Tangourile Războiului Rece: teologia eliberării și migrația spre protestantism în America Latină

Tereza-Brindusa Palade

În mai 2015, Ion Mihai Pacepa a fost intervievat de Agenția Catolică de Știri din Washington cu privire la legăturile dintre serviciile secrete sovietice și teologia eliberării din America Latină. Generalul locotenent de origine română a declarat atunci că ar fi aflat, direct de la Alexandr Saharovski, pînă în 1956 șeful său direct, în calitate de consilier al serviciilor secrete sovietice pentru România comunistă, și, din 1956, șeful Direcției 1 (de Conducere) a KGB-ului (PGU), că KGB-ul ar fi fost implicat în crearea diferitelor mișcări latine de ”eliberare”. Exemple ar fi Armata de Eliberare Națională din Columbia, ”creată” de KGB cu ajutorul lui Fidel Castro și Armata de Eliberare Națională din Bolivia, pentru constituirea căreia KGB ar fi cooperat cu Che Guevara. Exemplu ne-latine de mișcări de ”eliberare” fabricate de KGB ar fi, mai afirma Pacepa, Organizația de Eliberare a Palestinei (OEP) și alte cîteva agitații ”de eliberare” mai mici ‒ toate inventate la Lubianka (Moscova), unde se afla sediul central al KGB și o celebră închisoare.

Ion Mihai Pacepa

Ion Mihai Pacepa a mai declarat că planul de a da naștere unei ”teologii a eliberării” a făcut parte dintr-un program sovietic ultra-secret de dezinformare din 1960, ce prevedea infiltrarea și preluarea controlului asupra Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva și folosirea ocultă a acestuia pentru a converti teologia eliberării într-o mișcare sud-americană. Generalul locotenent menționează și că ar fi aflat de la Saharovski că momentul fondator al ”înființării” teologiei eliberării de către KGB ar fi fost o conferință din 1968 a episcopilor sud-americani ce a avut loc la Medellin, Columbia (faptul că această conferință a pus bazele teologiei eliberării este confirmat și de alte surse). Scopul inițial al acestei conferințe episcopale, combaterea sărăciei, ar fi fost, adaugă Pacepa, deturnat de KGB în direcția instituirii unei noi mișcări de rebeliune ”împotriva violenței instituționalizate a sărăciei” – ce era implicit, și o mișcare anti-capitalistă și anti-americană.

Pacepa mai descrie și ”sentimentul” său că lucrarea unuia din părinții fondatori ai teologiei eliberării, peruvianul Gustavo Gutierrez, O teologie a eliberării: istorie, politică, mîntuire (1971), ar fi fost concepută în birourile KGB-ului de la Lubianka. El adaugă însă, prudent, că ”între sentimente și fapte este totuși o mare distanță”.

Implicarea KGB-ului în manevrarea teologiei eliberării pentru a susține interesele geopolitice ale Moscovei, dezvăluită de Pacepa, este un fapt care poate fi cu greu pus în discuție. E limpede că, în contextul Războiului Rece, Uniunea Sovietică avea nu numai interesul, ci și capabilitatea de a influența ideologic o serie de mișcări sociale, oferindu-le o orientare politică marxistă și anti-imperialistă. Pe de altă parte, între aceste eforturi de control ideologic și realitatea ”creării” unei mișcări de teologie a eliberării în America Latină poate fi, totuși, ”o mare distanță”.

Teologia latino-americană a eliberării s-a născut pe fundalul  de sărăcie, excludere socială și sațietate de abuzurile juntelor militare și ale statelor polițienești din anii ʹ60. Ea a apărut imediat după Conciliul Vatican II, care a fost perceput de mulți ca întîmpinînd speranțele și bucuriile, ca și durerile și anxietățile oamenilor prezentului. Așteptarea ca Biserica să nu mai vorbească doar un limbaj impersonal, străin de dificultățile și speranțele oamenilor reali de astăzi s-a concretizat, în America Latină, în citirea ”semnelor timpului” în spiritul unei teologii progresiste a eliberării. Efortul unor teologi, între care se numără peruvianul Gustavo Guttierez , brazilianul Leonardo Boff și uruguayanul Juan Luis Segundo, de a citi ”semnele timpului” în raport cu Biblia și doctrina socială a Bisericii ar fi dus, foarte probabil, la o teologie mai socială chiar și în condițiile în care n-ar fi existat tensiunile geopolitice și ideologice dintre două mari puteri mondiale. De asemenea, episcopul mexican Samuel Ruiz Garcia și episcopul brazilian Helder Camara erau deja convinși de necesitatea unei teologii a eliberării cu mult timp înainte ca Moscova să fi aflat ceva despre apariția unor asemenea curente ecleziale, care ar fi putut fi convertite în mișcări anti-capitaliste. Pe de altă parte, mai multe surse atestă că Statele Unite ar fi susținut forțe militare locale angajate în uciderea clericilor sud-americani dedicați mișcării pentru ”justiție socială”, din teama că răspîndirea teologiei eliberării va conduce la scăderea influenței nord-americane în această regiune.

În imagine, episcopul Samuel Ruiz Garcia, unul din susținătorii-cheie ai teologiei eliberării, alături de ”Subcomandante Marcos”, liderul Armatei Zapatiste de Eliberare Națională – un rebel cu o agendă marxist-libertariană ce a militat pentru drepturile indigenilor din Mexic.

O interpretare a ”nașterii” acestor mișcări în birourile sovietice de la Lubianka poate fi, așadar, neatentă la realitățile sociale și ecleziale concrete din America de Sud. Pacepa are, fără îndoială, dreptate în privința strategiei adoptate de KGB în America Latină, dar exaltă prea mult rolul acestei agenții în ”crearea” propriu-zisă a teologiei eliberării.

Tangourile Războiului Rece în America Latină au avut și direcția contrară: o parte din neo-conservatorii nord-americani ce susțineau linia lui Reagan ar fi fost, se spune, fericiți să încurajeze o migrație confesională de la catolicism spre cultele evanghelice și penticostale. Există, așadar, și o contra-teorie a ”conspirației imperialist-americane” în America de Sud. Misiunile cultelor protestante nord-americane pe continentul vecin ar fi avut, așadar, mandat politic direct să îndepărteze populația, în majoritatea ei catolică ”din naștere”, de o Biserică tot mai atrasă de teologia eliberării. Din nou, binomul alb-negru al Războiului Rece ar oferi explicații pentru orice fenomen social sau confesional.

Este, iarăși, adevărat că mulți americani neo-conservatori din cercurile susținătorilor lui Reagan au fost oripilați, privind lucrurile în logica dihotomică a Războiului Rece, de teologia eliberării pe care au asociat-o automat cu marxismul, și au privit tendința de migrație a catolicilor din America Latină către comunități evanghelice și penticostale ca pe un eveniment salutar, care trebuia încurajat și susținut. La fel cum este adevărat că multe biserici protestante nord-americane cu o orientare predominant misionară au investit resurse și fonduri în comunitățile afiliate din America de Sud. Dar, a pune toată migrația confesională spre protestantism, ce a fost destul de masivă în anii ʹ80-ʹ90 (și continuă și astăzi), pe seama ”dușmanului ideologic” reprezentat de teologii eliberării este din nou o exaltare a rolului unui actor conspirativ – de data aceasta, ”conservatorii lui Reagan” – și o exagerare a succeselor sale.

Este probabil mai rezonabil să credităm ipoteza că decepțiile ce au urmat Conciliului Vatican II în America Latină, în situația în care Biserica și-a păstrat, în linii mari, rigiditatea ierarhică și în care, paradoxal, clericalismul a înflorit și mai mult (unii comentatori afirmînd chiar că reforma liturgică post-Vatican II a orientării versus populum, în loc de ad orientem, ar fi stimulat și mai mult clero-centrismul – din fericire, la ora actuală, Cardinalul Robert Sarah, prefectul Congregației pentru Cultul Divin, propune o revenire la liturghia cristocentrică ad orientem), au fost factorii alienanți ce au condus la migrația spre cultele protestante – sau, la un procent mai mic, de la aflilierea la catolicism către neafiliere. Lipsa atenției pastorale ce derivă din clero-centrism, interesul scăzut pentru aprofundarea Bibliei și trăsăturile legalist-administrative ale Bisericii Catolice în general pot oferi explicații mai plauzibile pentru migrația credincioșilor spre alte culte, decît scenariul unei conspirații care ar fi afectat Biserica din exterior.

Dinamica din interiorul Bisericii catolice sud-americane nu poate fi, așadar, redusă la o cauzalitate bazată pe ”forțele ideologice și geopolitice” din afara ei. Responsabilitatea pentru crizele Bisericii sud-americane ar trebui căutată și ”introspectiv”. Aceasta e și poziția adoptată de un(icul) cardinal sud-american devenit Papă, Jorge Mario Bergoglio. Poziția Papei Francisc, exprimată și într-un interviu acordat ziarului argentinian La nacion în decembrie 2014, este că vicisitudinile Bisericii s-ar datora mai ales exceselor clericalismului și alienării laicilor de o ierarhie obsesiv preocupată de ranguri și privilegii (ocazional, și de ”războaie culturale” datate).  Spre deosebire de unii predecesori ai săi, care au căutat să dea vina, pentru toate crizele Bisericii, pe relativismul din jur sau pe forțele secularismului, Francisc explică continua plecare din Biserică a catolicilor prin faptul că clerul nu știe să li se adreseze mai simpatetic, ”îngrijindu-le rănile” ca într-un ”spital de  campanie”.

Altfel spus, un cler indiferent față de problemele laicilor nu trebuie să se aștepte la fidelitatea  necondiționată a acestora față de Biserică. La asta se adaugă și tentația ”concentrării puterii” în mîinile clerului – ce conduce la situații de ”darwinism social” în care relația dintre cler și laici se soluționează conform dictonului ”peștele cel mare îl înghite pe cel mic”.


Francisc nu pare intimidat, cînd face astfel de afirmații incomode, nici de vederile ostile din Curie, nici de tangourile insidioase care supraviețuiesc Războiului Rece și își păstrează seninătatea și cînd e acuzat în mass-media că ar fi un idolatru ”peronist”, ”marxist” sau ”bolșevic”. Fiind un om de acțiune credincios, își vede de treabă și lasă bîrfele mediatice pe seama celor care au mai mult timp pentru ele și mai puțină încredere în Dumnezeu. A cărui co-prezentă veșnicie nu are, probabil, la rîndul ei, ”timp” pentru ideologiile lumii…