I se spunea Machiavelli (XXXVIII)

Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea

LA CURTEA DICTATORULUI

Cu Ceauşescu la plimbare


Lavinia Betea:
Cum se face că n-aţi locuit în perimetrul cartierului Primăverii?

Stefan Andrei:
Pe Berna aveam casa gata aranjată, dar Ceauşescu mi-a zis: „Nu, vii în cartierul Primăverii. Avem vilă la dispoziţie, am nevoie de tine să te chem zi şi noapte". I-am reamintit că el mi-a aprobat casa din Berna, 7. N-a recunoscut. „In cazul acesta, pot să mă sinucid, i-am spus eu. Pentru că am semnat pe baza aprobărilor dv. orale multe documente, au fost la mijloc şi bani pentru mişcarea comunistă. Dacă mâine spuneţi că nu ştiaţi? In aceste condiţii, scoateţi-mă din muncă“. Cea care ţinea să mă mut în Primăverii era Elena Ceauşescu.

Lavinia Betea:
Dar de ce nu aţi vrut să vă mutaţi în Primăverii?

Stefan Andrei:
In primul rând, pentru că eram legat de lumea artiştilor. Iţi dai seama ce însemna să-i legitimeze pe toţi! Apoi, nu mi-a plăcut. Tot cartierul Primăverii era o lume închisă. Şi, pe urmă, te întâlneai cu cei care lucrai. Ştiu bine strada Kalinin, locul de plimbare al Ceauşeştilor.

Lavinia Betea:
Se plimbau, aşa, paşnic şi domol?

Stefan Andrei:
Foarte puţină lume ştie că el avea nişte hemoroizi din închisoare. Cu vârsta, inoperabili. Şi din cauza aceasta prefera să meargă pe jos. Chiar când ţinea cuvântări, avea un pupitru, adus de la Peleş, fusese al lui Carol I. Şi dicta din picioare. Când îl informam - câteva ore, cam de două-trei ori pe săptămână - nu şedea pe scaun. Ne tot plimbam. La biroul lui avea un fel de antreu pentru securistul care făcea legătura la telefon, apoi încă un birou mai mic pentru şeful cabinetului, Constantin Manea. Urma camera de primire a delegaţiilor străine şi, după ea, cabinetul Elenei Ceauşescu. Când vorbeam, deschidea uşile şi parcurgea distanţa dintre biroul lui şi uşa Elenei Ceauşescu. Şi cu mine, şi cu alţii. Cel care nu accepta asemenea plimbări era Maurer. Cu Maurer purta discuţiile la o cafea. Ceauşescu nu bea cafea, dar pentru Maurer, comanda coniac şi cafea. Era semnul, dinaintea unei plenare, că vor fi schimbări de cadre acolo. Până să se bage Elena Ceauşescu în 1974, toate măsurile organizatorice le discuta cu Maurer. Iar la Club am fost de foarte multe ori. Şi în casa din Kalinin, care a fost făcută iniţial pentru Drăghici. Altfel, nu prea am habar de Primăverii.

Lavinia Betea:
Cum vă vorbeaţi în întâlnirile informale dintre tovarăşi?

Stefan Andrei:
Eu i-am spus lui Ceauşescu că e o tâmpenie să ne tovărăşim toţi: „La mine-n comună se zice ţaţo, leliţo, dadă. Să-i spun tovarăşă unei femei căreia i-am spus din copilărie ţaţă...!“ Nici acum nu sunt de acord să se scoată din lexicul românesc cuvântul tovarăş. Uite, când vorbesc despre deciziile şi discuţiile din arhive, îmi dau seama cât de bine e să fie puse faţă-n faţă şi cu mărturii. La Externe, de exemplu, unde ştiu cum se lucra. Eu făceam o notă de două pagini despre participarea la conferinţa Adunării Generale a ONU. S-a subliniat poziţia partidului nostru, scriam, vom participa la..., vom pune accent pe... Două pagini, nu mai mult. Dar eu, înainte de a pleca, pregăteam cu Ceauşescu două-trei zile acea sesiune ONU. Esenţiale erau acolo discuţiile cu atâţia şefi de diplomaţii din lume! în pauzele şi în timpul sesiunii. Crezi că stăteam tot timpul la reuniune? Aveam un om care participa la toate discursurile, să-mi atragă atenţia dacă e ceva care ne priveşte. Oricum, a doua zi ne dădea ONU cuvântarea în franceză, sau în engleză, sau în rusă. Unul ca mine îşi desfăşura principala activitate în apropierea sălii Adunării Generale, unde erau instalate fotolii şi canapele pentru discuţii. Bineînţeles, cu înregistrarea lor cuvenită de către americani. Apoi mă duceam la ambasadă, şi acolo îmi spuneau ce s-a transmis din ţară. înainte de a pleca la ONU, vorbeam cu Ceauşescu. Ce discuţi cu sovieticii: „iată ce propun“, ziceam eu; iar el - „uite, mai adaugă şi asta“. Cu chinezii - „uite, fă aşa, aşa“; cu americanii — „obţine neapărat să vină secretarul de stat în România". Toate acestea mi le spunea mie direct Ceauşescu, fără să treacă prin vreo şedinţă sau să fie specificate în documente. Când reveneam, vorbeam iarăşi cu Ceauşescu. Iar ceilalţi din conducere stăteau în spatele nostru la zece metri. N-aveau voie să audă ce discutăm noi.

Lavinia Betea:
Unde stăteau la zece metri?

Stefan Andrei:
Pe Kalinin. Când veneam la aeroport, mă întâmpina aghiotantul şi-mi spunea: „Tovarăşul vă aşteaptă la Club". Vorbeam plimbându-ne pe Kalinin - din cauza acelor hemoroizi ce-i avea — sau chiar la Club. La Clubul acela am fost de foarte multe ori, am fost de foarte multe ori în casa care e aici, făcută iniţial pentru Drăghici. Incolo, eu în cartierul Primăverii, dacă mă gândesc... nu-1 cunosc prea bine. Personajele le cunosc.

Lavinia Betea:
Spuneţi-mi, vă rog, după atâtea discuţii cu Ceauşescu, aţi putea spune că sursa lui de inspiraţie pentru Festivalul „Cântarea României" şi Complexul sportiv Daciada a fost China?

Stefan Andrei:
Şi Daciada, şi „Cântarea României" îi aparţin lui Ceauşescu. In tot ce-a făcut a fost influenţat puţin de chinezi. Lui i-au plăcut foarte mult spartachiadele de la ruşi, cum au lansat ei marii sportivi sovietici prin spartachiade. Le-a cunoscut din mişcarea de tineret, şi la noi au plecat de la el. Despre artişti... el considera că nu este motivată elogierea elitiştilor şi a artiştilor. Oricine poate să fie artist, zicea el.

Lavinia Betea:
Spunea?

Stefan Andrei:
Da. De faţă cu nevastă-mea la recepţie. Vorbea împotriva artiştilor profesionişti. Oricine poate să fie, să facă... Sunt cântăreţi populari care ar putea să fie mai mari ca toţi profesioniştii - asta spunea. Preferaţii lui au fost cântăreţi de muzică populară şi romanţe. Dej a fost însă mare amator de teatru. Şi zicea: „Să mergeţi şi voi acolo şi să vedeţi cum un artist joacă rolul unui moşier. Mă, parcă e moşierul pe care l-am cunoscut noi în viaţă!“ Vorbea de artişti, în general, cu mare entuziasm. „Uite, mâine-seară apare cutare în rolul, zice, al unui servitor. Mă, ce artă au ei, cum ştiu ei!“

Lavinia Betea:
Faţă de Vraca avea admiraţie Gheorghiu-Dej. Savura creaţia lui în „Apus de soare“, mi-a povestit nepoata lui cea mică.

Stefan Andrei:
Uneori le spunea celorlalţi la şedinţă: „Gata. Am terminat, că mă duc la Municipal că am vorbit cu baba - aia era Lucia Sturdza Bulandra - şi se supără pe mine“. Ii plăceau şi actriţele. Inainte de Elvira Godeanu, Dej a fost cu Dina Cocea, pe care i-a predat-o Maurer.

Lavinia Betea:
Maurer?! Ştiu că Dina Cocea l-a găzduit pe Pătrăşcanu în ultima perioadă a războiului...

Stefan Andrei:
Maurer fusese prieten foarte bun cu tatăl ei, N.D. Cocea. La Sighişoara. Şi de-asta a introdus-o şi în delegaţia ONU pe Dina Cocea. Dar Dej a trecut la Elvira Godeanu, care era amanta unui mare inginer constructor, Prager.

Lavinia Betea:
Antreprenor era Prager, în anii 1943-1944 finanţator, prin Emil Calmanovici, al comuniştilor. Cu Prager s-a şi măritat Elvira Godeanu la bătrâneţe.

Stefan Andrei:
Pe Elvira Godeanu am cunoscut-o. Eram şi eu în lumea teatrului. Da, a fost dragoste mare!

Lavinia Betea:
Ce-o fi însemnat pentru ea?!

Stefan Andrei:
Ce s-a întâmplat? Când a fost în turneu în Franţa, cu „O scrisoare pierdută", în 1956, în regia lui Sică Alexandrescu - cu Giugaru, cu Beligan - , Elvira Godeanu era Zoe. Şi nu i-au dat voie să plece în Franţa. Au trimis-o în locul ei pe Cella Dima. Elvira Godeanu a mers la Constanţa Crăciun şi i-a zis: „Doamna ministru, văd că nu mai plec în Franţa. Aşa cum hotărâţi, nu discut. Că se vorbeşte că eu aş avea relaţii pe sus şi din cauza asta nu e bine să plec. Dar vreau să ştiţi un lucru. Nici celei mai bune prietene ale mele nu i-am destăinuit numele amanţilor şi marca parfumurilor pe care le folosesc". Până la urmă nu i-au dat drumul pentru că aveau o informaţie că rămâne în Franţa. Se pare că era vorba despre o dragoste de-a ei cu un evreu, din tinereţe, care era la Paris. Asta am auzit eu.

Lavinia Betea:
Revenind la „Daciada“...

Stefan Andrei:
Acum, mai ales în materie de sport, eu cred că acum ne lipsesc aceste întreceri cu o largă participare, nu numai a sportivilor de mare performanţă. Cred că trebuie încurajate... La noi, mişcarea sportivă este la pământ. Americanii au foarte dezvoltat sportul în universităţile lor. Şi la atletism, şi la nataţie, dar e adevărat că există şi o bază materială în universităţi... Poate, aşa, un fir spre aceste mişcări sportive de masă, nu de performanţă, i-am dat şi eu lui Ceauşescu. Am fost în RDG ca lider al mişcării de tineret. Un secretar care răspundea şi de sport din CC-ul lor ne-a spus: „Noi am plecat la dezvoltarea sportului de performanţă pentru a ridica steagul RDG-ului la manifestaţiile internaţionale şi pentru a aduce faimă. Dar am dat şi peste alt câştig. Avem o populaţie bătrână şi lipsuri în forţa de muncă deoarece au murit în război cei tineri şi nu ne-au venit turci ca în RFG. Am constatat că prin dezvoltarea sportului de masă scoatem mult din banii pe care-i cheltuiam pe concedii de boală, internări în spital, pensionare de boală". Sportul are multe avantaje sociale...

Lavinia Betea:
Ce spunea Ceauşescu despre Nadia Comăneci şi fenomenul şcolii româneşti de gimnastică?

Stefan Andrei:
Ceauşescu avea o simpatie pentru Nadia Comăneci. Elena Ceauşescu, nu. Pentru că Nadia Comăneci venea la Ceauşescu, nu la ea. Elena Ceauşescu cocheta cu cealaltă concurentă, Teodora Ungureanu. A fost nemulţumită că Nadia a fost făcută Erou al Muncii Socialiste, că i s-au dat gratuit casă, maşini... Chiar mie mi-a spus.

Lavinia Betea:
Dar Ceauşescu de partea cui era? A părtinit, vreodată, un prieten?

Stefan Andrei:
Ceauşescu nu a avut niciodată prieteni. Unul din marile lui păcate a fost lipsa de loialitate. Pe oamenii care l-au ajutat i-a aruncat ca pe nişte rufe murdare. Aşa a făcut cu Drăghici, cu Trofin...

Lavinia Betea:
Gimnastele şi antrenorii au fost recompensanţi cu o zgârcenie ridicolă pentru performanţele lor. Probabil că pe Elena Ceauşescu o supăra şi relaţia marii gimnaste cu Nicu.

Stefan Andrei:
Ea s-a băgat - s-a băgat şi el, dar ea s-a băgat cu pantofi cu toc înalt - în viaţa personală a copiilor. I-a nenorocit pe toţi trei.

Lavinia Betea:
Se spune că în ultima perioadă Tovarăşa îşi supraveghea nu doar copiii, ci şi bărbatul. Ce cunoaşteţi despre tehnicile de ascultare din sediul CC?

Stefan Andrei:
Şeful meu de cabinet, Dara Voinea, era prieten cu colonelul care gestiona toată ascultarea pe Comitetul Central. Ascultarea mea în birou se făcuse cu aprobarea lui Ceauşescu. Ştiam însă că la etajul trei al sediului Comitetului Central e un culoar mare. Acolo nu era ascultare. Că ar fi putut fi ascultat şi Ceauşescu din ordinul nevestei, nu contest, dar n-am auzit ceva sigur. Ar fi fost posibil... Ce se întâmpla în cazul meu? Pentru că ea avea senzaţia că eu, cum s-ar spune olteneşte, îl duc cu ţolul, pe Ceauşescu - că-1 conving, că-1 fac, că nu ştiu ce — făcuse un aranjament. De prin 1984, când eu intram la Ceauşescu, imediat, şeful de cabinet Hârjeu îl anunţa pe Neacşu, şeful de cabinet al Elenei Ceauşescu. Şi mă pomeneam imediat cu ea acolo.

Clubul Ceausestilor

Lavinia Betea:
De Club Bazin au vorbit şi au scris ofiţeri de la Direcţia a V-a. Dar ei nu aveau acces înăuntru. Vedeau doar seară de seară această adunare a „favoriţilor" împrejurul Ceauşeştilor, după orele lor de lucru şi după cină. Ce se-ntâmpla acolo?

Stefan Andrei:
Din 1974 până prin 1984 am făcut parte din grupul acela restrâns care ne vedeam pe Kalinin, la Club Bazin, la mare sau la munte. Ce se-ntâmpla? Discutam. Aşa i s-a zis de la început - Club. Ceauşescu a venit cu o şmecherie. Alături era televiziunea veche. Şi el a zis: „Măi, tovarăşi, hai să facem o nouă clădire a televiziunii. Şi, aici, să facem un club, cu bazin de înot, cu popicărie, în care să ne retragem cei din conducere, să facem sport“. A urmărit prin aceasta să lărgească şi curtea vilei lui. Dar clubul n-a fost pentru antrenamente — că n-a înotat nimeni acolo şi rareori arunca câte unul la popice —, dar acela era locul de întâlnire în locul sălii de şedinţe din Comitetul Central. Cine era acolo, lângă Ceauşescu, vedea că, de fapt, erau două conduceri ale Partidului. Era conducerea aceasta formală, din şedinţe, şi era grupul ce se-ntâlnea cu el şi cu ea seară de seară, la Club. Unde discutau şi probleme politice.

Lavinia Betea:
Dv. aţi fost şi într-o parte, şi în cealaltă. Cât de deosebite erau discuţiile de la Club faţă de întâlnirile în biroul din incinta CC-ului?

Stefan Andrei:
Marea parte a problemelor pe care le aveam le discutam cu el în timp ce jucam şah. Nu participau ceilalţi.

Lavinia Betea:
S-ar putea înţelege că nu-i mai plăceau întâlnirile formale...

Stefan Andrei:
Nu. Aici era suplimentar - seara, sâmbăta şi duminica.

Lavinia Betea:
Din acea agendă ţinută de şeful de cabinet al Elenei Ceauşescu, de care v-am vorbit, reiese că, în 1989, Tovarăşa părăsea biroul pe la orele 18.00-19.00. Incepeau şi încheiau, probabil, simultan programul de lucru din sediu.

Stefan Andrei:
S-au schimbat datele. Până la un moment dat, Ceauşescu venea exact la ora 8.00 dimineaţa în sediul CC. La prânz lua masa. Mânca împreună cu ea în spatele biroului lui, într-o săliţă. Numai ei doi. După aceea se culca, neapărat, în fiecare zi. In aceeaşi săliţă. Ea nu dormea la prânz.

Lavinia Betea:
Dar ce făcea?

Stefan Andrei:
Chema la ea fel de fel de oameni. Ai văzut acolo notele. Dar între orele 13.30 şi 16.30, numai ea are întâlniri, el nu. Pe timpul când în Secretariat eram noi trei - Burtică, Popescu şi cu mine - , şi-i organizam lui multe întâlniri, acestea se făceau, de obicei, la ora 17.00. După ce Ceauşescu se trezea la 16.20. Atunci plecau şi mai târziu acasă — în jurul orelor 19.30-20.00. De obicei, împreună. Mâncau acasă. în Primăverii. Şi după aceea ne mobilizau la Clubul acesta apărut spre sfârşitul anilor 1970.

Lavinia Betea:
Poate fi corelat cu raporturile sale cu puterea?

Stefan Andrei:
Da. în momentul în care el are puterea, divide instituţiile în două. Există instituţia formală care este CPEx-ul, conform statutului PCR, şi această instituţie, creată de ei - Clubul.



va urma