Blindatele morţii (17)

Sven Hassel

Trebuie să treci prin spital ca să ştii ce înseamnă aceste cuvinte: a fi rănit.
Răni de toate felurile: la cap, a căror urmare este nebunia, la coloana vertebrală, care provoacă paralizia. Amputarea unuia sau mai multor membre, dacă nu a tuturor celor patru şi din om nu mai rămâne decât trunchiul şi capul. Un glonţ în ochi, care te face să orbeşti; un glonţ în şale, care te condamnă să porţi o sondă; rană la stomac, cu nenumărate consecinţe; răni ale oaselor, ale căror aşchii urcă mereu la suprafaţa plăgilor purulente; răni la faţă...
Pentru restul zilelor tale târăşti un trup sfâşiat, al cărui mers dureros şi şchiopătând stârneşte batjocura copiilor.

CERKASI

Aproape de orizont, luna presară o lumină îngheţată pe copaci şi pe tufişuri. Totul tremură de frig. Noi înşine, cu toate că suntem îmbibaţi cu vodcă, dârdâim după douăspre­zece ore de veghe în fundul unei gropi înzăpezite, în pă­mântul pe care gerul îl face să crape. Cu frigul rusesc nu te poţi împăca; umflă şi crapă feţele îndurerate, tume­fiază şi face să plesnească buzele care nu mai sunt decât o coajă vânătă, transformă fiinţele omeneşti în fiinţe pri­mitive ale împărăţiei gheţurilor.

În cazul nostru adăuga foamea sălbatică ce ne fă­cea viaţa de o mie de ori mai rea. Deasupra noastră plu­tea frigul ucigător al stelelor, căci ele clipesc prieteneşte până la moarte, cu aceeaşi licărire îngheţată. În marea lui înţelepciune, Comandamentul suprem n‑a uitat decât un singur lucru: să ne apere de cel mai rău dintre duşmanii noştri, natura. Ea a fost marea aliată a ruşilor, marea uci­gaşă. Ce armată ar fi putut să reziste iernii ruseşti, cu ex­cepţia siberienilor, soldaţii aceia mici cu pomeţi proemi­nenţi, cărora frigul părea să le mărească bucuria de a trăi şi de a lupta?

Porta a fost cel care, primul, a văzut ceva mişcându‑se pe terenul descoperit. Tăcut, m‑a lovit cu cotul arătân­du‑mi un punct spre care am căscat ochii mari în beznă. Deodată au fost peste noi! Ca o bombă care explodează, năluci în ţinută albă de camuflaj au sărit asemenea unor lupi în tranşee. Cu pistolul-mitralieră la şold, trag turbat în grămada de căciuli de blană, de puşcaşi sibe - rieni cu ochi migdalaţi. În luptele corp‑la‑corp foloseau îngrozitoa­rea kandra, cuţitul siberian cu două tăişuri, un soi de cu­ţit de măcelar dar mult mai solid, care putea să decapiteze dintr‑o singură lovitură un soldat în ţinută de iarnă. Li­piţi unii de alţii, ne foloseam armele ca pe nişte măciuci, ruşii fiind atât de aproape încât nici măcar n‑aveam timp să tragem. După un scurt răstimp am putut sări din tran­şee şi am ajuns alergând la colibe, unde adăpostul pereţi­lor ne‑a oferit câteva secunde câ să ne reîncărcăm armele. Izbucnesc împuşcături şi gloanţele trasoare şterg pământul. Strigăte şi chemări ale muribunzilor şi luptătorilor. În ini­ma unei nopţi îngheţate şi înzăpezite e greu să distingi prieteni sau duşmani: se trage la întâmplare şi adesea am­bele tabere în propriii soldaţi.

Comandoul este complet împrăştiat, nu mai există le­gături între companii fiecare se bate pentru viaţa lui. Dar von Barring şi Halter reuşesc să‑i adune pe câţiva dintre ai noştri şi străbatem satul alergând spre adăposturile să­pate în pădure. Pe drum, un recrut de 17 ani, lovit în umăr de un glonţ exploziv, scoa- te un urlet disperat, se învârte ca un titirez şi cade în zăpadă. Un tun automat bubuie în stânga, grenadele cad ploaie pe rănit şi fac să ţâşnească coloane de zăpadă. Ajungem la un adăpost şi ne aruncăm în el cu răsuflarea tăiată sperând într‑un răgaz, dar uşa se trânteşte imediat şi doi bărbaţi scunzi cu căciuli de blană stau în cadrul ei luminat de zăpadă. O rafală mă­tură încăperea şi ne asurzeşte... stăm acolo, optsprezece oameni care fac pe morţii şi se cred deja morţi. Dar nu! Cei doi ruşi pleacă alergând, urmăriţi de zgomotul înăbuşit al grenadelor de mână; fug şi noi suntem pe urmele lor, dar cădem în zăpada adâncă, hainele ne strâng, ne înă­buşim. Răsuflând din greu, cu ochii înţepaţi de o durere ascuţită, zăcem nemişcaţi în nămeţii uriaşi, unde suntem invizibili datorită veşmintelor noastre albe.

Timpul parcă s‑a oprit, ca într‑un coşmar îndelungat. Alte siluete apar în faţa noastră, dar iuţi ca fulgerul, Bătrânul şi Legionarul duc armele la umăr şi rafalele ţâşnesc spre formele neprecizate. Iadul se dezlănţuie din nou şi gloanţele trasoare par să cadă din cer. Îl văd pe Micuţul care aruncă grenade ca turbat, apoi îmi pierd cunoştinţa, mă arunc în zăpadă, am impresia că urlu... Îmi rup un­ghiile râcâind pământul îngheţat. Bătrânul mă apucă şi mă forţează să fug cu el. Este o învălmăşeală de nedescris. Alerg o bucată de drum umăr la umăr cu un rus la fel de înspăimântat ca şi noi, dar, printr‑un noroc, îmi dau seama primul şi‑i dau o lovitură mortală în faţă; cade greoi în clipa când Bătrânul strigă cuvinte de neînţeles, arătând ceva în faţa noastră. Ne oprim împietriţi privind cerul, unde nişte obiecte uruitoare, cu cozi de flăcări de câteva sute de metri, se năpustesc asupra satului.

Într-o clipă ruşi şi nemţi aleargă la adăpost, se aruncă la pământ, oriunde, căci ceea ce brăzdează cerul nu face distincţie între prieteni şi duşmani: ne bombardează fai­moasele „orgi ale lui Stalin" şi, ca să pună capac nenoro­cirii, lansatoarele de rachete germane intră şi ele în joc. Primele explozii seamănă cu un cutremur; casele explo­dează ca nişte biete muşuroaie, totul nu durează decât câ­teva minute şi din sat n‑a mai rămas nimic. Dar foarte aproape de noi izbucnesc dintr‑o dată flăcările. Nu ne mai paralizează frigul, ci o mare incandescentă care scoate ime­diat din case orice fiinţă vie: animale înnebunite de groază şi de suferinţă, copii, femei hohotind. Armele la­tră şi pisează oame - ni şi animale într‑un infern de împuş­cături, căci. Între blestemele omenirii, războiul trece ne­cruţător, secerind totul în calea lui.

Cum se face că mormanul de ruine care se numea No­vo‑Buda se află încă în mâinile noastre? Fără îndoială că nimeni n‑ai putea s‑o spună. Comunicatul trimis în spatele frontului a fost laconic: „Novo‑Buda curăţat. Poziţia re­zistă încă, aşteptăm ordine."
Dinspre ruşi am auzit toată ziua zgomot de motoare despre care Porta susţinea că sunt ale artileriei uşoare. Ivan îşi aduna forţele ca să ne lichideze şi aveam să fim striviţi fără cea mai mică şansă de scăpare. Porta reuşise să fixeze o staţie radio pe lungimea de undă a ruşilor şi ascultam discuţii destul de reconfortante pentru noi: co­legii din faţa noastră nu se înţelegeau mai bine decât noi cu ofiţerii, căci fiecare ordin dat comandanţi­lor din prima linie era întărit de ameninţări peste ameninţări. Cât des­pre noi, ascunşi în gropile noastre, sub ninsoare, pe un ger de -47°,nu scăpăm din ochi terenul descoperit.
Câteva atacuri slabe au fost respinse cu uşurinţă, dar nu ne îndoim că sub ele se ascunde altceva. În zori, cu ure­chea lipită de radio, îl auzim pe ofiţerul rus întrebând:
 ―  Puteţi să luaţi N...?
 ―  Se poate, tovarăşe comandant, dar va fi foarte greu. În faţa noastră e o forţă puternică.
 ― Batalionul a stabilit contactul. Veţi ataca la ora 13 şi 45.
Discuţia aceasta a avut loc înaintea unei lupte ce avea să fie îngrozi­toare. Ruşii au atacat la ora stabilită. Am vă­zut venind tancuri T34 şi T60 care îşi croiau drum prin zăpada de un metru înălţime, dar de care ne puteam apropia cu uşurinţă, prin unghiul mort, ca să fixăm în­cărcăturile explozive. Infanteria rusă aştepta rezultatul înaintării tancurilor, dar în cursul nopţii a reuşit să pă­trundă în mijlocul satului, din care ne‑am retras cu pier­deri grele şi părăsindu‑i pe răniţi. Doar cei care au parti­cipat la o retragere rapidă prin iadul zăpezii proaspete, cu nişte adevăraţi ucigaşi, cum sunt siberienii, pe urmele lor, ştiu ce înseamnă felul acesta de război şi cuvântul „epu­izare". Încă o dată a trebuit să ne ascundem şi să ne luptăm pentru vieţile noastre cu atacatorii sălbatici. Timp de mai multe ore lupta continuă, înaintează şi se retrage rând pe rând. Apoi ruşii se desprind din nou şi ni se trimit întăriri sub denumirea de „trupe de alarmă". Dar trupele acestea adunate în grabă erau formate din nişte prăpădiţi de soldaţi care se grăbeau s‑o ia la goană când vedeau inamicul, dacă aveam proasta inspiraţie să‑i lă­săm singuri. Spre seară am auzit din nou staţia radio a ruşilor. Vocea disperată a unui comandant de batalion spunea:
 ― Infanteria refuză să mai atace, nu pot face nimic. Tancurile sunt scoase din luptă împreună cu toate echipa­jele lor ― ucişi sau luaţi prizonieri. Imposibil să înaintăm în nămeţi, care sunt din ce în ce mai înalţi. Suntem puternic bombardaţi din Sukini cu aruncătoare de grenade de 10,5 şi 24. N‑am informaţii despre artileria uşoară, nici despre tancuri, cu toate că se aude zgomot de motoare dinspre nord‑est. Presupun că nemţii vor străpunge la sud‑est de Sukini, se vede o mare grupare de trupe. Am executat patru ofiţeri pentru laşitate în faţa duşmanului.

Câteva minute de tăcere, apoi un potop de înjurături şi de blesteme, de care limba rusă este plină. Superiorul ameninţa cu degradarea, cu tribunalul poporului, cu lagă­rul de reeducare şi, ca să încheie:
 ―  Trebuie să luăm N... oricât ne‑ar costa, şi din amân­două părţile odată. Veţi ataca la ora 15 fix, fără nici o acoperire de artilerie, ca să vă apropiaţi cât mai mult de câinii de nemţi. Terminat.
Informat imediat, von Barring se pregăti să primească inamicul. Minutele se scurgeau încet, fiecare dintre ele cu încetineala unui ceas. Porta era singurul dintre noi în întregime liniştit. Culcat pe spate, molfăia o bucată de pâine rece găsită în raniţa unui rus mort, cu aruncătorul de flăcări, gata de acţiune, aşezat pe burtă. Avea pentru acest tip de armă o înclinare cu totul deosebită şi cu toate că în realitate era trăgător de elită, nimeni nu ştia cine îl transferase la aruncătoare. Ne aminteam vag de schim­barea aceasta în momentul când Regimentul 27 fraterni­zase cu ruşii lângă Ştalino. Era de‑acum o poveste veche. Oare acolo făcuse rost de aruncătorul de flăcări şi de puşca cu lunetă? Nimeni nu se îndoia că Porta avea un răspuns gata pregătit dacă vreun ofiţer şi‑ar fi pus întrebări!
Atunci când ruşii au atacat, au făcut‑o cu o impetuozi­tate şi cu o sălbăticie care ne‑au tăiat răsuflarea. Cu toate acestea blestematul de sat a rămas în mâinile noastre, dar să nu‑mi cereţi să explic cum. Acest fapt n‑a avut nici o influenţă asupra desfăşurării războiului, dar pur şi simplu ne‑a scăpat de Curtea marţială, un noroc pe care colegii din partea cealaltă nu l‑au avut, căci undele radio ne‑au transmis câteva ore mai târziu următoarea conversaţie:
 ― Ce s‑a întâmplat la N...?
 ― Atacul nostru a fost respins, puşcaşii numai rezistă, comandantul Bleze s‑a sinucis.
 ―  Bine. Asta‑i datoria unor incapabili ca el. Maiorul Kraşenicov din Batalionul 3 ia comanda regimentului. Un moment de tăcere, apoi vocea continuă: Ce spun nemţii?
― Îngâmfaţi. Ne ocărăsc şi cred că printre ei sunt francezi şi poate mahome - dani.
 ―  Ce zic?
 ― „Mă doare‑n fund" şi „Allah Akbar"!
 ―  Trebuie să‑i facem să tacă. Încercaţi să luaţi câţiva prizonieri ca să aflăm dacă sunt printre ei voluntari fran­cezi. Să‑i lichidaţi primii. Peste două ore artileria începe să tragă şi atacaţi din nou. N... trebuie curăţat.
Ocările despre care era vorba veneau de la Porta şi de la micul legionar, care le împărţeau cu dărnicie. Era me­toda lor de a‑şi păstra moralul ridicat atunci când se aflau în linia întâi.

Ruşii ne‑au bombardat toată ziua, dar seara, satul, care era un morman de ruine, rămăsese în mâinile noastre. Ae­rul uruia, bubuia, tremura, exploda, făcând să cedeze ner­vii cei mai zdraveni. În noaptea următoare, vechiul bom­bardier rusesc cu un singur motor, pe care‑l numeam „şchiopul" îşi aruncă bombele asupra noastră: 800 de bom­be pentru un pătrat de teren cu latura de aproape 500 de metri. Singurul loc unde am putut săpa tranşee a fost am­plasamentul unei case a cărei incendiere dezmorţise pă­mântul, şi ne‑am agăţat de el sub focul încrucişat al arti­leriei, al aruncătoarelor de grenade şi al katiuşelor. Treaba a durat zile întregi, răstimpul de care aveau nevoie ruşii pentru sosirea întăririlor. Ar fi crezut că aveau în faţa lor un întreg corp de armată şi nu o nenorocită de brigadă de infanterie alcătuită din câteva companii decimate şi, de fapt, înspăimântate de violenţa luptei.

Întinsesem pe răniţi într‑un adăpost săpat sub o casă; pansamen­tele pline de, sânge şi înţepenite de ger le aco­pereau membrele făcute terci şi în ochi li se citea spaima de a ne vedea fugind şi părăsindu‑i. Să intri într‑o asemenea gaură sub pământ este ceva de nedescris şi‑i sfă­tuiesc pe toţi cei ce sunt tentaţi să facă pe eroii să vadă aceste anticamere ale iadului ca să afle dacă pot rezista! De jur‑împrejur, în adăposturile nesigure, cei răniţi uşor îi ajutau pe încărcătorii mitralierelor. Ne chinuia o foame sălbatică pe care încercam s‑o înşelăm mestecând cartofi îngheţaţi. Ţinuta de camuflaj murdară ne acoperea man­tăile subţiri şi dacă vreo câţiva avuseseră norocul să gă­sească pâslari şi căciuli ruseşti, ceilalţi, cu zdrenţe amărâte în chip de pâslari şi cu o batistă înfăşurată sub cască, dâr­dâiau în gerul mai ucigător decât grenadele.


va urma