Blindatele morţii (15)

Sven Hassel

Soldatul în război este ca un fir de nisip pe plajă.
Valurile îl scufundă, îl poartă, îl aruncă pentru a-l lua din nou.
Iar el dispare fără ca cineva să-şi dea seama şi fără să-i pese cuiva de soarta lui.

ATACUL BLINDATELOR

Afară ninge. Era o zăpadă moale care se trans­forma în noroi, o zăpadă care pătrundea peste tot. Se apro­pia miezul nopţii. Aţipiţi în tancuri nu mai avusesem de cinci zile nici o clipă de răgaz pe câmpul de luptă acoperit cu epavele carbonizate ale Regimentului 27 tancuri.
Dar undeva, în spate, erau prezerve uriaşe de oameni şi armament, căci soseau neîncetat. Eram neînchi­puit de murdari, acoperiţi de praf, de noroi şi de ulei, cu ochii arzând de nesomn. De mai multe zile nici o picătură de apă în afara celei strânse de prin gropi. Mâncare nici atât. Fuseseră consumate şi rezervele de prim ajutor, iar Porta şi‑ar fi mâncat bocancii, atât îi era de foame.

Legionarul şi cu el scotociseră de mai multe ori câm­pul încercând să aducă ceva, dar peste tot era pustiu, iar în spate păreau să nu aibă decât oameni, tancuri, muni­ţie ― nimic de ronţăit! Uitaseră de mâncare sau, cum spu­nea Bătrânul, descoperiseră că pot economisi nişte bani pe spinarea sărmanului trupete. Mai aveam doar câţiva castra­veţi muraţi.
Deodată auzirăm undeva în oraş, nu departe de liniile noastre, zgomotul carelor blindate.
 ― Sper că nu‑i Ivan, spuse Pluto, întinzându‑şi gâtul şi scrutând întunericul.
Toţi, ciulirăm urechile... Zgomotul de şenile le făcea şi celor mai curajoşi pielea ca de găină. Pornirăm motoarele. Ale cui sunt tancurile? Porta, care ştia ca ni­meni altul să le recunoască după sunet, se aplecă în afară şi ascultă.
 ― Ruşii. T 34 A, spuse el categoric.
 ―  Ba nu, îl contrazise Pluto. Sunt ale noastre, fac zgomot ca o haită de olandezi în saboţi, sunt uşor de re­cunoscut.
 ― Om vedea. Până atunci pregăteşte‑ţi mitraliera.
 ― Da, e Ivan, spuse Micuţul.
 ― Atunci înseamnă că m‑am prostit. Este artileria uşoară sau modelul 4.
Locotenent‑colonelul Hinka se apropie şi discută pe şoptite cu şefii companiilor. Puţin după aceea sosi von Bar­ring care se adresă Bătrânului:
 ― Subofiţer Beier, pregăteşte‑te pentru misiunea de patrulare împreună cu plutonul al 2‑lea. Trebuie să aflăm ce se întâmplă în faţa noastră.
 ―  Am înţeles, domnule căpitan, spuse Bătrânul des­făcând harta, vom...
Câteva grenade şuierară în stradă şi loviră o casă. Au­zind strigătele: „Ivan!.. Ivan!..." ne cuprinse panica. Focuri de armă se auziră în noapte, oamenii se pierdură şi mai mulţi săriră din tancuri, căci teama de a muri în tanc îi îngro - zea. Un şir de T 34 apăru bubuind, trăgând cu toate gurile de foc. Aruncătoare de flăcări îşi întinseră limbile roşii către infanteriştii adăpostiţi printre ruine şi‑i trans­formară în torţe vii. Strada se lumină de la tancurile in­cendiate cărora le explodară rezervoarele şi muniţia. În­tr‑un efort disperat de a fugi, vehiculele ne blocară într‑un vacarm asurzitor... ţipete, înjurături, o învălmăşeala extraor- dinară în care nu mai ştiai cine îţi este prieten sau duşman.

Tancurile sovietice se transformară în torţe. Echipa­jul unuia dintre ele încercă să se salveze prin turelă, dar o rafală îi opri, lăsându‑i să ardă atârnaţi pe oţelul incan­descent. Patru tunuri antitanc începură să tragă asupra lor fără oprire. În nebunia acelei lupte pe care nu ştiai cine o va câştiga. Unele dintre tancurile noastre se întoarseră la timp şi trăgeau cu tot armamentul, iar gloanţele trasoare străluceau în noapte ca licuricii.
 ― Trage, imbecilule, trage odată! îmi urlă Micuţul, având o pereche de grenade antitanc în fiecare mână.
L‑am trimis la plimbare în timp ce Porta, în postul şo­ferului, striga vesel:
 ― Gura, potăilor! N‑aţi vrut să mă credeţi!
Intră într‑un zid care ni se prăbuşi în cap într‑un nor de sfărâmături, scoase dintre ruine vehiculul greu şi intră cu motoarele în plin într‑un T 34. Înainte să trag, preţ de o secundă, am avut timp să văd în periscop turela lui şi eram atât de aproape încât flăcările tunurilor şi exploziile grenadelor se contopiseră, într‑un singur zgomot. Chiulasa reculă violent în timp ce un tub înroşit căzu pe podea, iar Micuţul aruncă în tun o nouă grenadă S.
 ― Înainte! urla Bătrânul. Mai este unul care coboară strada. Înapoi, pentru Dumnezeu! Turela la doi... trage!
Cu ochii bulbucaţi, lipit de periscop, nu vedeam decât un nor de foc ce inunda stradă,
 ― La doi, nu la nouă, Idiotule! Trage, Dumnezeule!
O grenadă şuieră peste turelă, încă una... Dar dintr‑o odată Tiger‑ul nostru se cabră sub comanda lui Porta. Tan­cul T 34 trecu la 10 centimetri pe sub nasul nostru. Coti şi derapă pe mai mulţi metri, apa şi noroiul ţâşnind de peste tot, dar Porta era un şofer cel puţin la fel de înde­mânatic ca rusul şi, râzând în barbă manevră comenzile fă­cându‑ne să ne învârtim în jurul axei.
Am apăsat pe pedală, triunghiurile s‑au unit în vizor, a pornit prima lovitură, apoi a doua şi un şoc teribil a pă­rut că răstoarnă tancul, un zgomot asurzitor de fier pe fier ne‑a spart timpanele. Pluto ieşi pe jumătate din turelă şi văzu că nu ne lovise o grenadă, ci un T 34 intrase în noi cu toată viteza. Timp de o clipă se clătină pe şenile, apoi motorul său începu să huruie şi, ca un berbec, intră în partea noastră strângă, ridicându‑ne la 45°.
Porta zbură pe deasupra lui Pluto, zdrobind radioul în cădere, eu am alunecat din scaun, căzând în locul lui şi lovindu‑mă la cap. Din fericire purtam casca de oţel. Mi­cuţul, ca sudat de podeaua tancului nu se clinti, dar Bă­trânul căzu fără cunoştinţă peste chiulasa tunului şi sân­gele începu să‑i curgă dintr‑o îngrozitoare rană la cap.
 ― Câinilor! Bandiţi ai lui Stalin! urlă turbat Micuţul prin trapa pe jumătate deschisă.
Suflul exploziei câtorva proiectile rătăcite îl aruncă pe uriaş înapoi. Scoase atunci grenadele din lăcaşul pentru muniţie, fără să pară jenat de căderea grelelor 8,8 pe pi­cioarele sale. Pe urmă legă câteva cârpe îmbibate cu moto­rină peste rana Bătrânului şi îl puse pe acesta în lăcaşul gol pentru a‑l feri de mişcările noastre:
 ―  Sunt cel mai puternic dintre voi, spuse el, deci pre­iau comanda. Tu, continuă el arătându‑mă, trage cât poţi! Doar pentru asta suntem aici, nu?
A fost un miracol că în aceeaşi clipă reculul tunului nu i‑a strivit capul.
 ― Vrei să mă ucizi, strigă el furios. Am demisionat. Mulţumesc. N‑am ce să fac cu voi!
Scena ne‑a înveselit: Uitând de pericolul morţii, am trecut prin aglomerarea de tancuri, tunuri şi infanterişti, pe sub rafalele luminoase ale gloanţelor trasoare. Două tunuri flak, alcătuind o baterie la mică distanţă, trăgeau fără oprire, dar focul de la gura lor le‑a trădat şi au fost zdrobite de tăvălugul unor T 34. Era o noapte de apocalips. Venise sfârşitul lumii, iar cântecul macabru al sutelor de răniţi ruşi şi germani era sfâşiat de zgomotul de infern al luptei.
Nu mai aveam decât o singură scăpare: să ne trântim cu nasul în noroi sau să ne lipim de pământ sub urletele proiectilelor. Tancul nostru este lovit şi va arde într‑o se­cundă... Micuţul îl aruncă pe Bătrânul, apoi sări şi el în­tr‑o jerbă de scântei şi, ajuns la pământ, se rostogoli ca să‑şi stingă flăcările ce dansau pe uniforma pătată cu ulei.
Epuizaţi, clătinându‑ne, tuşind şi respirând cu greu ne‑am slavat şi noi. Doar Porta, perfect calm, stătea de vorbă cu pisica lui, roşcată, ţinând‑o de ceafă.
 ― Ei, frăţioare? Ne‑am mai salvat o dată pielea, dar de data asta fundul nostru este puţin prăjit.
Panică, panică peste tot. Infanterişti, genişti, tanchişti, artilerişti, ofiţeri, subo - fiţeri, cu trese de aur sau de argint, soldaţi cenuşii, toţi fugeau într‑o dezordine generală. Adu­nasem de pe undeva câteva mine T şi ne aruncam ca ulii asupra uriaşelor T 34.
L‑am văzut pe Porta sărind pe unul din ele şi punând încărcătura într‑un loc vulnerabil... O explozie, apoi flă­cările ieşiră pe turelă.
Micuţul se lipi de un altul, îşi plasă liniştit mina şi se lăsă să alunece de pe tancul care trecea peste un tun distrus. Un bubuit de tunet: tancul era scos din luptă. Mi­cuţul înnebuni de bucurie.
 ― Am distrus un tanc! Eu! urlă el, bătându‑se cu pum­nii în piept. Eu singur!
Că nu fusese doborât era de neînţeles, dar uriaşul era evident nemuritor. Am tras siguranţa minei mele, dar ea a ratat tancul care trecea şi violenţa exploziei m‑a arun­cat la mai mulţi metri în strada desfundată. Coloşii mu­geau, derapau când frânau, tunurile trăgeau fără încetare, dar puţin câte puţin ne‑am dat seama că doar câteva tan­curi izolate au reuşit să străpungă liniile noastre, doar vâr­ful enormei mase de blindate care se îndârjeau împotriva poziţiilor noastre. Culcaţi la pământ, am făcut pe morţii în timp ce fluxul de oţel ne depăşea. Cât de prietenos şi protector părea pământul! Minunat pământ, murdar şi des­fundat, care ne‑ai intrat în guri, în ochi şi în urechi, ni­ciodată n‑ai fost atât de primitor. Noroiul ne curgea pe ceafă, părând dezmierdarea unei mâini de femeie... Minu­nat pământ, saturat de sânge, care în noaptea aceea ne‑ai ascuns şi ne‑ai adăpostit în mlaştina ta.
Spre opt dimineaţa totul se sfârşise, semănam cu nişte bucăţi de lut care mer - geau. În depărtare, la est de Cerkasi se auzea încă, printre explozii, zgomotul carelor blindate, zgomot ce nu va mai înşela pe nimeni. Acest clănţănit va fi recunoscut fără îndoială, iar după război mă voi scula încă mult timp îngrozit, leoarcă de sudoare, auzind prin vis zgomotul mortal al teribilelor T 34 ruseşti!
Ne‑am ridicat din noroi, ca şi când ne‑am fi născut din pământ. Porta, mulţu - mită Domnului, tu încă trăieşti! Dar Bătrânul, unde este Bătrânul? Am respirat uşuraţi. Iată‑l şi pe el viu, şi Stege, şi Bauer, şi micul legionar, chiar şi pe Möller mereu acru şi pesimist l‑am îmbrăţişat pentru că era viu. Micuţul protestă:
 ― Nişte amărâte de tancuri nu sunt suficiente ca să‑l sperie pe Micuţul, şi trase un şut în şenila tancului pe care‑l distrusese cu mâna sa. Dacă mai aveţi, vă aştept! strigă el în direcţia luptei.
Pluto, îngenunchiat în noroi, privea fix strada în ruină, în care blindate, tunuri, autoşenilele formau o învălmă­şeală de nedescris.
Locotenent‑colonelul Hinka şi căpitanul von Barring veneau spre noi, clătinân du-se ca nişte oameni beţi. Von Barring era cu capul gol, iar locotenent-colonelul purta o caschetă rusească pe jumătate arsă. Ne-a aruncat un pumn de ţigări:
 ― Ei, bine! Mai sunteţi vii? spuse el moale.
Dintr‑o rană de pe frunte sângele îi curgea peste ochi, apoi în lungul obrazului şi dispărea sub guler. Se şterse cu dosul palmei şi tot acest sânge roşu ames - tecat cu noroi, care‑i murdărea faţa, îi dădu un aer sălbatic, aproape drăcesc.
O oră mai târziu am pornit la drum. Această noapte întunecată şi rece provo - case regimentului pierderi uriaşe: 700 de morţi, 863 de răniţi şi toate tancurile distruse. Nici celelalte regimente nu arătau mai bine. Şi ele plătiseră un greu tribut acestui nume necunoscut: Cerkasi, oraş din Ucraina.

Morţi, morţi peste tot. În ciuda noroiului şi a prafului, recunoşteam diferitele însemne de armă de pe epoleţi. O duzină de artilerişti nu mai erau decât un terci alături de cele două tunuri ale lor; una dintre ţevi se ridica spre cer ca un deget acuzator şi mai încolo, într‑un grup de clădiri arse, o întreagă baterie 8,8 fusese strivită, pulve­rizată de coloanele ruseşti.
Atât de mulţi morţi în atât de puţin timp!
Năuciţi, priveam în jurul nostru şi nu înţelegeam nimic.



Iarna era acolo în toată grozăvia ei, cu geruri şi furtuni la fel de ucigătoare ca tunurile ruseşti.
Iarna care-i face pe oameni duri şi brutali; o nouă teroare care, la rândul ei, sporeşte teroarea.
Devenisem fiare sângeroase pe care cele mai rele lucruri le făceau să râdă.
Iar războiul continua, pentru a folosi cuvintele cu care guvernele învăluie beţia uciderilor.

CUŢITE,  BAIONETE  ŞI  LOPEŢI

Eram în doliu. Iar nu aveam tancuri. Iar luptam ca infanterişti. Ningea, ningea... dealurile deveneau adevă­raţi munţi. Crivăţul urla peste stepă şi şuiera printre co­pacii înzăpeziţi, împingând înaintea lui vârtejuri de zăpadă.

Erau înveliţi cu o pojghiţă de gheaţă tunurile, puştile şi mitralierele. Ea se strecură în colibele dărăpănate şi dădu oamenilor un sărut de moarte; ea acoperi pustia tundră siberiană pe mii de kilometri.
Santinelele trebuiau schimbate din sfert în sfert de oră, dacă nu voiam să găsim cadavre.
Plângeam de frig. Ţurţurii ne atârnau de barbă, nasu­rile îngheţaseră, fiecare respiraţie părea o lovitură de cu­ţit în plămâni. Dacă timp de o secundă îţi scoteai mănuşa şi atingeai o bucată de fier, acolo rămânea un petic de piele.
Cangrena era un lucru obişnuit, înspăimântător de obiş­nuit, membre­le putrezite făceau parte din spectacolul co­tidian. În colibele jegoase, amputările se succedau una după alta; o bucată de picior aici, o mână dincolo, câteodată un braţ întreg.

Hârtia a devenit nepreţuită, un articol de piaţă neagră. Se dădeau cincizeci de ţigări pentru un ziar, căci te salva de la cangrenă, camarade! Într‑un colţ erau înghesuite membre vineţii, negre şi chiar dacă erau la fel de înghe­ţate ca nasurile noastre, încă le bănuiam duhoarea.


va urma