duminică, 15 noiembrie 2015

Arsenalele din Isher (9)


A. E. Van Vogt




CU ZECE MINUTE înainte de miezul nopţii, la 16 iulie, anul Isher 4784, se deschise uşa Departamentului de coordonare al Arsenalelor, de la hotelul Royal Ganeel. Robert Hedrock ieşi, păşind de-a lungul unui coridor lat şi bine luminat ce se întindea în depărtare în faţa lui. Se deplasa cu o vioiciune aproape felină, dar, de fapt, atenţia i se concentra asupra altor lucruri decât cele din jur.
Cu mai puţin de un an în urmă ceruse să se înscrie la Arsenale, motivul declarat fiind acela că se aştepta Ia o înfruntare între forţele guvernamentale şi cele ale Arsenalelor şi că el dorea să se afle de partea acestora din urmă. Avea actele în regulă, maşina de evaluare a coeficientului său Pp îi dăduse o notă atât de mare, din toate punctele de vedere — mintal, fizic şi moral — , încât dosarul lui fu adus imediat în atenţia Consiliului executiv al Arsenalelor. De la început se afla într-o misiune specială, iar detaşarea lui la Departamentul de coordonare într-o atare situaţie ieşită din comun era pur şi simplu un pas absolut normal în ascensiunea lui bine măsurată către obţinerea puterii în cadrul Arsenalelor.
Hedrock ştia prea bine că unii membri ai Consiliului şi câţiva dintre funcţionarii superiori îi considerau ascensiunea prea rapidă şi câtuşi de puţin în interesul Arsenalelor. Era socotit de către unii un personaj misterios, chiar dacă cei ce-l criticau nu se gândeau la nici un fel de conotaţii sinistre. Nimeni nu punea de fapt la îndoială verdictul favorabil pe care i-l dăduse maşina de evaluare Pp, ceea ce, uneori, îl cam nedumerea. Se hotărî ca la o dată ulterioară să cerceteze mai bine această maşină şi să descopere de ce oameni în mod firesc sceptici îi acceptau, fără crâcneală, judecăţile.
Îi venise neaşteptat de uşor s-o păcălească, s-o mintă, să-i transmită povestea lui falsificată cu grijă.
E adevărat că îşi stăpânea în mod deosebit propria minte şi avea cunoştinţe tehnice ieşite din comun asupra reacţiilor maşinii la procesele biologice, dar copleşitoare era realitatea dominantă a prieteniei lui faţă de Arsenale, care, fără îndoială, avusese o contribuţie pozitivă. I se spusese că maşina Pp avea sensibilitatea unică a uşii Arsenalelor dea recunoaşte ostilitatea tainică. Iar structura ei fundamentală includea şi capacitatea, încorporată în fiecare armă, de a recunoaşte şi reacţiona în cadrul unor limite. Ca şi armele care nu ucideau decât în auto-apărare sau sub alte restricţii, simţurile ei electronice, de un rafinament acut, percepeau diferenţe minime în reacţiile fiecărei părţi a corpului examinat. Era o invenţie care se perfecţionase de când fusese el ultima dată membru al Arsenalelor, cu peste o sută de ani în urmă. Pentru el era o noutate. Iar faptul că oamenii Arsenalelor se bazau pe ea îi impunea lui Robert Hedrock, singurul nemuritor de pe Pământ, prieten al Arsenalelor, să se asigure că este o pavăză într-adevăr atât de eficace cum o socoteau ei.
Dar asta era o treabă pentru mai târziu, acum fiind doar o problemă minoră. Trebuia să ia o hotărâre, cât de rapidă nu era clar deocamdată, dar oricum lui i se părea că ar fi prea devreme. Primul mare atac al tinerei împărătese determinase deja închiderea magazinelor de arme din toate oraşele mari de pe Pământ. Dar până şi asta avea o importanţă secundară faţă de problema balanţei nesfârşite. Nu putea scăpa de convingerea că numai el, dintre toate fiinţele umane de pe Pământ, era calificat să ia hotărâri în privinţa asta. Şi totuşi încă n-avea idee ce ar trebui să facă.
Gândurile lui ajunseseră la acest punct în momentul în care se afla în faţa destinaţiei sale — uşa pe care scria INTRAREA PERMISĂ DOAR CONDUCERII. Bătu la uşă, aşteptă cele câteva secunde necesare, apoi intră fără alte preliminarii.
Se trezi într-o încăpere cu un aranjament foarte ciudat. Nu era prea mare, dacă o judecai după etaloanele din Isher, şi totuşi era destul de spaţioasă. Se apropia de volumul de două sute picioare cubi, aşa că ochii lui Hedrock nu izbutiră să observe diferenţa. Principala ciudăţenie o constituia faptul că uşa prin care intrase se afla la vreo treizeci de metri deasupra pardoselii, iar tavanul la aceeaşi înălţime.
În centrul încăperii (deci era centru nu numai pe orizontală, ca lăţime şi lungime, ci şi pe verticală, ca înălţime şi adâncime), şapte consilieri ai Arsenalelor stăteau în picioare în jurul unei maşini care plutea în aer, învelită într-un plastic transparent. Îl salutară fără multă ceremonie pe Hedrock, apoi atenţia li se concentra din nou asupra maşinii. Hedrock îi observă în tăcere, conştient de deprimarea lor intensă, anormală. Lângă el se afla Peter Cadron, care-i şopti:
— Aproape că a venit timpul unui nou balans.
Hedrock dădu din cap şi, încet, în timp ce urmărea cu privirea mecanismul vrăjitoresc care plutea împreună cu învelişul său vacuumatic, absorbţia aceea i se comunică şi lui. Era o hartă a timpului. O hartă de linii întreţesute atât de fin încât păreau să se onduleze ca valurile de căldură într-o zi toridă.
Teoretic, liniile se întindeau de la un punct central către trecutul infinit şi către viitorul infinit (cu corecţia că în matematica folosită, infinitatea era aproape de zero). Dar după mai multe trilioane de ani, limitarea opera în sensul creării unui efect nedesluşit, care sporea împotrivirea ochilor faţă de acceptarea imaginii. În acel uriaş ocean al timpului, formele ca nişte umbre, una foarte mare şi foarte aproape de centru, alta doar un mic firicel pe curbura vastă a hărţii, zăceau nemişcate. Hedrock ştia că acel firicel reprezintă o versiune mărită a realităţii, care era prea mică pentru ca s-o poţi distinge cu ochiul liber. Imaginea fusese organizată în aşa fel încât fiecare mişcare a ei era urmărită de o serie de augmentatoare. Aceste instrumente, astfel acordate încât să separe energiile sensibile, se adaptau automat la prezenţa altor privitori.
În timp ce Hedrock se uita înduioşat, ambele umbre se mişcară, moment fără precedent în spaţiul macrocosmic — o mişcare atât de străină şi ciudată încât vederea nu putea distinge o imagine acceptabilă. Nu era un proces deosebit de rapid, dar, în ciuda acestui "fapt, ambele umbre se retrăgeau. Unde? Nici măcar savanţii Arsenalelor nu stabiliseră întru totul acest lucru. După ce se retraseră, reapărură încet, dar acum poziţiile lor erau inversate, cu variaţii. Ieşiseră mult în afară. Umbra cea mare, care se legănase îndepărtându-se cu o lună şi trei zile de centrul din trecut, se afla brusc cu o lună, trei zile şi câteva ore în viitor. Pata măruntă cât un firicel, care călătorise nouăzeci şi şapte de miliarde de ani în viitor, se întorsese la circa o sută şase miliarde de ani în trecut. Distanţa în timp era atât de imensă încât Hedrock se cutremură în toată fiinţa lui şi se întoarse pe jumătate spre Cadron:
— Dar ei au anticipat acest potenţial energetic?
Cadron încuviinţă din cap obosit.
— Suficient pentru a distruge planeta. Începu să geamă. În numele întregului spaţiu interastral, o să-l putem descătuşa?
Hedrock încercă să-şi imagineze acest lucru. Nu se numărase printre cei care vorbiseră cu McAllister, reporterul din secolul al XX-lea. El îşi alcătuise din relatări fragmentare o imagine pene­trantă a ceea ce se întâmplase. Iar unul dintre scopurile care-l adu­seseră, tocmai acum, în această încăpere era aflarea amănuntelor.
Îl trase la o parte pe Cadron şi-i ceru în mod deschis informaţii. Cadron îl privi, zâmbind strâmb.
— Bine, e în regulă, am să-ţi spun. În realitate, ne e tuturora ruşine de ceea ce am făcut.
Hedrock insistă:
— Va să zică aveţi şi voi sentimentul că McAllister nu trebuia sacrificat?
Cadron clătină din cap:
— Nu, n-am vrut să spun chiar asta — se încruntă şi mai tare. Presupun că metoda cea mai bună ar fi să-ţi relatez toată povestea, bineînţeles pe scurt.
După ce încheie, se aşternură câteva momente de tăcere.
— Crezi că McAllister mai trăieşte? întrebă grav Hedrock.
— A, da! Costumul cu care l-am îmbrăcat era unul dintre costumele noastre cele mai bune. Era complet, cuprindea şi un dispozitiv de producere a alimentelor, cu opt inele, o ceaşcă întotdeauna plină cu apă, iar celelalte instalaţii şi facilităţi erau automate.
Zâmbi cu gura pe jumătate răsucită.
— Am avut noi o idee, care s-a dovedit total falsă, şi anume că l-am putea salva la o dată ulterioară.
— Înţeleg, spuse Hedrock, deprimat. Era o nenorocire, dar toate hotărârile fuseseră luate înainte ca el să fi aflat măcar de această primejdie.
Gazetarul devenise acum o forţă implacabilă. În întregul Univers nu existase niciodată ceva similar cu energia care se acumula în trupul lui la fiecare balans. Odată declanşată, explozia ar putea zdruncina ţesătura spaţiului. Întregul spaţiu-timp ar suspina din cauza ecourilor şi a tensiunilor energetice care creau iluzia că materia s-ar putea prăbuşi în faţa acestui efort.
— Şi care sunt ultimele veşti în privinţa construcţiei? întrebă Hedrock.
Cadron se arătă ceva mai vesel:
— Se află totuşi între limitele critice. Trebuie să luăm o hotărâre înainte de a intra în stadiul primejdios.
Hedrock tăcu. Chestiunea caracterului deciziei ce trebuia luată era dureroasă pentru el, care, evident, nu va fi consultat. În cele din urmă, spuse:
— Dar ce se întâmplă cu oamenii care lucrează la problema încetinirii oscilaţiilor şi a aducerii balansoarului înspre noi?
Îi răspunse altcineva.
— Cercetările au fost abandonate. Ştiinţa din anul 4784 nu are nici un răspuns. Suntem destul de norocoşi că ne-am instalat unul dintre ateliere chiar în pivot. Putem declanşa explozia în orice moment din trecut ori din viitor. Dar care anume moment? Şi când? Când anume?
Umbrele de pe cartografie rămaseră nemişcate. Nu sosise încă momentul acţiunii.


ÎNCORDAREA legată de urmărirea unui nou balans se mai atenuă. Întorcând ochii de la hartă, oamenii începură să murmure. Cineva spuse ceva în legătură cu folosirea acestui prilej pentru a obţine toate datele posibile privitoare la călătoria în timp. Consilierul Kendlon observă că acumularea de energie în trup reprezintă o dovadă destul de convingătoare că niciodată n-au să devină prea populare călătoriile în timp.
Dresley, cel precis şi ordonat, remarcă, în cele din urmă:
— Domnilor, ne aflăm aici ca delegaţi ai Consiliului pentru a audia raportul domnului Hedrock despre contraatacul împotriva împărătesei. Raportul său de acum câteva săptămâni ne-a putut furniza detalii administrative. Vă amintiţi că noi am găsit sistemul lui organizaţional extrem de eficient. Domnule Hedrock, vrei să ne pui la curent cu ce s-a mai întâmplat?
Hedrock îşi plimbă gânditor privirea de la unul la altul. Începu o relatare succintă.
— De când mi s-au dat primele directive, am întemeiat o mie două sute patruzeci şi două de noi magazine, în primul rând în aşezările mici, şi am stabilit trei mii opt sute nouă contacte — în unele cazuri destul de firave — cu personalul guvernului imperial, atât cu cel militar cât şi cu cel civil.
Explică pe scurt sistemul lui de clasificare pe grupe a diverşilor indivizi după următoarele criterii: vocaţia, gradul de importanţă şi nivelul entuziasmului pentru aventura în care îşi aruncase Împărăteasa susţinătorii.
— De la trei oameni de ştiinţă, continuă Hedrock, care consideră Arsenalele parte integrantă a civilizaţiei Isher, am obţinut, în primele zece zile, secretul ştiinţei din spatele maşinii energiei temporale în măsura în care această ştiinţă este cunoscută guvernului. Am descoperit astfel că dintre cei patru generali însărcinaţi cu această acţiune doi i se opuneau din capul locului, un al treilea a fost convins abia când a dispărut clădirea, iar al patrulea, generalul Doocar, cel care răspunde de toată acţiunea, din nefericire, nu va renunţa la atac decât din ordinul împărătesei. Loialitatea lui faţă de aceasta merge dincolo de propriile sentimente şi opinii.
Făcu o pauză, aşteptând comentarii din partea lor. Dar nimeni nu spuse nimic. Ăsta era de fapt răspunsul cel mai favorabil. Hedrock continuă:
— Mai multe mii de ofiţeri au dezertat din forţele imperiale, dar un singur membru al Consiliului imperial, prinţul Del Curtin, s-a opus în mod deschis atacului după executarea lui Banton Vickers, care, după cum ştiţi, a criticat întregul plan. Metoda prinţului a constat în retragerea din Palat în timpul desfăşurării atacului, ceea ce, adăugă Hedrock, ne duce la însăşi persoana Împărătesei.
Şi le prezentă rezumativ un portret al ei. Glorioasa Innelda, orfană din ziua în care împlinise unsprezece ani, fusese încoronată la optsprezece ani, iar acum avea douăzeci şi cinci. Hedrock adăugă cu glas sumbru:
— O vârstă care reprezintă un nivel intermediar în dezvoltarea omului de la stadiul de animal la cel de fiinţă umană.
Îi văzu nedumeriţi de faptul că repetase lucruri deja cunoscute. Dar nu avea câtuşi de puţin intenţia de a-şi condensa relatarea.
— La vârsta de douăzeci şi cinci de ani, spuse el, Innelda noastră este emotivă, instabilă, strălucitoare, implacabilă, supărată pe orice restricţie impusă dorinţelor ei şi doar un pic dornică să-şi păstreze juvenilitatea. Pe măsură ce soseau mii de relatări şi rapoarte, mi se părea din ce în ce mai clar că cea mai bună cale de a trata cu o asemenea persoană era să-i lăsăm deschise câteva canale pe care să se poată retrage cu graţie atunci când se produc crizele.
Privi în jur cu ochi întrebători. Acestor oameni nu avea curajul să le transmită ideile într-o formă deghizată. Le spuse franc:
— Sper ca membrii Consiliului să nu mă interpreteze greşit dacă le voi recomanda următoarea tactică fundamentală: mă bizui pe apariţia unui prilej de care am putea profita cu toţii pentru a stăvili întreaga ei maşinărie de război. Presupun că, de îndată ce aceasta va fi oprită, Împărăteasa se va ocupa de cu totul alte chestiuni şi, într-un mod foarte convenabil, va uita de războiul pe care l-a declanşat.
Hedrock făcu o pauză pentru a da mai multă greutate cuvintelor ce urmau.
— Eu şi personalul meu vom aştepta cu răbdare prilejul şi vom atrage atenţia asupra oricărui lucru care pare să ofere anumite posibilităţi. Şi acum, aveţi întrebări?
Primele întrebări fură neînsemnate. Dar apoi unul dintre bărbaţi spuse:
— Aveţi vreo idee cam ce ar putea fi acest aşa-zis prilej?
Hedrock răspunse cu multă prudenţă:
— E mai greu să intrăm în detalii cu privire la toate căile pe care le explorăm. Supusă presiunilor şi intervenţiilor pe mai multe fronturi, tânăra Împărăteasă are dificultăţi cu recrutarea ofiţerilor şi soldaţilor, fiind încă victima maşinaţiilor şi intrigilor unui grup mai vârstnic care nu vrea s-o accepte ca pe o persoană adultă. Aceşti oameni, fireşte, îi ascund anumite informaţii şi, în ciuda eforturilor de a fi la curent cu ceea ce se întâmplă, comunicaţiile ei cu lumea reală nu mai sunt actuale şi, asemenea unei plase uzate, sunt foarte întortocheate. Într-un fel sau altul, ne străduim să profităm de toate aceste slăbiciuni, încheie Hedrock.
Cel care mai vorbise deja continuă:
— Bine, dar asta e doar o formulă.
— E o formulă bazată pe studiile pe care le-am făcut asupra caracterului împărătesei, replică Hedrock.
— Nu crezi că ar fi mai bine să laşi asemenea studii în seama experţilor maşinii Pp şi a negatiştilor?
— Am cercetat toate datele Arsenalelor, experimentându-le pe această lady, înainte de a-mi prezenta sugestiile.
— Şi, totuşi, reluă individul, deciziile în astfel de chestiuni sunt de competenţa consiliului ales.
Hedrock nu vru să dea înapoi:
— Am oferit o sugestie, nu o hotărâre.
Adversarul nu mai spuse nimic. Dar Hedrock îşi conturase deja tabloul unui consiliu cu membri foarte umani, fideli prerogativelor lor. Oamenii aceştia nu vor accepta uşor decizia lui, atunci când o va lua, în sfârşit, în problema dramei balansului, care se juca până la finalul său încă neprecizat, pierdut în meandrele din ce în ce mai îndepărtate ale timpului.
Văzu că ascultătorii îşi cam pierd răbdarea. Ochii se întorceau involuntar către harta timpului şi mai mulţi oameni îşi priveau neliniştiţi ceasurile. În mare grabă, Hedrock se retrase din camera cu pardoseala ei energetică aproape invizibilă. Vederea acelei pendule putea avea efectul unui adevărat drog. Nu era prea plăcut să ştii că omul şi clădirea se leagănă neîncetat, înainte şi înapoi.
Se întoarse la birou tocmai la timp ca să prindă o comunicare prin teleecran de la Lucy:
— ... În ciuda eforturilor mele, spunea ea, am fost scoasă cu sila din "Palatul Gologanilor". Când s-au închis uşile am ştiut ce urmează. Mă tem că a fost dus la una dintre "casele iluziilor", dacă ştii ce înseamnă asta.
Hedrock dădu gânditor din cap. Observă că fata părea intens tulburată de evenimentele prin care trecuse.
— Printre altele, zise el încet, energiile iluziei au un efect de atenuare a calidităţii. Natura modificărilor nu poate fi stabilită fără măsurători ulterioare, dar se poate spune, cu oarecare certitudine, că norocul lui la jocuri nu va lua din nou forma câştigurilor.
Îşi întârziase înadins răspunsul, pentru a cerceta mai bine faţa fetei. Apoi spuse foarte hotărât:
— Mare păcat că acest Clark a căzut atât de uşor pradă tuturor capcanelor oraşului. Dar, întrucât n-a fost niciodată altceva decât o posibilitate îndepărtată, îl putem lăsa liber fără regret, cu atât mai mult cu cât până şi cel mai uşor amestec în progresia naturală a vieţii lui ar putea stârni suspiciuni ulterioare care să anuleze tot binele pe care acesta ni-l poate face. Ca atare, te poţi socoti detaşată de el. Vei primi la timp noi instrucţiuni... Ce se întâmplă, Lucy? Ai făcut o fixaţie afectivă asupra lui?
Expresia ei nu lăsa nici o îndoială în această privinţă. Hedrock vorbi mai departe, dar pe un ton mai blând.
— Când ai descoperit-o?
Toată împotrivirea sufletului ei, teama de a se desconspira dispăruseră:
— Când îl sărutau femeile acelea. Să nu credeţi că am fost prea tulburată, se grăbi ea să adauge. O să mai treacă prin multe situaţii dintr-astea înainte de a deveni un om aşezat.
— Nu neapărat, zise serios Hedrock. Va trebui să te împaci cu ideea "casei iluziilor", dar eu am observat că un procent destul de mare de oameni ies oţeliţi dintr-o asemenea experienţă, cel puţin pe anumite planuri, dar cam plictisiţi de cele lumeşti.
Citi pe chipul ei că vorbise îndeajuns. Acum, baza acţiunilor ei viitoare fusese stabilită. Rezultatele aveau să urmeze cursul firesc al evenimentelor. Zâmbi prieteneşte:
— Deocamdată asta-i tot, Lucy. Nu fi abătută.
Imediat, imaginea ei dispăru de pe ecran.
În următoarea oră, Robert Hedrock se uită de mai multe ori afară. La început, pe coridoare, era foarte multă agitaţie. Treptat, însă, activitatea diminuă şi, în cele din urmă, nu mai rămase nimeni în clădire.
Acţionă cu hotărâre, dar fără grabă. Dintr-un seif ascuns în perete scoase microfilmele planurilor maşinii de stăpânire a timpului — cea din încăperea unde Ie vorbise cu doar două ore în urmă consilierilor Arsenalelor. Ceruse Centrului de informaţii să i le trimită, iar oame­nii de acolo se conformaseră fără comentarii. Nu era nimic neobiş­nuit în asta. În calitate de şef al Departamentului de coordonare, avea acces la-toate cunoştinţele ştiinţifice ale Arsenalelor. Ba chiar avea pregătită şi o explicaţie — în cazul în care ar fi fost întrebat — cu privire la motivele pentru care îi trebuiau planurile. Putea afirma că voia să le studieze în speranţa găsirii unei soluţii. Dar, de fapt, motivaţia lui era tainică, iar ţelurile erau personale.
Cu filmele în buzunar, se îndreptă pe coridor către scara cea mai apropiată. Coborî cinci paliere şi ajunse în partea hotelului Royal Ganeel care nu era ocupată de Arsenale. Descuie uşa unui apartament, intră şi încuie în urma lui.
Îndreptă repede unul dintre inelele de pe deget împotriva unei prize aparent obişnuite. Se ivi un inel metalic mai mare. Introduse un deget în el şi trase. Ceea ce se întâmplă în momentul acela fu un fenomen relativ normal pentru Arsenale. Un transportor de materiale al Arsenalelor îl duse cale de vreo două sute de kilometri într-unui dintre numeroasele lui laboratoare. Lucrul neobişnuit îl constituia însă prezenţa transportorului, necunoscut Consiliului Arsenalelor. De secole, laboratorul fusese unul dintre locurile sale de retragere secrete, multe dintre ele bine păzite.
Hotărî să rămână acolo o oră, ştiind bine că nu-l ameninţă nici o primejdie. Dar într-o singură noapte nu putea spera să facă altceva decât să copieze microfilmul. Construcţia unei maşini similare ar fi necesitat, desigur, multe vizite de acest fel. După cum se dovedi, avea timp să facă o copie în plus a planurilor. Cu multă grijă, o puse pe aceasta într-o arhivă aflată într-o nişă, împreună cu zecile de mii de diagrame şi planuri cărora le dăduse prioritate maximă într-o perioadă de câteva milenii.
La sfârşitul acelei ore, singurul nemuritor dintre toţi pământenii, întemeietorul Arsenalelor, stăpânul unor secrete necunoscute vreunei alte fiinţe omeneşti, se întoarse în biblioteca apartamentului său din hotelul Royal Ganeel.


va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu