoreze ascultătorii lui de cafenea cu plata consumaţiei.
Era cunoscut la Siguranţă, taxat ca un trăznit care coboară dintr-o maşină de lux ca să peroreze idei comuniste, lipsite total de interes şi de periculozitate la ora aceea. La un moment dat se pare că Marcel Pauker, Marcelică cum i se zicea, a căutat în bibliotecă o carte, ceva... A căutat registrul de împrumut şi a văzut că nu este împrumutată. S-a adresat femeii de serviciu să afle dacă a fost cineva şi a umblat prin bibliotecă deoarece lipseşte o carte. La care ea, modestă, zice: "Nu cumva Anti-Duhring" . El, mirat: "Ba da, da ce ştii tu?". "Am luat-o eu s-o citesc, este la mine acasă". S-a uitat Marcelică mirat: "Ce şcoală ai, ce cauţi aici?"; "Eu sînt comunistă". Lucrul a stîrnit interesul domnului doctor Marcel Pauker. A început, mai întîi să-şi satisfacă curiozitatatea şi apoi s-a antrenat în convorbiri zilnice cu Ana Pauker, sfîrşind prin a o lua de nevastă spre disperarea tatălui său, care avea cu el gînduri mari, vroia să-l însoare cu baroneasa Rotschild. Rotschilzii erau pe vremea aceea la un nivel de avere egal cu a bătrînului Pauker. A fost o disperare mare, dar omul s-a încăpăţînat şi nu a cedat din obiectivul lui: Ana Pauker – mă rog, nu ştiu cum o chema ca domnişoară - a devenit soţia lui Marcel Pauker. Imediat a fost promovată ca bibliotecară, a avansat de la stadiul de femeie de serviciu ca pe urmă să fie obligată să nu mai lucreze, soţul ei fiind milionar.
După afacerea de la Tatar-Bunar, Tătărăscu, care era subsecretar la interne, a luat o măsură radicală de colectare a tuturor comuniştilor, ca represalii pentru încercările sovietice de a stîrni o mini-revoluţie în Basarabia.
Ştiţi că Tatar-Bunar-ul s-a soldat cu o drastică represiune făcută împotriva acestei comune de unde a pornit insurecţia - răscoală montată, bineînţeles, de către agenţii sovietici infiltraţi de peste Nistru, în momentul în care s-a luat măsura urmăririi comuniştilor, bătrînul Pauker, care era cineva în Ţara Românească, unde se bucura de foarte mare trecere, s-a dus la primul ministru Ionel Brătianu. In paranteză fie zis, reţeaua de informaţii a bătrînului Pauker era mult mai bună decît a Siguranţei Statului, pentru că a aflat această măsură înainte ca autorităţile să ia cunoştinţă de ea. S-a dus alarmat la şeful guvernului spunîndu-i că este îngrijorat pentru că a auzit că vor fi arestaţi toţi comuniştii.
Toţi comuniştii erau la ora aceea cam şase-şapte sute şi nu era o problemă pentru guvern să-i aresteze. Brătianu i-a confirmat, întrebîndu-l dacă n-a auzit ce s-a întîmplat la Tatar-Bunar. Sigur că auzise, că doar era editor de ziare. "Am venit pentru bietul Marcelică". Ce te îngrijorezi pentru el, cînd toată ziua stă la Capsa, cheltuieşte bani şi face propagandă comunistă. Ce-o să spuie toţi cizmarii, şi lingurarii, şi fierarii care sînt suspectaţi de comunism dacă, în sfîrşit, liderul comunist, care fără nici o reticenţă face propagandă în centrul Bucureştilor, scapă neurmărit de Siguranţa Statului? O să-l considere trădător. Poate că-i face bine prestigiului o condamnare"; "Nu, coane Ionele, cîte servicii am făcut eu guvernului, partidului, vă rog faceţi-mi hatîrul de lăsaţi-l pe Marcelică să scape"; "Păi cum să-l las, doar nu vrei să dau ordin ca el să fie exonerat de la urmărirea Siguranţei"; "Nu, nu, îl trimit în străinătate". Şi l-a trimis. Brătianu i-a făcut concesia, mă rog, ca recunoştinţă pentru nenumăratele servicii aduse guvernului şi partidului. A plecat în aceeaşi zi, cu Ana Pauker, soţia lui. A urmat epoca pariziană, în care Marcel şi-a întîlnit vechii lui camarazi de studenţie. Era cunoscut în Cartierul Latin. Probabil că era sponsorul tuturor tovarăşilor din lumea romantică a cafenelelor. Ajuns acolo a intrat imediat în legătură cu conducerea partidului şi s-a bucurat de consideraţie în cadrul P. C. Francez. La un moment dat s-a plictisit de viaţa de la Paris şi a vrut să meargă în patria mumă a comunismului, în URSS. După demersurile de rigoare făcute de conducerea PCF, a fost acceptat şi cred că a fost singura excepţie de la regulile generale, de la metodele practicate în URSS, căci familia Pauker a fost primită fără să treacă prin Purgatoriul pentru toţi străinii y compris pentru aderenţii politici, pentru comuniştii care se refugiau în Uniune, adică printr-un stadiu de lagăr. Au intrat pe poarta principală, fără să mai treacă prin izolare. După cîte sînt informat, însăşi Doiores Ibarruri a trebuit să facă penitenţă prin lagăr ca şi toţi fruntaşii polonezi, nemţi, cehi, unguri, bulgari, care s-au refugiat la Moscova; ei au fost ţinuţi în carantină o perioadă de timp. După un timp Marcel Pauker a ajuns jurist consult al
Kremlinului, iar Ana Pauker a ajuns secretara lui Mikoian.
Au urmat faimoasele procese înscenate de comunişti comuniştilor, în procesul lui Tuhacevski a fost implicat şi Marcel Pauker, care făcea parte efectiv din complotul antistalinist, dacă luai de bun denunţul soţiei lui. A fost condamnat la moarte şi împuşcat. Ea însă a cîştigat merite prin fidelitatea dovedită faţă de partid şi a continuat să rămînă în anturajul marilor ştabi ai partidului comunist. A stat la Moscova pînă cînd comisia de revizie a partidului comunist, sesizată de scandalul făcut ca urmare a descoperirii unei legături amoroase întreţinută cu un fruntaş comunist, care era căsătorit, cu familie, a hotărît că trebuie să intervină, în consecinţă, Ana Pauker a fost trimisă în misiune oficială în România. Această misiune politică s-a terminat cu puşcăria din care a fost scoasă pentru a fi dusă la Bucureşti pentru
rejudecarea procesului de la Griviţa, prilej cu care am cunoscut-o în închisoarea de la Cluj.

Vartan Arachelian: 
Aveaţi s-o mai întîlniţi pe Ana Pauker?


Corneliu Coposu: 
Am mai întîlnit-o o singură dată şi anume în 1945, iarna, la o recepţie la legaţia britanică. Maniu şi eu eram invitaţi, ca şi fruntaşi ai PCR, nu numai ai guvernului, între fruntaşii comunişti a apărut şi Ana Pauker, foarte elegantă, îmbrăcată cu o superbă rochie de mătase neagră, dantelată, cu un foarte frumos colier de perle, care se pare că era cel mai frumos colier de perle din România, pe care-l cumpărase - era mare amatoare de bijuterii - de la soţia fostului ambasador al Argentinei. Circula zvonul că era mult mai frumos decît colierul Reginei Măria.
A apărut, cum spuneam, cu colierul, în splendidă ţinută de seară, însoţită de două tovarăşe, una dintre ele mi-aduc aminte că era soţia lui Luca, Elisabeta Luca. Pe cealaltă nu mi-o amintesc. Culmea e că trecuse atîta timp şi m-a recunoscut. Eu stăteam de vorbă cu adjutanţii regelui. S-a oprit în faţa mea.- "Domnule Coposu?!" M-am întors, am văzut-o şi am salutat-o."Văd că ne întîlnim în alte condiţii acum, văd că sînteţi regalist şi cînd ne-am văzut ultima oară eraţi condamnat pentru lezmajestate. Văd că v-aţi schimbat opiniile"."Nu, zic, mi-am schimbat Regele". Asta a fost singura convorbire pe care am avut-o. Pe urmă am fost închis.
Am aflat apoi, din surse neoficiale, e adevărat, că Ana Paukera fost mult mai înţeleaptă şi mai reţinută de la măsurile violente pe care guvernarea comunistă le-a luat împotriva noastră. Că s-ar fi opus, printre altele, la arestarea lui Ghiţă Pop, cu motivarea că Ghiţă Pop este autorul Constituţiei României. Ghiţă Pop era semnatarul Armistiţiului de la Moscova, care era pe drept cuvînt Constituţia României pe timpul ocupaţiei sovietice. Că n-ar fi fost de acord cu arestarea mea. Nu ştiu dacă este adevărat, în orice caz, păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă şi care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemînă argumente pe care ştia să le valideze cu multă pricepere.

Vartan Arachelian: 
Era o fanatică, în planul ideologic?

Corneliu Coposu: 
Da, fără îndoială că era o fanatică. Avea o anumită  limită peste care nu era în stare să treacă.



va urma