Individul în faţa răului absolut (2)

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

Amploarea terorii staliniste a fost fără precedent. Între 1936 şi 1939, după aproximaţiile cele mai prudente, milioane de oameni au fost supuşi măsurilor represive pentru raţiuni politice, iar cel puţin 400 000- 500 000 dintre ei - mai ales funcţionarii superiori – au fost executaţi fără judecată. Alţii au fost condamnaţi la pedepse grele cu închisoarea. În anumite zile, numai la Moscova, s-au executat până la o mie de indivizi. Marea epurare i-a asigurat lui Stalin controlul total asupra Partidului, Guvernului şi al statului, control statuat printr-o nouă Constituţie. Trebuie precizat că până astăzi, chiar după deschiderea arhivelor staliniste, un bilanţ precis al „Marii Terori” se dovedeşte imposibil de stabilit. Declanşat, aşa cum s-a arătat, o dată cu asasinarea lui Kirov, fenomenul s-a soldat – cel puţin în baza datelor furnizate de Robert Conquest, un specialist al problematicii – cu milioane de cetăţeni nevinovaţi arestaţi (circa şapte milioane numai în 1937-1938), perioadă în care mecanismul crimei organizate a fost dirijat direct de către şeful temutului NKVD, Ejov, care a „gestionat” împuşcarea a peste un milion de persoane, cărora trebuie să li se adauge alte două milioane de morţi în detenţie. Drept rezultat concret, s-a impus un nou model „strălucit” al statului socialist, despre care, atunci şi mai târziu, propaganda stalinistă a făcut atâta caz. Dar, în ce a constat „modelul”? Să apelăm, din nou, la cuvântul unor specialişti de prestigiu: „S-a creat primul stat socialist totalitar. Acest stat a creat un Imperiu al lagărelor pe care istoria nu o cunoscuse. Hitler s-a ofensat pentru că i se reproşau lagărele de concentrare: Pentru aceste lagăre, Stalin a utilizat ansamblul teritoriului Uniunii Sovietice şi, în ce priveşte numărul de deţinuţi, el l-a depăşit pe Hitler”, iar Imperiul URSS a devenit „Arhipelagul Gulagului”, cum l-a denunţat Alexandr Soljeniţîn.

Constituţia stalinistă din 5 decembrie 1936 consfinţea supremaţia „dictaturii proletariatului”, exercitată, prin intermediul Partidului Comunist şi în numele său, de către I. V. Stalin personal. În acelaşi timp, Constituţia era destinată să ilustreze realizările noii etape, „socialiste”, atinse de URSS, posibile numai în condiţiile proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie şi rezumate în formula: „De la fiecare după puterile sale, fiecăruia după munca sa”. Propaganda sovietică, după cum desprindem din celebra Scurtă biografie a lui I. V. Stalin, a prezentat-o cu tam-tam ca fiind „Constituţia socialismului învingător şi a largii democraţii socialiste”, care „înarmează moralmente şi politiceşte pe cei ce muncesc în lumea întreagă pentru lupta contra reacţiunii burgheze. Ea arată că ceea ce s-a înfăptuit în URSS poate fi înfăptuit şi în alte ţări” . Chiar şi după moartea dictatorului sovietic şi combaterea cultului stalinismului, Istoria oficială a PCUS reţinea pe un ton integral festivist cum că: „În noua Constituţie a URSS şi-a găsit expresia democratismul de tip superior, democratismul socialist. În Constituţia URSS se subliniază rolul conducător al Partidului Comunist în societatea sovietică. Adoptarea noii Constituţii era expresia faptului de importanţă istorică mondială că URSS intrase într-o nouă fază de dezvoltare, în faza „desăvârşirii” construcţiei societăţii socialiste şi a „trecerii treptate” la comunism” .


Dintre atâtea şi atâtea legende, care au circulat şi circulă încă pe seama lui Iosif Visarionovici Stalin (născut Djugaşvili, la 6 decembrie 1878 ori, după propria-i declaraţie de revoluţionar, la 21 decembrie 1879, în Gruzia), supranumit Soso de părinţi şi Koba de colaboratorii din Kremlin, câteva realităţi sunt totuşi indiscutabile, iar, dintre acestea, una priveşte însuşi rolul şi locul în istorie al liderului de partid şi de stat al URSS (1924-1953): a fost - dacă aceasta constituie cumva un record demn de invidiat? - cel mai teribil dictator al tuturor timpurilor, Numărul 1 detaşat în galeria tiranilor hors série de pretutindeni şi de oricând! Este un lucru cvasi-unanim acceptat că, dintre toţi tiranii secolelor precedente şi, probabil, ai celor următoare, Stalin deţine unele priorităţi pe care, desigur, cu foarte mare greutate vreun pretendent ar cuteza să le egaleze – limitele (practic, inexistente) ale puterii exercitate; sadism; premeditarea, planificarea şi înfăptuirea sistematică a crimei (nu a crimei obişnuite, ci a asasinatului în masă, programat şi aplicat pe criterii sociale, naţionale şi rasiale); numărul exorbitant al victimelor Gulagului = Holocaustul roşu; aria de acţiune (în anume privinţe şi în anume momente, întreg mapamondul); durata asumării „mandatului” şi, nu cel mai puţin important, consecinţele – pentru moment, imposibil de evaluat – ale tuturor faptelor sale. Şi care dictator, cu toate acestea, la timpul său a fost adulat, culmea, deopotrivă, de admiratori şi de victime. Iar, după moartea sa chiar, a provocat alte câteva zeci de victime, dintre rândurile celor extrem de numeroşi conaţionali care au ţinut să-şi ia omenescul „rămas bun” de la călăul lor?!

Unul dintre biografii cei mai inspiraţi ai lui Stalin, l-am numit pe Vladimir Volkoff, rus de origine, a consemnat în mod justificat că eroul său se cocoţase la putere pe un „piedestal de superlative”. Colaboratorii săi cei mai apropiaţi şi, ulterior, victimele sale au fost aceia care, cum se întâmplă adesea, au tras cele dintâi brazde ale cultului personalităţii. S. M. Kirov, de exemplu, unul dintre fruntaşii comunişti, asasinat în 1934, s-a aflat între cei dintâi care l-au desemnat pe Stalin drept cel mai mare om al tuturor timpurilor, al tuturor epocilor şi al tuturor popoarelor... Dar, aşa cum am precizat, acesta nu era decât începutul. Lilly Marcou, autoarea unei biografii recente consacrată „ţarului roşu” de la Moscova, vorbea despre psihoza colectivă ce a cuprins sistemul comunist la 21 decembrie 1949, adică atunci când s-ar fi împlinit 70 de ani de la naşterea lui Stalin . Aflat atunci în culmea popularităţii, el a fost recunoscut drept cel mai mare geniu al tuturor timpurilor şi al tuturor popoarelor, cel mai de seamă Comandant (Generalissim) al tuturor veacurilor, Corifeul ştiinţei, Conducătorul popoarelor etc. Etc. Toate superlativele din toate limbile pământului se dovediră insuficiente pentru a-l omagia pe liderul de la Kremlin, mai precis pe cel care, cu numai doi-trei ani mai devreme, avizase şi definitivase... propria-i biografie, din care cităm:
„... Stalin este Lenin de astăzi. Numele lui Stalin este simbolul vitejiei, simbolul gloriei poporului sovietic, un apel la noi fapte eroice pentru binele Marii noastre Patrii... Numele lui Stalin se îmbină în creaţia populară cu numele lui Lenin... Toată omenirea progresistă, toate popoarele democratice iubitoare de libertate îşi leagă de numele lui Stalin speranţele de securitate şi pace trainică şi îndelungată...” 


Se impune să reţinem că bibliografia referitoare la viaţa lui Stalin este extrem de bogată şi de variată. Nimic surprinzător în această privinţă, dacă avem în vedere că prima jumătate a existenţei imperiului sovietic a fost dominată, ca să nu spunem că într-un fel s-a confundat, cu însăşi viaţa dictatorului. Se înţelege, în consecinţă, că în primul rând principalele sinteze privind istoria URSS şi PCUS l-au avut în centrul atenţiei pe „ţarul roşu” , situaţie valabilă şi în cazul kremlinologilor de pretutindeni (Roy Medvedev, Robert Conquest, Edward Crankshaw, I. Krotkov ş.a.), în acela al analiştilor spionajului moscovit (Christopher Andrew, Oleg Gordievski, Pavel Sudoplatov ş.a.) ori al specialiştilor antrenaţi în studiul puternicelor şi temutelor organisme care au dominat mişcarea muncitorească internaţională în deceniile III-VI ale acestui veac – Cominternul şi Cominformul (F. Borkenau, F. Claudin, D. Desanti, Jacques de Launay, A. Vaksberg, F. I. Firsov sau G. M. Adibekov). Bineînţeles, dintre memorialişti, s-au impus cei care s-au aflat în imediata sa apropiere (Vladimir Berejkov, B. G. Bajanov), însăşi fiica sa (Svetlana Alliluyeva), principalii săi colaboratori şi inamici politici (L. Troţki, L. P. Beria, V. M. Molotov, N. S. Hruşciov) ori unii dintre cunoscuţii generali ai războiului antihitlerist din 1941-1945 (G. K. Jukov, I. S. Konev, A. M. Vasilevski, S. M. Ştemenko ş.a.). Stalin este prezent, de asemenea, în însemnările publicate de unii dintre principalii actori ai scenei internaţionale din epoca celui de-al doilea război mondial – W. S. Churchill şi Harry S. Truman, Charles de Gaulle şi Cordell Hull, Harry Hopkins, Anthony Eden şi E. Stettinius, Joachim von Ribbentrop, Grigore Gafencu şi Averell Harriman, iar reprezentantul mareşalului J. B. Tito, Milovan Djilas, a publicat o carte specială, foarte bine primită . În cele din urmă, dar nu şi cel mai puţin importanţi, îi reţinem pe biografi: Vladimir Volkoff şi Lilly Marcou, deja amintiţi, Robert Payne şi Alan Bullock, Jean Elleinstein, Isaac Deutscher, Robert C. Tucker, Adam B. Ulam, A. Avtorkhanov, Hélène Carrère d’Encausse, James E. McSherry sau Boris Souvarine . Una din cele mai temeinice biografii, întemeiată pe valorificarea masivă a arhivelor ultrasecrete foste sovietice, aparţine reputatului şi regretatului general rus D. A. Volkogonov . Dintre lucrările speciale, reţinem atenţia cititorului asupra celor privind evoluţia raporturilor internaţionale în epoca şi sub influenţa lui Stalin , condiţiile misterioase ale sfârşitului dictatorului , istoria familiei sale ori analiza critică a operelor celui care se introdusese în trinitatea clasică a reprezentanţilor autorizaţi ai materialismului dialectic şi istoric. Ianuarie 1940 - I. V. Stalin în persoană semnează „pentru” execuţia a 346 de persoane. Dintre biografi, Milovan Djilas află în Stalin pe cel mai mare criminal din istorie, în care „se împleteşte absurdul criminal al lui Caligula cu rafinamentul lui Borgia şi cu brutalitatea ţarului Ivan cel Groaznic [...] Istoria - continuă acelaşi - nu cunoaşte un despot atât de brutal şi cinic cum a fost Stalin”. Ceea ce sublinia şi Vladimir Volkoff atunci când descoperea în Hitler „un simplu cârpaci” comparativ cu Stalin, care, prin întreaga sa activitate, a probat categoric că nu voia să afle adevărul, ci să-l schimbe.


Nu este posibil, fără îndoială, să reconstituim în limitele câtorva pagini biografia completă a lui Stalin, mai ales dacă ţinem seama de cantitatea şi calitatea informaţiilor furnizate de extrem de bogata literatură de care dispunem. De aceea, ne vom limita să urmărim doar traseul personajului nostru în unele puncte esenţiale: copilăria, studiile la seminarul din Tbilisi (1894-1899), contactele cu mişcarea clandestină din Gruzia (1899-1900), începuturile activităţii revoluţionare la Batumi, unde a fost arestat pentru prima dată (1902), apoi încă de şapte ori până în 1913 şi în tot atâtea rânduri exilat, pentru a evada sistematic; în 1903-1904, el stabileşte legături cu Lenin, căruia, va pretinde mai târziu, i-a devenit un fidel discipol, pentru ca în continuare să participe la congresele bolşevicilor de la Stockholm şi Londra. Acolo s-a întâlnitcu marele său rival de mai târziu, Leon Troţki, a vizitat Germania şi Austro-Ungaria şi s-a preocupat de organizarea mişcării muncitoreşti în Georgia natală. Era în deceniul care a precedat primul război mondial şi când s-a afirmat despre tânărul revoluţionar de profesie că ar fi acţionat, mai puţin din convingere, dar îndeosebi ca agent al poliţiei secrete ţariste (Ohrana), acoperire în privinţa căreia s-au adus şi se aduc mereu probe, toate irelevante însă; au urmat anii ascensiunii necontenite, aceasta în condiţiile revoluţiei din 1917 şi ale războiului civil (1917-1922), al fondării URSS şi ale morţii premature a lui Lenin (1924), după care s-a îngrijit, în calitatea-i de secretar general al Partidului Comunist bolşevic din Rusia (1922), de îndepărtarea treptată a rivalilor, în frunte cu Troţki (1928-1929), premise „sigure” pentru a declanşa colectivizarea agriculturii, industrializarea şi primul plan cincinal; la mijlocul anilor ’30 porneşte teroarea de masă împotriva comuniştilor şi a tuturor popoarelor absorbite de URSS, iar în august 1939, avizând şi asistând la semnarea faimosului pact de neagresiune cu Hitler, contribuie nemijlocit la aruncarea lumii în vâlvătăile celui de-al doilea război mondial; conflagraţia nu va ocoli însă URSS, astfel că aliatul din ajun, Hitler, a atacat la 22 iunie 1941 Rusia Sovietică, perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei (1941-1945) oferindu-i prilejul de a se impune, o dată în plus, ca lider politic, militar şi, nu mai puţin, ca negociator diplomatic în cursul conferinţelor interaliate controversate (prin principiile avansate şi deciziile adoptate) de la Teheran, Moscova, Yalta şi Potsdam cu preşedinţii SUA şi premierii Marii Britanii; el a pretins şi a reuşit să-şi convingă partenerii de dialog asupra necesităţii extinderii „zonelor de securitate” ale URSS, context în care numeroase state din Asia şi Europa Est-Centrală (inclusiv România) au devenit democraţii populare, iar imperiul roşu o tristă realitate; marele conflict din 1939-1945 a fost succedat de un altul, aşa-numitul război rece, care a riscat în orice moment să se transforme într-unul cald, foştii aliaţi împotriva lui Hitler devenind de-acum inamici implacabili şi dispuşi să recurgă la necruţătoarele bombe atomice şi cu hidrogen ori la arme mai sofisticate; URSS a traversat, în primii ani postbelici, o necesară perioadă de reconstrucţie, însoţită însă de o nouă teroare şi de un val de antisemitism , ce s-au extins, peste noile graniţe ale URSS, în toate ţările ocupate de Armata Roşie în urma războiului (inclusiv România), aflate – la voinţa Kremlinului – în plin proces de comunizare. Hitler, după cum se ştie, crease Auschwitz-ul, Buchenwald-ul şi Dachau-ul, iar Stalin – după cum a observat J. Elleinstein – l-a imitat întocmai şi a fondat, de-a lungul şi de-a latul „sistemului socialist mondial”, sute şi sute de lagăre asemănătoare, toate alcătuind în fond un singur şi uriaş lagăr – Gulagul, în care au pierit milioane de oameni. Un număr înspăimântător de victime a provenit dintre români, fie din rândul celor rămaşi în statul fixat în frontierele stabilite de învingători în 1944-1945, fie, mai ales, dintre cei aflaţi în provinciile noastre istorice ocupate de URSS în 1940 şi re-anexate după 1944: Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.

va urma