Imposibila neutralitate (XXXVI)

Gheorghe Grigurcu

Adrian Păunescu şi apologetul său

Cu modestia-i caracteristică, ferindu-se de deşarta publicitate
şi neacceptînd să-i apară poza în revista ce-o conduce,
„Totuşi iubirea”, decît de... cîteva sute de ori pe an, Adrian
Păunescu prezintă cu generozitate, pe prima ei pagină, un
articol intitulat Poetul neliniştilor noastre: Adrian Păunescu,
semnat de prof. dr. Ion Dodu Bălan (nr. 47/1993). Dacă Adrian
Păunescu e arhicunoscut, nu credem că strică a rememora
cîteva date în legătură cu exegetul său. E unul dintre satrapii
culturii româneşti din decursul „epocii de aur” . A făcut tot ce
i-a stat în putinţă, din vîrful Consiliului culturii şi educaţiei
socialiste unde l-a aşezat dictatura, să împiedice apariţia unor
cărţi neconvenabile regimului, să înăsprească cenzura aplicată
periodicelor culturale, să amărască zilele scriitorilor de valoare
şi bun simţ, împingîndu-i nu o dată la exil şi la gesturi disperate.
Şi-a legat numele de abuzuri de tot soiul, un abuz fiind chiar
prezenţa d-sale în calitate de „prof. dr.” la Universitatea din
Bucureşti. Deşi izgonit de la catedră de studenţi, în zilele
justiţiare ale Revoluţiei, a revenit prin nu ştim ce mijloacc,
desigur nu spre onoarea învăţămîntului superior. Nu doar submediocru, ci şi lipsit de o elementară probitate, nu s-a dat în
lături de a recurge la plagiat. Virgil Ierunca a dovedit plagiatu I
său din Şerban Cioculescu. Nu este exclus să existe şi altele.
Să ne mai mirăm că un astfel de ipochimen îl ridică în slăvi pe
bardul de la Bârca? Ne-am mira dacă n-ar face-o!

Ce afirmă prof. dr. Ion Dodu Bălan? Afirmă că „Păunescu
e o forţă a naturii, e un izvor de energii care vine din adîncurile
pămîntului românesc, a cărui revărsare la lumina istoriei neamului
nimeni şi nimic n-a putut şi nu-1 poate înăbuşi”. Noi ne
gîndeam mai degrabă la o defecţiune de canalizare ce nu poate
fi remediată, provocînd o revărsare de lichid imund. „Versul
său energic (...) a sărit nu o dată la beregata tiraniei”, perorează
mai departe prof. dr. în chestiune. De fapt, versul păunescian
a sărit nu la beregata, ci la papucul tiranici, spre a-1 săruta cu
evlavie. Prezentîndu-1 pe poet drept adversar al „prostiei depresive” (sic!), comentatorul său are dreptate. Întrucît există şi o
prostie tonică, prin amuzament, în privinţa căreia d-sa se cam
pricepe... Ne mai vorbeşte prof. dr. Ion Dodu Bălan despre
„volumele sale de versuri (...) gardate în presă de imnuri care
le asigurau trecerea spre lume şi eternitate”. Adică „imnurile”
păunesciene, închinate ştim noi cui, ar fi asigurat „eternitatea”
poeziei sale. De acord şi aici. La aşa „imnuri”, aşa „eternitate” !
Mai pretinde exegetul: „Poetul a riscat să spună răspicat adevărul,
istoric, politic, cultural şi social, să abordeze teme tabu,
să se întrebe, în gura mare, despre soarta amară a omului şi a
ţării”. Păi dacă aşa stau lucrurile, ar fi trebuit ca apologetul
său să-l situeze fără ezitare pe Adrian Păunescu alături de
Doina Cornea, de părintele Calciu-Dumitrcasa, de Paul Goma,
de Dorin Tudoran. De ce să nu-i recunoască meritul pînă la
capăt? De ce să nu-1 pună în rîndul, dacă nu chiar în fruntea
luptătorilor anticeauşişti? Scrie încă prof. dr. Ion Dodu Bălan:
„Versurile-s încordate ca o coardă de arc aheian şi cuvintele
pornesc din ele, ca nişte săgeţi ce vînează impostura, linguşeala,
neomenia, trădarea de ţară şi de popor”. Riscantă aserţiune!
Dacă vînează într-adevăr „impostura, linguşeala, neomenia,
trădarea de ţară şi de popor”, versurile lui Adrian Păunescu se
îndreaptă împotriva propriului lor autor. Sînt versuri... sinucigaşe!
La un moment dat, sufocat de admiraţie, exegetul afirmă
despre cel îndeobşte cunoscut ca un poet de curte: „Adeseori
prin vocea lui lirică, prin versurile sale, vorbeşte, plînge, strigă
(...) un neam întreg (...) oprimat de dictatură”. Noroc că ni se
atrage atenţia! Altiminteri rămîneam cu impresia eronată că
în respectiva voce se lăfaie tocmai duhul dictaturii, ca în cel
mai însemnat fief literar pe care l-a dobîndit. Iar cînd susţine
că bardul de la Bârca ar fi „un Goga al vremii noastre”, „un
publicist (...) din stirpea ilustrată de Eminescu”, prof. dr. Ion
Dodu Bălan săvîrşeşte un lucru inutil: vrea cu tot dinadinsul
să se facă de rîs, tocmai d-sa care e o autoritară întrupare a
ridicolului.

Reabilitarea dictatorului

Incercările de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu nu ne
surprind. Ele fac parte dintr-un scenariu care iese la lumină pe
măsură ce actorii scenei noastre sociale şi politice îl transpun
în existenţa noastră cotidiană, a noastră, a celor ce începem a
nu ne mai mira de nimic. Mai întîi a fost, fireşte, sacrificarea
monstrului (sacru), printr-un act „purificator” (citeşte salvator)
pentru nomenclatura care socotea că astfel îşi va face uitate
păcatele, că va putea intra, nestînjenită sau aproape, într-un
nou ciclu al profitului. Dar mecanismul totalitar a funcţionat
tot timpul. Procesul intentat ţapului ispăşitor n-a constituit altceva
decît o lugubră parodie a justiţiei, inspirată de practicile
staliniste (exprimînd sadismul lor birocratic, pedant, care-şi
savura cu lentoare exerciţiul), condusă de inşi formaţi în climatul
de ipocrizie şi cinism al comunismului. Ceauşescu şi consoarta
sa au fost condamnaţi şi executaţi nu de altcineva decît
de progeniturile sistemului pe care l-au reprezentat. Momentul
sîngeros a fost urmat de o pe cît de enormă pe atît de suspectă
campanie anti, nu fară participarea unor foşti adulatori şi profitori,
în accentele exaltate pînă la paroxism iacobin şi pînă la
trivialitate ale căreia se putea desluşi efectul unei baghete
oculte. Reacţia populară părea manipulată cu o rece iscusinţă
profesională. Poliţia secretă nu dormea, doar, pînă una-alta,
se ascundea în orele de serviciu prelungite. Se crea încă o
dată iluzia înnoirii abrupte, a „revoluţiei”. Insă, odată înscăunati
şi dobîndind un anume control asupra situaţiei, emanaţii
n-au mai avut nici un interes ca monstrul răpus (precum un
rival) să rămînă pentru totdeauna cufundat în neantul oprobriului.
Dimpotrivă! Aşa încît a urmat o sumă de manevre, pornite
la început cu prudenţă, din puncte periferice, aparent scăpate
de sub control, cu scopul de a-i restaura „meritele”, dar mai
ales mentalitatea, coincidentă cu mentalitatea moştenitorilor,
adică a celei de-a doua garnituri a conducerii p.c.r., care visează
cu ochii larg deschişi o democraţie „originală”, presupunînd
conservarea unui cît mai însemnat cuantum de structuri şi,
implicit, de privilegii. în scurt timp s-a conturat un veritabil
front extremist, evident tolerat de putere, care-1 deploră pe
„geniul Carpaţilor” şi-i agită însemnele nu altfel decît procedează
neonaziştii cu imaginea Fiihrerului. E adevărat că sîntem
privaţi de multe, dar îi avem pe proprii noştri neofascişti, cu
atît mai mîndri de ei cu cît se împăunează cu o fuziune ideologică
(mai exact spus, o masivă infuzie de fascism în corpul
muribund al comunismului). în atari condiţii, cum să nu reînvie
proslăvirea lui Nicolae Ceauşescu, într-un evantai de elogii
postume, care au toate şansele de a-1 egala pe cel al elogiilor
antume? Nici una din aceste laude credem însă că nu întrece
în insolenţă aserţiunile care vizează ţinuta „intelectuală” a despotului semianalfabet, „competenţa sa” în „branşa” culturii.
Recordul îl deţine şi acum - aţi ghicit! - Adrian Păuncscu,
care, în „Totuşi iubirea” nr. 5/1992, îşi deapănă cu emoţie ancilară
amintirile legate de circumstanţe în care, îndemnat, după
cum susţine, de către Marin Preda, a solicitat o audienţă la
faraon: „Am fost împreună acolo, Nicolae Ceauşescu a avut
faţă de noi o atitudine (...) nu lipsită de căldură”. Aidoma unui
omniscient (hcrmcneut. estetician, filosof al euvîntului), „Ceauşeseu a dorit să intre în detalii, să se explice, să promită o
altă viziune asupra realismului socialist”. Şi cînd te gîndeşti
cît de problematică era, pentru muritorii de rînd, fie ei şi scriitori,
să ajungă măcar la un secretar de partid judeţean sau
municipal! Vajnicului dizident de la Bârca i se deschideau nu
doar porţile împăratului, ci şi cele ale propriei inimi, spre a se
scălda în bucuria festivă, în extaza clipei memorabile: „Ne
aflam în biroul lui Nicolae Ceauşescu, birou în care se luaseră
importante decizii cu privire la soarta ţării, iar acum se discuta
pe muchie de cuţit, cu economie de cuvinte, despre viitorul
culturii române”. Piramidal! Cu cîtă acuitate, cu cîtă economie
de cuvinte (aşadar nu numai de curent electric şi de hrană!) se
desprindeau, de pe augustele buze, indicaţiile preţioase! Pe
cînd, Adrian Păunescu, reabilitarea savantei de renume mondial?
Dacă ne-am apucat de o treabă, s-o facem pînă la capăt, nu-i aşa?



va urma