Interviu Daniela Raţiu cu Florin IEPAN
Florin Iepan - Daniela Raţiu
Daniela Raţiu:
Noi, cei puri si excepţionali, obsesia excepţionalismului istoric e mereu prezentă. Ne place să edulcorăm trecutul, să ne prezentăm drept excepţionali, victime ale puterilor străine…
Florin Iepan:
Întreb: suntem atât de prosperi, trăim atât de bine, suntem atât de mulțumiți? Se pare că nu. Ne tăiem pădurile, ne vindem țara, avem niște politicieni mizerabili, suntem noi de noi mai jalnici. Cel puțin când erau mai multe minorități, eram mai diverși, puteam să împărțim vina și cu alții. Acum avem oglinda asta a României pure, dar și a curentul dacopat care vine puternic din urmă și încearcă să ne anestezieze ultimele licăriri de gândire autocritică.
Daniela Raţiu:
Adevărat. La o simplă citire a documentelor privitoare la aceea perioadă realizezi într-adevăr că se trece cu ușurință peste problemele sensibile, că se închide cumva o ușă și nu se discută ce s-a întâmplat în acei ani, nu se pun în dezbatere zonele negre ale istoriei naționale. Se dezbate selectiv.
Florin Iepan:
Da, lucrurile sunt mai nuanțate. Noi nu avem capacitatea asta să îi înțelegem pe ceilalți. Noi vedem doar din prisma majorității, dar gândește-te că dacă ai fi fost evreu, sas, maghiar, în acele vremuri, ai fi văzut altfel lucrurile. Ai fi simțit altfel istoria. Ar trebui să avem curajul să ne punem și în papucii celorlalți. Cum arăta România de fapt la sfârșitul anilor 30? Naționalistă, încerca să imite țări ca Germania, Italia, care aveau regimuri de extremă dreapta, naționaliste, antisemite. Dacă erai evreu aveai o mare dilemă din acest punct de vedere, te puteai sincer întreba de ce să fii tu loial României când societatea te pune la zid și atunci te puteai gândi că un regim comunist care promova egalitatea putea fi rezolvarea pentru problemele tale. Cred că ne lipsește o perspectivă critică a tot ce s-a întâmplat în istoria națională.
Daniela Raţiu:
Să revenim la Odessa ta pentru că am deviat foarte mult în istorie, nu ne-am putut abţine. În trailer-ul documentarului ”descrii” cinematografic încercarea ta de a lega istoria nefericită a acestui episod (uciderea în octombrie 1941 a douăzeci de mii de civili , majoritatea evrei din Odessa ), și uitată, încercând să îi determini pe români să reflecteze asupra istoriei, faci apel la Raportul Comisiei Wiesel, le spui interlocutorilor tăi că acest episod e inventariat istoric, că nu e o fabulaţie, iar când te afli împreună cu Sergiu Nicolaescu, referindu-te la acel raport, îi spui că România se află pe o listă a ţărilor care au exterminat evrei, regizorul se uită la tine candid și îţi spune că nu știe nimic despre acest fapt istoric.
Florin Iepan:
Diferența fundamentală între țările estice și Germania cea de vest, cum era atunci, este că ei și-au asumat istoria. Acolo a avut loc o reală denazificare, asistată de către anglo-americani, încă din anii 50. Acest program a fost luat în serios și preluat de intelectualii germani, în anii 60, 70, un adevărat curent de asumare a istorie, complex și foarte amplu, pe când în Europa de Est s-a trecut din extrema dreaptă, din fascism, direct în comunism fără nicio decontare și atunci nu e de mirare că oameni nu își asumă nimic, nu resimt responsabilitatea istorică. Acei oameni au murit la Odessa în octombrie 1941 pentru că erau evrei și nu pentru că erau cetățeni sovietici așa cum a susținut istoriografia sovietică. Eroare intenționată pe care o regăsim și în discursul prezent. Termeni ca fascist sau nazist sunt goliți de conținut prin supra-expunere și golirea lor de componența antisemită. Administrația românească a Odessei a făcut tot ce a fost posibil să câștiga de partea ei populația rusofonă a orașului. În bună măsură a reușit acest lucru. O parte semnificativă a rușilor au regretat eliberarea orașului de către Armata Roșie în 1944. Aspect puțin cunoscut.
Daniela Raţiu:
Au fost istorici care ți-au reproșat că documentarul Odessa e manipulator, în timp ce alții au spus că a fost un exces de zel al Armatei Române.
Florin Iepan:
Cred că, în ceea ce îi privește pe istoricii români, profesiunea aceasta este destul de șifonată. La scara istoriei, e o profesiune care are probleme și care a servit politicul,și nu adevărul. Excepțiile sunt cu atât mai meritorii, dacă l-aș aminti pe Lucian Boia, dar și pe alții din generația mai tânără. Cu toate acestea prea mulți istoricii români pentru un blid cu fasole, o repartiție, o carieră, au fost în stare să confecționeze o altă istorie. Și din acest motiv, românii trăiesc cumva într-un basm național în care nu au habar despre părți esențiale, definitorii din istoria noastră.
Daniela Raţiu:
Discursul excepţionalismului românesc despre care vorbeam…
Florin Iepan: Desigur, dacă îi asculți și pe albanezi și ei sunt excepționali și foarte persecutați, dar și maghiarii etc. Dar eu altceva doream să spun, că nu poți să îl acuzi pe omul obișnuit, și nici chiar pe Sergiu Nicolaescu că nu știa anumite lucruri pentru că nu i s-a spus niciodată probabil, nu i s-a sugerat niciodată că ar fi o problemă cu operațiunile militare de pe frontul din Est.
Daniela Raţiu:
Probabil nu îl ”deranja” nici un istoric să îi spună că a rescris istoria, că a decupat, că a clișeizat-o…
Florin Iepan:
Istoricii români oricum nu se puteau exprima, serveau politicul, și mai era și acel curent naționalist-comunist, astfel că trebuie să fim oarecum cu mănuși. Nu putem judeca intransigent, având în vedere contextul în care se supraviețuia de fapt. După cum nici pe generațiile tinere nu le putem acuza că nu știu nimic despre atrocitățile Armatei Române comise la Odessa pentru că nu le-a spus nimeni. E interesant însă că pe măsură ce află, sunt grupuri din ce în ce mai mari care realizează că nu a fost totul așa în alb și negru și că și românii au în spate crime de război și atrocități. Din păcate, realitatea politică globală de astăzi nu ajută la aflarea adevărului. Conflictul din Ucraina va da apă la moară din nou celor care spun că războiul împotriva rușilor a fost justificat, că crimele erau un fapt de neevitat în acel context, că, iată!, ce se întâmplă astăzi. Din nou există riscul ca adevărul sau libertatea de a analiza să fie compromisă pentru că nu ajută dacă mă întrebi pe mine conflictul la care asistăm în prezent în Ucraina, și nici nu ajută filmul meu, dar nici aflarea adevărului. Acum șase sau șapte ani când am început acest film habar nu am avut ca în Ucraina se va declanșa un conflict militar.
Daniela Raţiu:
S-a ”așezat” documentarul tău Odessa?
Florin Iepan:
Nu s-a așezat. Spre exemplu, l-am dat acum doi ani TVR-ului și, dintr-un motiv care îmi scapă, nu mi-a fost explicat, nici până acum nu a fost difuzat. În momentul acesta nici nu aș mai fi foarte încântat să îl mai difuzeze, mi-ar face un deserviciu în condițiile în care nu l-au difuzat până acum. Probabil un post privat va fi mai potrivit.
Daniela Raţiu:
Poate HBO ar părea potrivit pentru un astfel de documentar?
Florin Iepan:
Ar fi o opțiune, sau un post privat cu audienta naționala, de știri. Nu știu încă, dar cred că ar genera audiență, dezbatere. Dar mă întrebi dacă s-a așezat și îți răspund că nu cred și asta pentru că nu a ajuns încă pe agenda publică, dar poate difuzarea ar fi o ultimă etapă necesară.
Daniela Raţiu:
Documentarul nici nu a fost literalmente difuzat, în afara unor proiecții.
Florin Iepan:
Au fost câteva proiecții unde a strâns săli pline, dar nu a fost difuzat încă de nicio televiziune. Postul public era potrivit din prisma faptului că tema este de interes național, privește istoria noastră, memoria noastră, dar Televiziunea Română se află într-o confuzie editorială astfel încât nici nu mai poți să te superi pe ei.
Daniela Raţiu:
Par a se afla într-un no man`s land editorial…
Florin Iepan:
TVR ține la emisiunilor lor cu muzica populară, pare că ambițiile lor merg în zona asta. Nu te mai poți supăra pe ei.
Daniela Raţiu:
Ar fi ca și cum te-ai supăra pe bunica…
Florin Iepan:
Exact. De asemenea, remarc că, de ani buni, televiziunea publică are un discurs pro-monarhist foarte accentuat. E singura constantă editorială și care nu știu de unde vine într-o țară care, conform Constituției, este republică. Chiar mă gândeam să le propun o emisiune făcută de un independent care să se numească ”Ora Republicii”, în care să se explice că sunt monarhii prospere, dar și republici care sunt interesante și funcționale fără a avea un monarh. Am ajuns parcă într-o fază de delir monarhist pe un post public al unei țări cu forma de guvernământ republică. Asta e unul din paradoxurile noastre, ale neasumării. Noi ne asumăm istoria doar dacă are un potențial politic. În momentul de față, curentul monarhist pare într-o oarecare creștere și atunci politicienii încep să îl ia în calcul. Sunt două curente mari – cel monarhist și cel al noii generații, eco, anti-fracking, care câștigă și el teren. Două tendințe legitime. Se poate discuta și revenirea la monarhie, dar e interesant cum și televiziunea publică nu explică umbrele istoriei noastre interbelice, idealizează peste măsură interbelicul , nu explică nimic istoricește, însă face exces în a idealiza perioada interbelică din perspectiva Casei Regale și atunci ne lămurim de ce românii nu știu nimic despre istoria lor, mai ales dacă nu citesc, nu se documentează. Dar observ propaganda doar pentru o anumită temă. De ce să nu discutăm, spre exemplu, despre românizarea românilor, și mă gândesc la Lucian Boia și cartea lui, dar acesta este un fenomen care s-a întâmplat si în interbelicul pe care noi îl idealizăm. Atunci a fost unul dintre momentele maxime ale românizării României, dar și mai târziu. Instituțiile publice de media care ar trebui să ridice gradul de conștiință al românilor sunt de cele mai multe ori partizane și fac mult rău. Discuția despre revenirea la monarhie este legitimă, orice se poate pune în discuția publică. Interesant este totuși de ce avocatul acestui curent monarhist este postul public și care, cu toate motoarele, merge în direcția aceasta. Sper să nu fie una din marele marote ale istoriei României, pentru că nu se va întâmpla nimic providențial dacă vom avea peste noapte un monarh, nu se va schimba prețul la carburanți și nici nu vor fi mai puține drujbe în pădurile din României.
Daniela Raţiu:
Și nici mai mulți copaci…
Florin Iepan:
România monarhică ar fi aceeași țară. Poate o să avem o imagine externa mai bună, mai multe schimbări de gard, turiști fericiți etc,… mă rog, o opțiune care merită discutată într-o societate democratică. Dar faptul că, despre tragedia de la Odessa, TVR nu a suflat o vorba în zeci de ani de emisie, sau că Antonescu este și azi prezentat drept o figura emblematică pentru majoritatea romanilor este dovada eșecului mediei publice în a se achita de obligațiile pe care le au față de opinia publică.
Daniela Raţiu:
În trailerul oficial al documentarului, dacă tot discutăm despre monarhie, monarh, este o convorbire pe care ai avut-o cu reprezentantul Casei Regale și în care ţi se spunea că Regele nu poate discuta cu tine, că Regele este Istorie. Este frustrant faptul că Regele nu a simţit nevoia unei clarificări/unei poziţii legate de Odessa?
Florin Iepan:
Dintr-un anumit punct de vedere, conversația a fost reușită. Eu încercam să aranjez o întâlnire între cel care a fost șeful statului la acea vreme (octombrie 1941) și singurul supraviețuitor de la Odessa, domnul Zaslavsky. O întâlnirea între doi oameni în vârstă care poate ar fi băut o cafea împreună, îmi doream foarte mult asta, aveam așteptări sincere de la cei din Casa Regală că vor înțelege, însă Casa Regala nu a avut niciodată o poziție de regret pentru faptul că nu a putut face mai mult în favoarea celor trei sute de mii de evrei ruși și ucrainieni uciși de regimul Antonescu. Regina Mamă Elena, un personaj singular în epocă, a încercat să îl tempereze pe Antonescu și s-a implicat punctual în protejarea evreilor din România. În rest, elita politică de la București nu a manifestat nici cel mai mic interes față de soarta evreilor din teritoriile de dincolo de Nistru. Era o chestie care nu îi interesa. Deși tot la București se discuta despre anexarea după război a regiunii Odessa la teritoriul național ca un soi de compensație pentru pierderea Ardealului de Nord. Aspect foarte probabil convenit cu Hitler.
Daniela Raţiu:
Ce planuri ai în continuare? Lucrezi la ceva anume?
Florin Iepan:
De când am început acest proiect Odessa am intrat cumva pe o zona de proiecte de ”subzistență”, și anume, proiecte din care îmi plătesc facturile și atât. Nu am mai găsit finanțări pentru proiectele mele de autor. De când am lansat dezbaterea publică pe această temă, în relația mea cu Consiliul Național al Cinematografiei a intervenit o sincopă.
Daniela Raţiu:
Crezi că ai deranjat cu această temă sensibilă?
Florin Iepan:
Inițial nu mi-am pus problema în felul acesta, dar niciunul dintre proiectele mele de producător cu care am mai aplicat la CNC în ultimii șase ani nu a mai obținut finanțare. Apoi mi s-a interzis oficial să mai particip la concursuri ca producător, iar eu ca autor am fost eliminat în timpul concursului când am participat doar în calitate de regizor, fapt fără precedent la CNC. A fost un set de evenimente care a culminat cu solicitarea CNC de a le returna banii pentru Odessa sub pretextul că nu a fost depusă în timp util o casetă martor a filmului la arhiva, un amănunt care nu a fost o problemă ani și ani de zile pentru toți producătorii. Toate acestea într-un interval de cinci ani.
Daniela Raţiu:
Ţi s-a cerut să dai înapoi banii pentru un film care există?
Florin Iepan:
Pretextul a fost că nu am depus la timp caseta despre care îți spuneam, și că nu aș fi folosit acești bani pentru realizarea filmului, dar și că nu există dovada la CNC că acest film există! Există o chichiță invocată la unii producători, la alții, nu. Dacă aș fi trăit în vremea lui Ceaușescu aș fi putut să îmi iau diplomă de disident cu acte în regulă. Faptul că eu trăiesc în democrație și am experimentat o experiență de tip Mircea Daneliuc în anii 80 e o întâmplare cât se poate de interesantă, dar cu un iz fatal din punct de vedere profesional. Nu am cum să lucrez dacă nu te finanțează principalul finanțator din Romania care împarte resursele pentru producția de film subvenționată de stat.
Daniela Raţiu:
În primăvară, Tudor Giurgiu a avut premiera filmului ”De ce eu?” la Timișoara, în sala Capitol. Regizorul, în discursul său de lansare, a deplâns faptul că în Timișoara nu există o sală de cinema serioasă. La rândul tău, au fost ani în care ai ridicat această problemă – lipsa unui cinematograf.
Florin Iepan:
Nu mai am această cerință. Timișorenii cred că sunt o specie foarte comodă de oameni. Poate nu merită o sală în sensul accepțiunii de sală de cinematecă, de debate. Am văzut prea multe filme bune prezentate în Timișoara cu săli goale și mi-a dat seama că putem să criticăm de dimineața până seara Bucureștiul și Clujul, dar și alte locuri, dar când ne analizăm la bani mărunți, suntem comozi, avem păreri formate despre toți și toate, consumăm mai puțin film de calitate decât alții. Poate nu e momentul.
Daniela Raţiu:
”Pelicula culturală” au adus/proiectat în Sala 2 a TNT filmul ”Leviatan” în regia lui AndreyZvyagintsev, film interzis în Rusia. Sala a fost plină, spre exemplu.
Florin Iepan:
Pelicula culturală este singura excepție și ei au un PR excepțional, sunt abili și 90% dintre cei care vin sunt studenți. Însă eu vorbesc despre altceva, mă refer la intelectualul timișorean care, de câte ori îl chemi, îți spune că fie e ocupat, fie e la degustare de vinuri. Cred sincer că clasa asta de intelectuali locali e comodă și destul de mulțumită de sinele ei ca să mai caute un film nou, să dezbată. Poate în zona artelor plastice, experimentale, sunt mai efervescenți. În general însă Timișoara e un oraș prosper cu intelectuali mic-burghezi, care dacă mai prind o sinecură la stat e și mai frumos si mai suficient. Atunci din mic-burghez devii mediu-burghez. Nu e un mediu efervescent din punct de vedere intelectual și chiar al societății civile. Poate o fi un subsol undeva, dar Timișoara nu mi se pare în avangarda ideilor. Uite chiar și la demonstrațiile de mediu, oamenii se strâng greu, sunt fracturați între ei. Poate în viitor lucrurile se vor potrivi mai bine și când va veni o nouă generație dispusă să savureze un alt tip de cultură. Oamenii mai dispuși să experimenteze, să caute lucruri noi în viața lor. Altfel, din punctul acesta de vedere, Bucureștiul ne dă clasă. Chiar dacă acolo sunt și resursele, adevărat, dar asta nu e chiar o scuză. Timișoara poate fi un model din punct de vedere economic, al heritage-ul, poate din punctul de vedere al modului în care suntem mici burghezi de factură mai bună decât mica burghezie din Teleorman, ca să dau un exemplu la îndemână, doar au și ei mic-burghezi lor, vorba aia, noi suntem mai umblați, dar altfel debate-ul intelectual de idei, chiar și idei politice, este foarte subțire. Puținele oaze de tipul să spunem Societate Timișoara sunt cumva intreprinderi de familie, prăfuite, închise,… să nu cumva să te uiți în borcanul meu cu murături ca o să mi le mănânci pe toate.
final
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu