ORBITOR (37)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

II Corpul

Dar va zice cineva: "Cum înviază morţii? Şi cu ce trup vor veni?"
Nebun ce eşti! Ce semeni tu, nu este adus la viaţă dacă nu moare mai întîi.
Şi ce semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, fie de grîu, fie de altă sămînţă.
Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei sămînţe îi dă un trup al ei.
Nu orice trup este la fel; ci unul este trupul oame­nilor, altul este trupul animalelor, altul al păsărilor, altul al peştilor.
Tot aşa sînt trupuri cereşti şi trupuri pămînteşti; dar una este slava celor cereşti şi alta a celor pămînteşti.
Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lumi şi alta strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea.
Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc.
Sf. PaVEL, Întîia epistolă către corinteni


Nu mai trăiesc nimic cu adevărat, deşi tră­iesc cu o intensitate de care simplele senzaţii n-ar putea să dea seama. Degeaba deschid ochii, căci nu mai pot vedea. Degeaba încremenesc în faţa ferestrei mele ovale, încercînd să prind su­nete. E ca şi cînd n-aş avea doar cîteva simţuri, ci miliarde, fie­care altfel, fiecare adaptat pentru alţi stimuli: unul doar pentru forma cănii din care-mi beau cafeaua, altul pentru forma visu­lui de azi-noapte. Un altul pentru şoapta teribilă din urechile mele, auzită distinct acum cîţiva ani, pe cînd stăteam, în pija­ma rufoasă, cu tălpile pe calorifer, în camera mea de pe Ştefan cel Mare. Nu mai percep modificări ale luminii, înălţimi ale su­netului, chimismul garoafei şi al lăturilor, ci scene întregi, înghiţite deodată de un simţ virtual, deschis pe loc în centrul minţii mele doar pentru acea scenă sticloasă şi trecătoare ca un val de apă, reacţionînd cu ea, modificînd-o, aplatizînd-o, invadînd-o ca o amibă şi formînd împreună o altă realitate, străve­che şi imediată, iluminată de dor şi obscurizată de stranietate. E ca şi cînd tot ce mi se-ntîmplă, ca să poată să mi se-ntîmple, trebuie ca deja să mi se fi-ntîmplat, ca şi cînd totul ar exista deja-n mine, dar nu umflat şi întreg, ci pîndind, în foiţe zbîrcite, rudimentare, strîns înfăşurate unele-n altele acolo-n structurile creierului ― dar şi-n glandele şi-n organele şi-n crepusculul meu, şi-n casele mele-n ruină ―, aşteptînd acolo o confirmare şi-o hrană dinspre flacăra modulată a existenţei, la rîndul ei ne­împlinită şi embrionară. Nu mai simt decît ce am mai simţit o dată, nu mai pot visa decît visele deja visate. Deschid ochii, dar nu pentru culoare şi contururi, fiindcă lumina nu se mai sparge-n corpusculi ca să-mi străbată cristalinul şi straturile străvezii ale retinei, ca să producă rodopsina în celulele în formă de con; imagini întregi vin deodată, sculptate în rodopsina şi însoţite ca de o aură de franjuri de sunet şi filamente de gus­turi şi de miresme, de îngheţ şi fierbinţeală, de durere şi milă, de răsucire a capului spre dreapta confirmată şi contracarată de simţul cohlear. Vin cartiere întregi, cu timpul, spaţiul şi emoţia lor, şi mai ales cu gradul lor de realitate ― căci pot fi adevărate sau visate, sau imaginate, sau transmise prin tijele inefabile care leagă vieţile noastre de ale celor dinainte ― vin buze şi sexe, şi tramvaie alunecînd pe şine în ierni cu zăpadă murdară, vine mama să-mi aducă din cînd în cînd de mîncare, vine uneori Herman. Nu aş putea percepe nimic din toate acestea de nu s-ar reface, altfel, în mintea mea (lumea mea), de nu ar deschide mugurii oculari de acolo, de nu mi-aş spune în fiecare clipă a vieţii mele: "am mai trăit asta o dată, am mai fost acolo", aşa cum nu poţi vedea lumina dacă lumina n-a fost deja în zona occipitală a vieţii tale, formînd acolo simţul pentru lumină. De aceea viaţa mea e deja trăită şi cartea mea e deja scrisă, căci tre­cutul e totul, iar viitorul nimic.


N-aş putea susţine nicicum arhitectura strivitoare a vieţii mele dacă eu însumi, întreg, n-aş fi un organ de simţ pentru ea. Şi, aşa cum ochiul nu poate primi şi-nţelege nimic altceva decît pura lumină, căci e sculptat de lumină în osul poros al ţestei mele, şi cum nimic altceva pe lume nu mai poate primi şi-nţe­lege lumina, la fel pachetul compact de foiţe şi membrane al corpului meu, cu anatomia şi melancolia înfăşurărilor lui, cu structura lui tridimensională, greu de-nţeles ca a unei aldehide, e un singur, mare, unic organ de simţ excitat numai de viaţa mea, de această energie ce nu-i nici lumină, nici sunet, nici mi­ros, gust, senzaţii tactile, nici kinestezice şi nici sfîrtecare de ţesuturi. Nimic, niciodată, nu mi-ar putea recepta altfel viaţa, ea ar călători în inexprimabil ca bilioane de alţi stimuli cu care nimeni n-are ce face, ca lumina în universurile fără globi ocu­lari şi ca frigul în lumile fără epiderme. Sînt un singur mare organ de simţ, deschis asemeni crinilor de mare, filtrînd prin carnea albă a nervilor mei turbioanele acestei unice vieţi, unice mări ce mă hrăneşte şi mă conţine. Un singur analizator, o singură celulă senzuală, lucidă, primind mereu vîntul solar al vieţii mele, cu franjele ei capricioase de auroră polară, cu amurgurile ei întortocheate şi zorii ei orbitori, ce pătrund printre pieliţe străvezii, îmi iluminează rinichii şi glandele salivare, îmi dese­nează cu fluor şi arsen scheletul şi-mi vopsesc în mercur in­testinele. Mă modifică, produc devieri chimice, amintiri şi re­flexe, imagini şi sunete, eliberează hormoni şi vise şi lifturi şi nopţi şi feţe monstruoase, nemaivăzute vreodată, şi tot fluxul ăsta organic şi psihic şi tragic şi etic şi muzical e trimis mai de­parte, prin fontanelă, pe căile ascendente ale Dumnezeirii, prin sinapse mistice şi axoni angelici către chiasmul optic al minţii ce ne cuprinde şi de acolo-n talamusul karmei şi-n proiecţiile către arii senzoriale în care sfinţii şi judecătorii stau în mănun­chiuri, cu cercuri aurii în jurul ţestelor transparente, scoţînd limbi de flacără şi cianură, măsurînd, cîntărind, împărţind. Schimbată în coduri şi în simboluri, în balete alegorice, viaţa mea se întinde, diformă, pe ţeasta Dumnezeirii, o tutelează ca un curcubeu, ca un homuncul electric, cu degete uriaşe, cu mii de articulaţii, cu buze de saxofonist, dar cu un corp minuscul de viermişor atîrnat de un fir de mătase. Căci Dumnezeirea e un creier enorm, o meduză solemnă cu miliarde de simţuri, alu­necînd în noaptea abisală, slab luminată de baterii de lumină albastră. Cupola ei pulsează uşor şi transparenţa ei e doar dra­goste aurie. O mare meduză care gîndeşte. O gîndire care gîn-deşte, dar nu în termenii gîndirii, ci ai nimicului abisal care o-nconjoară, de parcă întreaga catedrală pulsatilă, mai mare şi mai ornată şi mai complexă decît puterea gîndirii de a o gîndi, mai aurie decît puterea iubirii de a se iubi pe ea însăşi, în fine mai puternică decît însăşi puterea, mai imperioasă decît însăşi voinţa, n-ar fi decît un minuscul defect al nimicului dimpre­jur, o imperfecţiune a morţii fără cusur ce umple tot vidul, o cavitate cu neputinţă de localizat în stînca nopţii fără sfîrşit. La rîndul ei un accident al hiper-nimicului, al ultra-vidului, al mor­ţii la puterea morţii şi-al alefului la puterea alef. Aşa încît pînă la urmă nici Dumnezeirea nu-i altceva decît un fantastic organ de simţ deschis în cristalul neantului, la rîndul lui organ de simţ pentru un neant mai ascuns. Pliuri în pliuri, ca un trandafir, ca o vulvă.


Eu, în acest timp, îmi filtrez viaţa. O înghit, o beau, o văd, o miros, o muşc, o trăiesc, o urăsc, o posed. Vierme cu patru compartimente simetrice, îmi transform viaţa-n impulsuri codi­ficate şi-o transmit ierarhic, mai sus. Ţeasta şi toracele dau sea­ma de paradis, se colorează ca hîrtia de turnesol cînd se moaie-n beatitudine. Gîndesc, respir şi-mi împing sîngele gazos prin artere. E triunghiul fericirii mele, e piramida umanităţii mele şi-i corul meu de îngeri cîntînd pe vastul covor de nervi şi muşchi al diafragmei. Cînd sînt fericit gîndesc, respir şi-mi bate inima. Sînt funcţiile păsării, sînt aripi desfăcute peste ţeasta de diamant. Sînt trei ochi limpezi şi-albaştri deschişi pe aripi de fluture. Dac-aş fi doar atît: creier, inimă şi plămîni, aş fi zeu, căci zeii n-au viscere mocirloase. Aş fi ca o navă spaţială înaintînd prin-tr-un jet de aer şi sînge, propulsîndu-şi pilotul cerebral prin­tre stele. Iar el, homunculul, în costum sidefiu de mielină, ar manevra pe corpul lui însuşi ca pe-un tablou de comandă sofis­ticat, cu încrengături de milioane de degete alergînd peste mili­ardele de firişoare şi pori ale trupului său gînditor. Şi toată nava ar fi plină de lichid cefalo-rahidian licărind ca un aur lichid, şi-n ţeasta pilotului monstruos de frumos un alt homuncul ar bale-ta pe propriul trup cu zeci de mii de degete ca firele de păian­jen, şi-n ţeasta lui un alt homuncul ar levita în lichid auriu. Şi trupul celui mai mare ar fi mereu cosmosul celui mai mic, şi lumea şi noaptea şi Dumnezeu ar fi doar cosmosun împache­tate unele-n altele, separate prin pereţi tot mai subţiri de oase ale ţestei, ţeste în ţeste în ţeste în ţeste...


Dar nu sînt doar înger, sînt şi un demon îngrozitor şi gro­tesc, pîndmd ca o tarantulă păroasă sub diafragmă. Aici am in­testinele şi rinichii, iar sub ele, în punga lor roşiatică şi zbîrcită, ouăle stranii care gîndesc timpul. Şi tubul prin care, înjumătăţit şi redus la un vibrion visător, călătoresc spre burta unui alt uni­vers. Aici mă înfund în abjecţie, înaintînd în jos printr-un jet de urină şi spermă. Aici respir focul de sulf al infernului. Şi după cum, propulsată de inimă şi plămîni, de aer şi apă sărată, ţeas­ta mea, adăpostind creierul, navighează prin întrolocatele uni­versuri, focul din scrot şi pămîntul din maţe împing spermiile prin timpul ce despică spaţiul, transversal, formînd cu el o cruce de cuarţ imponderabil. Şi iată infernul: trupuri goale de bărbaţi şi femei, îmbinîndu-se unul cu altul în gemete şi convul­sii, ieşind unul din altul la nesfîrşit, sfîrtecîndu-şi uterele şi vaginele, umplîndu-şi corpii erectili cu lubrifiant! şi cu sînge, îmbătrînind, fleşcăindu-se, putrezind, dar eliberînd mereu din ele ovule şi spermii, capsule ucigaşe iluminînd asemeni foto­nilor gura senzuală a altor femei, pulpele păroase ale altor băr­baţi, părinţi şi copii şi părinţi şi copii lăsînd în urmă putreziciu­nea organelor disipate, a oaselor topindu-se-ncet în sicrie din acelaşi cuarţ orbitor. Burţi cuprinzînd burţi în care sînt burţi, de parcă toate mamele şi fiicele ar fi-nchise una într-alta, într-un şir nesfîrşit de gravide, alternanţă eternă de pereţi uterini şi de fetuşi gravizi cu alţi fetuşi, utere-n utere-n utere-n utere...


Şi iată că meduza cerească nu e doar creier şi nu-i doar gîn-dire, e sex şi dragoste-n acelaşi timp, şi nu prin fuziunea de prin­cipii şi cărnuri, ci prin identitatea lor esenţială, căci la extrem, în extremele cămărilor de bură, hipercreierul, care e spaţiul, nu-i decît hipersexul, care e timpul. Iar hiperspaţiul, care-i gîn-direa, nu-i decît hipertimpul, care e dragostea. Iar hipergîndi-rea, care e totul, nu-i decît hiperiubirea, care-i nimic. Iar totul-ni-mic, insesizabil, inevitabil, inalterabil, e chiar viaţa mea, pe care-o receptez cu organul de simţ al corpului meu, în apa căreia flu­tur şi pîlpîi, pe care-o inventez pe măsură ce ea însăşi mă inven­tează, pînâ cînd ea se densifică iar eu mă rarefiez şi formăm îm­preună un complex viaţă-trup în care nu se mai ştie cine pe cine creează şi sabotează. Căci matriţa organelor mele imprimă vieţii mele o formă codificată, singura pe care o poate-nţelege substan­ţa ta cenuşie. Prin ea îţi trimit mirosul părului meu şi gustul buzelor mele. Culoarea ochilor mei şi duritatea unghiilor mele. Le ai pe toate în acest mare cod unic, în acest codex, în această carte ilizibilă, această carte.


Acum, că a rămas singur în picioare în mij­locul deşertului atomic de fiare strîmbe, moloz şi ziare boţite aruncate peste fecale vechi, blocul de pe Uranus, unde stau de peste trei ani ― şi unde, pe masa mea, se ridică acum un alt bloc, de foi scrise cu pixul ― îşi arată mai bine gloria şi turpitudinea. Penis priapic, grozav de dureros, al celui mai trist oraş din lu­me, blocul meu a rezistat demolărilor şi, pînă la mamutul con­gelat al Casei Poporului din zare (şi ocupînd aproape toată za­rea), e singura clădire care veghează, singurul obiect vertical într-un loc unde nu a rămas piatră pe piatră. Cînd ies dimineţile să-mi iau pîine şi lapte mă afund pînă la glezne în praful în care s-au prefăcut fostele case negustoreşti şi tihnite ale cartierului. De cînd s-a schimbat lumina şi turbioanele de vînt cald ale pri­măverii au început să lingă zidurile, casele s-au golit de locatari şi de mobile, geamurile s-au făcut ţăndări, lemnul cercevelelor a putrezit şi frumoasele, tandrele, ciudatele, voluptuoasele, atro­cele, spectralele triburi de ipsos ale gorgonelor şi atlaşilor ce sprijineau balconaşele de fier forjat, femei estropiate, bărbaţi mutilaţi, spoiţi otova cu aceeaşi tencuială roză, s-au fărîmiţaţ în şuierul fulgerător al alternanţei zi-noapte-zi-noapte. Pereţii exteriori ai vilişoarelor şi caselor masive, clădite de cine ştie ce arhitecţi paranoici la-nceputul secolului, au rămas subţiri ca hîr-tia, făinoşi şi acoperiţi de ochii ficşi ai lunetelor în afară, de ta­pete întunecate, cu floricele vernil şi aurii înăuntru, iluminate din cînd în cînd de amurgul ce pătrundea prin cîte-o fereastră cu violenţa unei deflorări şi-şi aşeza pata de purpură lichidă, perfect dreptunghiulară, pe peretele opus. Atunci, acolo, în pata înflăcărată (pe cînd tot restul încăperii ţiuitor de goale rămînea întunecat ca zmoala) floricelele din tapet îşi desfăceau cupulele transparente, nesănătoase, devitalizate ca lujerii de cartof ţinut în beznă, dar străbătute de capilare pline de sînge, se agitau in­finitezimal, ca împinse în sus şi-n jos de un fluid gros şi nevă­zut, lingeau lubric pîntecul cîte unui păianjen care, alunecînd pe firul lui scînteietor, de asemeni de purpură, cu picioarele în­tinse extatic, culegea în cădere nectarul negru, gîlgîitor, din acele guri, acele faringe căscate-n amurg şi, ajuns pe podea, fugea dezordonat de la un colţ la altul pînă se topea-n întuneric. De cîte ori, dimineaţa, foarte devreme, pe un timp roşu, sau cînd apusul, mai întîi galben murdar, înnobilat de unghia aproape nevăzută a lunii, apoi trandafiriu năclăit de albastru şi-n cele din urmă de purpură dumnezeiască, umplea vidul dintre case­le acelea spectrale, de cîte ori, coborînd cu liftul străvechi pînă la rădăcina viguroasă a blocului, nu mă grăbeam către pilcurile de vile abandonate, cu cioburile de geam încă rămase-n rama ferestrelor arzînd dement, ca să ajung la timp, în acel moment în care lumea se derealizează cu desăvîrşire şi-n care casele gal­bene, delabrate, se descuamează foiţă cu foiţă ca să rămînă (fie­care altfel, cu altfel de coloniţe, şarpante şi balustrade, alte scări răsucite dînd spre terase imposibile, uşi oarbe, turnuleţe deco­rative) la fel de imateriale ca şi cînd ar fi fost visate, la fel de ilu­zorii ca pictate de un vechi maestru al perspectivei. Cîini galbeni, cu pielea pergamentoasă şi ochi de om transplantaţi în tigva lor îngustă de cîine, se ridicau cu greu din culcuşuri şi fluturau graţios pe lîngă mine. Molii cu ochi la fel de omeneşti absor­beau amurgul în penele lor dese atît de rapid, încît în jurul lor aerul devenea azuriu, ca-n miezul zilei. Deschideam cîte-o por­tiţă de metal strîmb şi rămîneam o clipă faţă-n faţă cu marea ruină din curtea părăginită. Nimic, nimic pe lumea asta sau în pulberea de lumi locuite din depărtare nu e mai singur ca o ca-să-n ruine. Dezolarea, pe lîngă ea, e un copil al speranţei. Tris­teţea, pe lîngă ea, e beatitudine, iar liniştea ― fanfară dezmăţa­tă de alămuri. Faţă-n faţă cu casa de cărămizi subţiri ca unghia, la fel de străvezii, învelită în praf de moloz, rodind plante mon­struoase în toate crăpăturile, cu un balcon de fier forjat la singu­rul etaj, dantelat ca un portjartier de mătase neagră, cu o lădiţă de lemn în care se usucă un leandru plin de păduchi, ochi în ochi cu acel craniu enorm în care o dată a fost memorie şi voinţă, spart însă acum şi cu resturi de scalp mucegăit, aşteptam din clipă-n clipă să fiu luat în posesie, să fiu eu cel văzut cu ochii oberlichturilor, cel urmărit cu o curiozitate şi-o pasiune de fe-tişist: o vietate măruntă în faţa unui mare portal de amurg. Şi deveneam cu adevărat obiectul erotic şi metafizic al mani hi­mere din faţa mea. Dar autismul ei era total şi doza de crepuscul injectată sub pielea ei ― letală, aşa că pătrundeam, deschizînd lame adînci de lumină rubinie, în fanta dintre aripile clădirii, glisam pe duşumele vopsite-n chihlimbar, mă lipeam de pere­tele încins la roşu de soarele pătrunzînd prin fereastră. Mă afun­dam în forfota de flori palide, crescute din podele şi împinse-n sus, hipnotic, de curenţi nevăzuţi. Mă lăsam scăldat de amurg, incendiat de amurg. Mă lăsam distrus de amurg, emaciat de amurg. Mă resorbeam în peretele fluorescent, absorbit de ceşcuţele transparente de pe tapet, mă răspîndeam în pereţii de hîrtie ai casei, o posedam în întregime, o închideam în mintea mea în formă de casă-n ruine. Iar cînd ajungeam în faţa unei buretoase mobile cu oglindă, mai grea ca plumbul, ce nu putuse fi trans­portată, îmi priveam faţa în pictura decolorată dm adînc, în care mă vedeam sculptat într-un singur bloc de purpură, avînd în spate camera uriaşă, neagră ca zmoala. Mă priveam în ochi în azotatul de argint care-mi desena faţa cu dexteritatea celui mai enigmatic pictor din lume. Faţa subţire, ca de sidef, cu trăsă­turi uşor asimetrice, cu ochiul stîng întunecat de o veche pareză, dar cu dreptul sticlind ca o boabă de rouă, afît de omenesc şi de cald... Gura senzuală şi tristă, mustaţa fibroasă, căpruie, viţe negre de păr crescute dezordonat, rareori pieptănate, împîs-lindu-se-n pîsla compactă de întuneric din jur. În faţa oglinzii, fluturînd în lichidul uleios ce umplea salonul pîn-la tavan şi-n care plantele din tapet unduiau ritmic toate-ntr-o parte şi apoi, brusc, ca pieptănate de un pieptăn de apă, în partea cealaltă, îmi pierdeam uneori cunoştinţa şi apoi, cînd îmi reveneam, mă-ntre-bam unde fusesem în acea clipă de absenţă. Făcuse oare-n acel moment conştiinţa mea un fel de pliu, o cută, un cuib de rîn-dumcă thomian? Se adîncea deodată în ţeasta mea casa-n ruine şi eu însumi în mijlocul ei, în faţa oglinzii din mobila străveche?

Mă găseam deodată în centrul minţii mele, ochi în ochi cu un frate tăcut? Era acela singurul loc de pe lume în care ne puteam încă vorbi şi atinge? Apoi cuta se netezea şi creierul meu evisce-rat mă pompa iarăşi afară, în puerila, jalnica iluzie a realităţii. Mâ dezmeticeam şi deja amurgul vira către noapte. Mai um­blam o vreme prin cartierul de vile stranii, fiecare altfel, fiecare cu alte popoare de ipsos între ferestre, mai mîngîind pe ţeastă căţele galbene, cu ochi de om şi şiruri de ţîţe sub burtă, şi mă pierdeam pe drumul umbrit de duzi care mă ducea, printre bă­lării şi carcase de vechi maşini de spălat, spre blocul meu falie şi inutil. Mă-mpiedicam în curele de transmisie din pînză cau-ciucată, luam în picioare prezervative rîncede, mă opream mi-nute-n şir să citesc compuneri scrise strîmb în caiete de şcoală, scorojite de intemperii, şi alte minute ca să citesc alte litere ciu­date: maţele sleite curgînd din burta unei pisici moarte, cu dinţii rînjiţi. Cioburi de sticlă prezervau în carnea lor de meduză eşantioane de înserare, mici focuri albăstrii, triunghiulare văpăi indigo. Le culegeam uneori şi, mai tîrziu, pe masa mea de lucru, le aranjam în şiruri evolutive, ridicîndu-l pe primul ca să văd în el o lumină larvară, acel azur nediferenţiat de la ora unspre­zece a lunii martie, indolent şi moale ca o femelă de păduche lînos, apoi al doilea, cu lumina deja structurată, cu foiţele em­brionare invaginate, cu canalul neural deja vizibil ― era amia­za puternică de iunie ―, al treilea, al patrulea, al cincilea, în care lumina îşi repeta filogenia, în care-i creşteau branhii şi organe apoi resorbite, specifice altor după-amieze, din cretacic şi mio-cen, pînă la ultimul ciob, cu lumina umană, adevărata lumină permisă ochilor noştri. Ţineam mult în dreptul ferestrei acel ciob albăstriu, dar plin ca o fiolă cu purpură. În ea, nu mai înalt decît degetul mic, dar cu fiecare rid, por şi aluniţă vizibile pe pielea lui ca sub o lupă puternică, locuia un homuncul tăcut, cu faţa, pieptul şi membrele de pură lumină. Era lumina chihlimbarie, cu o tentă, totuşi, de venin de crotal, a sfîrşitului de noiembrie, puţin înainte de a se întuneca brusc şi de a începe o ploaie poso­morită. Ochii de lumină ai copilului din cristal nu vedeau, tăie­tura lor puţin asiatică nu capta simulacrele, subţiri ca pînza de păianjen, cojite de pe lucruri şi călătorind prin văzduh către ei. Ei percepeau direct obiectele şi vîntul dintre ele. Era motivul pentru care micul prinţ nu suferea de urît şi melancolie. Cînd ajungeam la capătul şirului de cioburi colţuroase şi barbare ce închideau în ele toate ipostazele luminii pămînteşti, scoteam din buzunar o bilă de sticlă, cea pe care-o găsisem, în grosimea timpu­lui, dezghiocînd coaja verde, ţepoasă, a unei castane. O aşezam la extremitatea dreaptă a şirului, aproape de muchia mesei, apoi o ridicam între degete ca să pot privi în focarul ei lumina ne-pămîntească, revelaţia, iluminarea, extaza, aura epileptică, poezia, cocaina, orgasmul, intuiţia, somnul R.E.M., viziunea şi viziunea viziunilor, efectul kirilian şi fractalii săi tot mai puri, acea lu­mină pe lîngă care lumina noastră e pămînt negru şi plumb. Apropiam uşor bila de faţa mea pînă cînd ea, de mărimea globi­lor ochilor mei, forma un triunghi cu ei, trei ochi, doi de carne, unul de sticlă, ce se priveau într-un circuit de suveică pînă cînd ochii mei înşişi deveneau de sticlă strălucitoare, priviţi atent, dar impersonal, de un glob ocular viu, suspendat în aer, cu muşchi periorbiculari, cornee gălbui-sidefie, străbătută de vinişoare, iris cafeniu şi pupilă dilatată de penumbră. După o vreme globul se vitrifica la loc şi ochii mei reîncepeau să vadă. Atunci îmi plimbam bila pe braţul meu gol, pnvindu-mi prin ea firele de păr şi solzii epidermei, deodată dilatate ca un peisaj împădu­rit. O rostogoleam, îngheţată, pe sub cămaşă, pe toracele coste­liv, o simţeam pe sfîrcurile pieptului, o opream, apăsînd-o un pic, în scobitura buricului. Impregnată oarecum, deşi atît de in­coruptibilă, de mirosul pielii mele, o plimbam în cele din urmă peste paginile manuscrisului meu pufos şi interminabil, citind cuvinte lăţite brusc, trapezoidal, în bulbucul de cuarţ ce lăsa ală­turi un mic şi intens punct de lumină. În amurgul adînc, foile erau pieliţe, aidoma celor pe care mama le scotea cu cuţitul cînd tăia carnea, sau ca băşica sidefie de peşte. Bila se plimba peste pieliţe umede, pline de capilare. Sub sfera grea, transparentă, literele formate cu pixul se dilatau într-atît, că prin tubuşoarele lor albastre se putea vedea circulaţia sîngelui. Glande sudoripa-re, terminaţii nervoase libere şi organe ale lui Pacini, grăsime dermică şi melanină (formînd din loc în loc aluniţe, uneori chiar şi negi) se revelau printre litere la trecerea bilei, ca să se resoar­bă apoi în foaia poroasă de manuscris. Ce era cartea mea? Un trandafir cu sute ― deja ― de petale? O perlă căreia-i adăugam strat peste strat de sidef? Nu citeam niciodată din urmă, nicio­dată nu tulburam ordinea foilor, direcţionate ireversibil de să­geata timpului. Să-ndepărtez ultima pagină scrisă şi s-o recitesc pe penultima ar fi echivalat cu o sadică jupuire, ar fi produs suferinţe insuportabile manuscrisului meu. Căci doar ultima pagină era cu adevărat epidermă. Celelalte, deşi fiecare trecuse la rîndul ei prin acest stadiu, degeneraseră, se dizolvaseră-n teanc, restructurîndu-l mereu, pînă cînd teancul n-a mai fost ― şi nu mai este ― un foietaj, ci un animal compact de substanţă hiali-nă, cu pielea acoperită de desene de camuflaj. Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al ţestei şi-al camerei şi-al lumii mele.


va urma