CORĂBIILE TIMPULUI (39)

STEPHEN BAXTER

Stari de instabilitate

Pojarul mistuitor ne înghiţi, pentru o infinitezimală fracţiune de secundă. O nouă dogoare – de-a dreptul insuportabilă – pulsă pe deasupra cronomobilului, iar eu am izbucnit în ţipete. Dar, slavă Domnului, căldura se disipă de îndată ce incendierea oraşului luă sfârşit.

În acea clipită de foc, străvechiul oraş pierise. Prima Londră fusese rasă de pe faţa Pământului, lăsând în urmă numai câteva mormane de cenuşă şi de cărămidă topită, iar din loc în loc se mai vedeau ruinele câte unei fundaţii. După scurt timp, procesele agitate ale vieţii puseră din nou stăpânire pe solul gol – un covor leneş de verdeaţă alunecă peste dealuri şi pe câmpie, iar arborii pitici tremurară prin ciclurile lor la malul mării, însă acest nou talaz viu avansă lent şi păru sortit unei existenţe chircite, fiindcă o pâclă cenuşiu-sidefie plutea pe deasupra tuturor lucrurilor, acoperind lumina răbdătoare a Oraşului Orbital.
— Aşadar, Prima Londră a fost nimicită, am rostit eu uluit. Crezi că a avut loc un război? Acel foc trebuie că a durat decenii întregi, până când nu a mai rămas nimic de mistuit.
— N-a fost război, spuse Nebogipfel. Însă s-a produs, într-adevăr, o catastrofă provocată de om, cred.
Acum, am remarcat cel mai straniu lucru. Noi copaci, rari, prinseră să moară, însă nu ofilindu-se în faţa privirii mele accelerate aidoma dipterocarp-ilor, pe care îi văzusem mai devreme, ci izbucniră în flăcări – arseră ca nişte enorme beţe de chibrit -, iar apoi dispărură, cu toţii într-o clipă. Am observat, totodată, cum un cumplit pârjol se întindea pe deasupra ierbii şi a tufelor, o negreală ce persistă prin anotimpuri, până când nu mai rămase vegetaţie care să crească, iar solul ajunse pustiu şi întunecat.
Deasupra, norii gri-sidefii deveniră şi mai groşi, iar panglica solară şi cea lunară au fost ascunse.
— Cred că norii aceia de sus sunt de cenuşă, i-am zis lui Nebogipfel. Parcă întregul Pământ ar lua foc... Nebogipfel, ce se întâmplă?
— Este lucrul de care m-am temut, răspunse el. Prietenii tăi risipitori, aceşti Oameni Noi...
— Da?
— În curiozitatea şi nesăbuinţa lor, au distrus echilibrul întreţinător de viaţă al climatului planetei.

Am început să tremur, căci se făcuse mai rece: era ca şi cum căldura s-ar fi scurs din lume printr-un canal intangibil. La început am primit trecerea de la arşiţa cumplită cu uşurare, însă curând frigul deveni supărător.
— Trecem printr-o fază cu oxigen în exces, la o presiune mai mare la nivelul mării, spuse Nebogipfel. Clădirile, plantele şi ierburile – până şi lemnul umed – se vor aprinde spontan, în atare condiţii. Dar nu va dura mult. Este o tranziţie către un nou echilibru... Este o stare de instabilitate.

Temperatura scăzu acum vertiginos – regiunea căpătă un aer geros de noiembrie -, iar eu mi-am strâns cămaşa de junglă mai bine pe trup. Am zărit fugar ceva alb licărind – erau acoperirea şi descoperirea sezonală a terenului cu neaua şi gheaţa iernii -, apoi gheaţa şi zăpada continue puseră stăpânire pe sol, fără a mai ţine seama de anotimpuri, o suprafaţă dură de culoare alb-cenuşie ce dădea impresia de permanenţă.
Pământul era transformat. Către Vest, Nord şi Sud, contururile uscatului erau ascunse de acel strat de gheaţă şi omăt. La Est, vechea noastră Mare a Paleocenului se retrase câteva mile; puteam să observ gheaţa pe plajă, la ţărmul ei, iar în depărtare, către Nord, o sclipire de un alb constant, ce ducea cu gândul la aisberguri. Văzduhul era senin şi puteam iarăşi să văd Soarele şi Luna cea verde arcuindu-se pe boltă, însă acum aerul era impregnat cu acea luminozitate gri-sidefie care este asociată cu toiul iernii, chiar înaintea unei ninsori.

Nebogipfel se făcuse ghem, cu mâinile la subsuoară şi picioarele sub el. Când i-am atins umărul, pielea sa rece era gheţoasă la pipăit, de parcă esenţa lui s-ar fi retras în miezul cel mai cald al trupului. Părul de pe faţă şi piept i se strânsese, în felul penelor unei păsări. Suferinţa sa mă făcu să simt o săgeată de vină, căci, aşa cum poate am consemnat, consideram rănile Iui Nebogipfel drept responsabilitatea mea, fie directă, fie indirectă.
— Haide, Nebogipfel. Am mai trecut prin aceste perioade glaciare şi înainte – a fost de departe mai rău decât acum – şi am supravieţuit. Străbatem câte un mileniu la fiecare câteva secunde. În mod sigur o să trecem de asta şi o să revenim la lumina soarelui, destul de curând.
— Nu pricepi, şuieră el.
— Ce anume?
— Nu este o simplă Eră a Gheţii. Nu înţelegi? Aceasta este calitativ diferită... starea de instabilitate…
Ochii i se închiseră din nou!
— Ce vrei să spui? Gerul ăsta o să dureze mai mult decât cele dinainte? O sută de mii, o jumătate de milion de ani? Cât de mult?
El însă nu răspunse.

Mi-am strâns braţele în jurul trunchiului şi am încercat să-mi păstrez căldura. Ghearele iernii pătrunseră tot mai adânc în pielea Pământului, iar grosimea gheţii crescu, secol după secol, precum o maree ce urca lent. Văzduhul de deasupra noastră părea să se limpezească – lumina bandei solare era strălucitoare şi crâncenă, deşi aparent fără căldură – şi am bănuit că pagubele provocate acelui strat subţire de gaze dătătoare de viaţă se remediau, încetul cu încetul, acum că omul nu mai constituia o forţă pe Pământ. Acel Oraş Orbital încă atârna, scânteietor şi inaccesibil, pe cerul de deasupra uscatului îngheţat, însă pe Pământ nu se zărea nici urmă de viaţă, şi cu atât mai puţin de umanitate.

După un asemenea milion de ani, am început să bănuiesc adevărul!
— Nebogipfel, am rostit eu. Nu se va sfârşi niciodată această Eră a Gheţii. Nu-i aşa?
El îşi întoarse capul şi îngână ceva.
— Ce? Mi-am apropiat urechea de gura lui. Ce-ai spus?
Ochii săi erau închişi, iar el insensibil.
L-am apucat pe Nebogipfel şi l-am ridicat de pe bancă. L-am pus pe podeaua de lemn a cronomobilului, apoi m-am aşezat lângă el, lipindu-mi corpul de-al său. Era cam incomod: la pieptul meu, Morlocul parcă era o halcă de carne de la măcelărie, făcându-mă să-mi fie şi mai frig, şi a trebuit să-mi înfrâng scârba remanentă faţă de rasa Morlocilor. Însă am îndurat totul, deoarece nădăjduiam că trupul meu cald avea să-l ţină în viaţă un pic mai mult. Am vorbit cu el, şi i-am frecat umerii şi braţele; am continuat aşa până când se trezi, întrucât socoteam că – dacă îl lăsam să rămână inconştient – era posibil să alunece, fără să ştie, în tărâmul Morţii,
— Vorbeşte-mi despre această stare de instabilitate climatică a ta, am zis.
El îşi răsuci capul şi mormăi:
— La ce bun? Amicii tăi, Oamenii Noi, ne-au omorât...
— Ideea este că aş prefera să cunosc ce îmi provoacă moartea.
După destul de multe astfel de insistenţe, Nebogipfel cedă.
Îmi arătă că atmosfera Pământului reprezenta un sistem dinamic. Atmosfera avea numai două stări stabile naturale, spunea Nebogipfel, şi niciuna dintre acestea nu putea întreţine viaţa; iar aerul cădea într-una dintre aceste extreme, la depărtare de banda îngustă a condiţiilor tolerabile pentru viaţă, dacă era deranjat prea mult
— Dar nu pricep. Dacă este un amestec atât de instabil, cum dai de înţeles, cum se face că aerul a izbutit să ne susţină atât de multe milioane de ani?
El îmi zise că evoluţia atmosferei fusese dramatic modificată de însăşi acţiunea vieţii.
— Există un echilibru – al gazelor atmosferice, al temperaturii şi al presiunii – care este propice vieţii. Astfel, viaţa lucrează – în enorme cicluri inconştiente, fiecare dintre ele implicând miliarde de organisme ce trudesc orbeşte – să menţină acest echilibru. Însă acest echilibru este prin natura sa instabil. Înţelegi? Seamănă cu un creion aşezat în vârf: un astfel de lucru este foarte probabil să se prăbuşească, la cea mai mică turbulenţă. El îşi întoarse capul. Noi am învăţat că voi v-aţi amestecat în ciclurile vieţii, punându-le în pericol – noi, Morlocii. Noi am învăţat că, dacă alegi să deturnezi diferite mecanisme prin care se menţine stabilitatea atmosferică, atunci ele trebuie refăcute sau înlocuite. Mare păcat, spuse el pe un ton profund, că aceşti Oameni Noi – aceşti eroi stelari ai tăi – nu au asimilat nişte simple lecţii similare!

— Vorbeşte-mi despre cele două stări de stabilitate, Morlocule, căci am impresia că vom vizita una sau alta dintre ele!
În prima dintre stările stabile ucigătoare, îmi spuse Nebogipfel, scoarţa Pământului avea să fie pârjolită: atmosfera putea deveni la fel de opacă precum norii de deasupra lui Venus, captând căldura solară. Asemenea nori groşi de câteva mile, urmau să blocheze cea mai mare parte din lumina Soarelui, lăsând numai o strălucire roşiatică, slabă; de la suprafaţă, Soarele nu se mai putea observa, nici planetele sau stelele. Fulgerele aveau să brăzdeze încontinuu atmosfera întunecoasă, iar solul avea să mocnească, mistuit de orice urmă de viaţă.

— Aşa o fi, am rostit eu, încercând să-mi suprim fiorii, dar, în comparaţie cu gerul ăsta crâncen, seamănă cu o agreabilă staţiune de vacanţă... Iar cea de-a doua dintre stările tale stabile?
— Albul Pământ.
Închise ochii şi nu îmi mai adresă nicio vorbă.

Abandon şi sosire

Nu ştiu cât timp am zăcut acolo, chirciţi la baza acelui cronomobil, ţinând cu dinţii de ultimele fărâme de căldură corporală. Mi-am închipuit că reprezentam singurele scântei de viaţă rămase pe planetă – cu excepţia, poate, vreunor licheni rezistenţi, agăţaţi de un pintene de rocă îngheţată.

L-am înghiontit pe Nebogipfel şi am continuat să vorbesc cu el.
— Lasă-mă să dorm, îngăimă el.
— Nu, am replicat eu, cât de vioi am putut. Morlocii nu dorm.
— Eu, da. Am stat prea mult în preajma oamenilor.
— Dacă dormi, o să mori... Nebogipfel. Cred că ar fi bine să oprim vehiculul.
El rămase tăcut o vreme.
— De ce?
— Trebuie să revenim în Paleocen. Pământul este mort – ferecat în strânsoarea acestei ierni blestemate aşa că trebuie să ne întoarcem spre un trecut mai convenabil.
— E o idee excelentă – tuşi el -, în afara amănuntului că este imposibilă. N-am dispus de mijloacele de a realiza nişte comenzi complexe pentru această maşină.
— Ce spui?
— Cronomobilul este esenţialmente balistic. Am fost în stare să-l aţintesc către viitor sau trecut, şi peste o durată specificată – vom fi transportaţi în anul 1891 al acestei Istorii, sau cam pe-acolo – însă apoi, după ochire şi lansare, nu am nicio posibilitate de control asupra traiectoriei. Pricepi? Vehiculul urmează un parcurs prin timp determinat de parametrii iniţiali şi de tăria Plattneritei germane. Ne vom opri în 1891 – un 1891 îngheţat -, şi nu înainte...

Mi-am dat seama că nu mai tremuram, dar nu pentru că m-aş fi simţit mai bine, ci din cauză, am înţeles eu, că propria mea tărie începea să se apropie, în cele din urmă, de capătul puterilor.
Dar poate că nici aşa nu eram pierduţi, am speculat eu nebuneşte: dacă planeta nu fusese abandonată – dacă oamenii aveau să reclădească Pământul -, poate că încă era posibil să dăm peste un climat în care să fim capabili să trăim.
— Iar omul? Cum rămâne cu omul? l-am forţat pe Nebogipfel.
El mormăi, iar pleoapele ochilor i se ridicară.
— Oare cum putea Umanitatea să supravieţuiască? În mod sigur, omul a părăsit planeta, altminteri a dispărut cu desăvârşire...
— A părăsit Pământul? am protestat eu. De ce, nici măcar voi Morlocii, cu Sfera voastră din jurul Soarelui, n-aţi mers chiar atât de departe!
M-am retras de lângă el şi m-am proptit în coate astfel încât să pot vedea în exteriorul cronomobilului, către Sud. Căci dintr-acolo acum eram sigur de asta -, din direcţia Oraşului Orbital, avea să vină vreo speranţă pentru noi.

Însă ceea ce am remarcat mă umplu de oroare adâncă.
Acea roată din jurul Pământului rămăsese la locul ei, iar legăturile dinte staţiile sclipitoare erau mai strălucitoare ca oricând – însă acum am văzut că firele ce coborau, care ancoraseră Oraşul de planetă, dispăruseră. Pe când eu eram ocupat cu Morlocul, locuitorii orbitali îşi demontaseră Lifturile, abandonând în acest fel cordoanele ombilicale spre Mama Terra.

În timp ce continuam să observ, o lumină intensă străluci de la câteva staţii. Acea lucoare scânteie pe întinderile de gheaţă ale Pământului, ca şi cum ar fi provenit de la o coroniţă de sori miniaturali. Inelul de metal lunecă din poziţia sa, de deasupra Ecuatorului. La început, această migraţie se desfăşură lent, dar apoi Oraşul păru să se învârtească pe axa lui – arzând ca focul, precum o morişcă -, până ce ajunse să se mişte atât de rapid, încât nu mai eram în stare să desluşesc staţiile.

După aceea, dispăru, îndepărtându-se de Pământ şi devenind invizibil.
Simbolismul acestui grandios abandon era uluitor şi, fără văpaia marilor motoare, câmpiile îngheţate ale Pământului pustiu părură şi mai geroase, şi mai cenuşii decât înainte.
M-am aşezat iarăşi în vehicul.
— E adevărat, i-am spus lui Nebogipfel.
— Ce-i?
— Pământul este părăsit – Oraşul Orbital s-a desprins şi a dispărut. Povestea planetei s-a terminat, Nebogipfel, şi, o dată cu ea, mă tem eu, şi povestea noastră!

Nebogipfel căzu în nesimţire, în ciuda tuturor strădaniilor mele de a-l trezi, iar după un timp, nu am mai avut forţa de a continua. M-am cuibărit lângă Morloc, încercând să-i apăr trupul rece şi jilav de gerul năprasnic, mă tem că fără mult succes. Ştiam că, dată fiind viteza noastră de deplasare prin timp, călătoria trebuia să dureze nu mai mult de treizeci de ore în total – însă dacă Plattnerita germană, sau construcţia improvizată a lui Nebogipfel erau degradate? Exista posibilitatea să rămân captiv şi să îngheţ lent în această Dimensiune diluată pentru vecie, ori să fiu aruncat, în orice clipă, pe eterna Gheaţă.

Cred că am adormit, sau am leşinat.
Am avut impresia că zăresc un Observator – acel cap enorm – plutind în faţa ochilor mei, iar dincolo de trupul său fără membre am reuşit să văd acel evaziv câmp de stele, cu o tentă verzuie. Am încercat să mă întind către aştri, căci păreau atât de strălucitori şi de calzi, însă n-am izbutit să mă mişc – poate că am visat totul -, şi după aceea Observatorul dispăru.

În cele din urmă, cu un hurducat şi un icnet, puterea Plattneritei se epuiză, iar maşina se prăvăli din nou în Istorie.

Strălucirea sidefie a cerului se dizolvă, şi lumina pală a Soarelui se stinse, ca şi cum ar fi fost acţionat un întrerupător. M-am cufundat în întuneric.
Ultimele rămăşiţe din căldura noastră Paleocenică se disipară în enorma căldare a văzduhului. Gheaţa şi-a înfipt ghearele în carnea mea – am avut o senzaţie ca de arsură, n-am mai putut respira, ori din pricina gerului, ori a otrăvurilor din aer, nu ştiu – şi am simţit o apăsare grea în piept, de parcă m-aş fi înecat.
Mi-am dat seama că nu aveam să-mi păstrez cunoştinţa mai mult de câteva secunde. Am decis că măcar trebuia să vad acest an 1891, atât de dramatic schimbat faţă de acela din propria mea lume, înainte de a muri. Mi-am pus braţele sub mine – de-acum nu mai puteam să-mi simt mâinile – şi m-am împins în sus până ce am ajuns aproape în capul oaselor.

Pământul era învăluit într-o lumină argintie, ca un clar de lună – ori aşa am avut impresia la început. Cronomobilul se afla, aidoma unei jucării stricate, în mijlocul unei câmpii de gheaţă străveche. Era noapte şi nu se zărea nicio stea – la început am crezut că era înnorat, probabil -, dar apoi am observat, în josul bolţii, secera în creştere a Lunii şi n-am putut să-mi explic absenţa aştrilor; m-am întrebat dacă, cumva, ochii îmi fuseseră vătămaţi de frig. Acea lume-soră era încă verde, am remarcat eu, şi m-am simţit încântat; poate că acolo oamenii încă mai trăiau. Cât de strălucitor era, pesemne, acest Pământ de gheaţă pe firmamentul tinerei lumi!
Într-un cotlon al creierului meu rebegit mi se indică să mă gândesc la sursa acelui „clar de lună” argintiu, care se oglindea acum pe chiciura ce se depusese pe osatura cronomobilului. Dacă Luna era încă plină de verdeaţă, atunci nu de la ea provenea fantomatica strălucire. Atunci, de unde?

Cu ultimele forţe, mi-am răsucit capul. Şi acolo, pe cerul fără stele din faţa mea, la depărtare, se afla un disc de lumină: un obiect scânteietor, aidoma unui voal, ce părea ţesut din pânză de păianjen, de vreo zece ori mai mare decât o Lună plină.
Iar în spatele cronomobilului, stând calm pe câmpia de gheaţă...
N-am fost capabil să desluşesc limpede; m-am întrebat dacă nu cumva îmi pierdeam vederea cu adevărat. Era o formă piramidală, cam de înălţimea unui om, cu contururile încă înceţoşate, ca şi cum ar fi fost năpădite de o nesfârşită mişcare insectilă.

„Eşti vie?” am vrut eu să-i spun acestei arătări pocite.
Însă gâtlejul îmi era blocat, glasul îmi îngheţă şi n-am reuşit să pun nicio întrebare.
Bezna se închise în jurul meu, iar gerul încetă, în cele din urmă.



va urma