Condamnaţi la tăcere (12)

Dumitru Prichici

Dar, ca să nu se găsească nici usturoi pe piaţa românească nici de leac, nici de poftă, nu mai poate fi înţeles decât de Văcăroii care planificau economia românească, de către cei care considerau că usturoiul nu este căutat pe piaţa externă şi nu poate aduce valută, dolarii mult-ravniţi de Ceauşescu.

Pentru aberantele lui idei şi idealuri politice, despre „viitorul luminos" al omenirii, pentru setea lui de preamărire nu poate fi iertat, chiar dacă cei din Scorniceşti găseau usturoi la dugheana comercială a Bărbuleştilor.

în timp ce ţăranului român nu-i lăsase nici măcar un petic de pământ, unde să-şi semene usturoiul cel de toate zilele sau să-şi pască vaca, pentru laptele necesar copiilor lui, PENTRU FAMILIA CEAUŞESCU SE EXPLOATAU SUTE DE HECTARE DE PĂMÂNT, pentru produse ecologizate, multe dintre ele producând pentru alţi Ceauşeşti şi după 1989.

Am încercat de multe ori şi în trecut, şi în prezent să-mi înfrânez revolta, când este vorba despre burghezia capitalistă dintre cele două războaie mondiale şi burghezia proletară de până mai ieri, dar acum nu mai tac, nu mai rabd şi le spun de la obraz noilor burghezi proletari.

Cine spune că „el şi ea", cei doi dictatori, nu ştiau ce se întâmplă în România ori minte, ori este la fel de sadic, de pervers ca şi ei, iar acum, e bine să ştie că pentru acest motiv românii adevăraţi din SECURITÂTE i-au părăsit discret, dar sigur şi pentru totdeauna.

Acum, la revenirea în ţară, când am ajuns din nou cu picioarele pe pământ, mi-am format o imagine clară şi definitivă asupra direcţiei în care eram împinşi, sigur, spre un dezastru economic urmat de o tembelizare şi mai profundă a clasei muncitoare, a celor pentru care cultura politică nu avea nici un rol, singura lor cultură – multă băutură.

Revenind la munca noastră, a doua zi, eu şi colegii mei am executat ordinul comandantului unităţii şi am fost prezenţi la program, nu pentru a ne face că muncim, ci chiar să predăm tehnica folosită în misiunea noastră, după care fiecare a cerut să i se ordone ce are de făcut.

Mie mi s-a ordonat să-mi iau un mic concediu de odihnă, care de fapt consta în zece zile pe care la ordin le amânasem în acel an, prin transferul meu la noua unitate, aşa că am spus „Am înţeles!" urmând să merg să-mi ridic ordinul de serviciu de la secretariatul unităţii, aşa cum se obişnuia.

Producător şi negustor de TEHNICĂ-OPERATIVĂ

A doua zi am fost prezent la secretariatul unităţii, unde am aflat că nu-mi vor da ordinul de plecare în concediu, mai mult în glumă, înmânându-mi un alt ordin care prevedea că subsemnatul, începând cu data de 1 noiembrie 1969, sunt numit ca şef de atelier dispozitive electronice, al unei noi unităţii militare de producţie, de tehnică-operativă.

Ţineam în mână un ordin, care avea să-mi schimbe nu doar modul de lucru, ci şi modul de viaţă, pentru că programul de lucru nu mai era cu deplasări în toate judeţele ţării şi desigur nici în afara ţării. Dar asta pentru mine nu era un impediment pentru că umblasem destul prin ţară şi chiar că aveam nevoie de puţină odihnă.

Ordinul de numire era semnat de acelaşi comandant care m-a primit pentru prima dată în viaţa mea, acum cu gradul de general-locotenent, acelaşi om prezentabil şi respectabil, Ovidiu Diaconescu, probabil ca o răsplată a seriozităţii cu care munceam în domeniul tehnic, mai ales că ştia că aveam cunoştinţele necesare pentru desfăşurarea unor procese de producţie militară.

Noua unitate era condusă de col. Simion Niculin, un om cu experienţă în domeniul tehnic-operativ şi cel mai bun pentru a înfiinţa o unitate atât de mare, cu sute de angajaţi, cu profile destul de variate.

L-am găsit în biroul lui de lucru din noua unitate, care concepea un plan de organizare rapidă cu termene de execuţie şi fară rabat la calitate.

Specialiştii care urmau să fie angajaţi sau dotările tehnice se impunea a fi la cel mai înalt nivel, pentru că nu era loc de glumit cu termenele de execuţie a produselor deja cuprinse într-un plan de producţie pentru anul 1970, aprobat de Ioan Stănescu, singurul ministru competent pe care l-am avut până în 1989.

M-am prezentat cum era şi firesc şi am fost pus în temă, într-un mod foarte amical, asupra poziţiilor din planul de producţie pe anul 1970, ce reveneau compartimentului meu, cu un efectiv de douăzeci şi cinci de tehnicieni existenţi doar pe hârtie, pentru că tot eu urma să-i verific şi să-i recomand serviciului de cadre, pentru angajare.

Am primit aprobarea să-mi fac acel mic concediu de odihnă, timp în care era şi firesc să mă gândesc la modul de abordare a multiplelor probleme de producţie, acum după o întrerupere de mai mult de şapte ani, să reiau o activitate plăcută cei drept, cu multe satisfacţii.

Deşi eram în zilele de concediu de odihnă, încercam să-mi explic de ce s-a luat o asemenea decizie, la nivelul cabinetului unu, de Ceauşescu personal, pe ce considerente oare s-a decis să fim noi românii independenţi din punctul de vedere al dotării cu mijloace tehnico-operative, care de obicei le primeam pe valută din ţări prietene, mai puţin sau deloc de la Moscova.

Este adevărat că şi noi românii ofeream tot pe valută ceea ce realizam în acest domeniu, dar nu în cantităţi industriale, cum de fapt erau cerute pe piaţa mondială, mai precis în ţările din lumea a treia, pe unde Ceauşescu îşi lăsase ca dar vestitele lui volume cu discursuri, despre concepţia marxist-leninistă, aducătoare de prosperitate şi multă multă, fericire.

Şi atunci, ca şi acum, politica duplicitară din ţările în care la putere se aflau partide de stânga, comuniste, avea două direcţii: una afişată public, prin toate mijloacele de comunicare, pe plan intern şi extern, şi alta în culisele puterii care uneltea împotriva capitalismului, considerat duşmanul de moarte al burgheziei proletare.

Am înţeles unde vor merge, aşadar, rezultatele muncii noastre, din care o mică parte pentru dotarea noastră internă şi cât mai mult la export, pentru a sprijini şi logistic lupta partidelor aflate la putere în ţările din lumea a treia, vizitate de Ceauşescu cel puţin până atunci.

Pentru siguranţa naţională a României, pe care el, Ceauşescu, o confunda cu siguranţa lui personală şi a PCR-ului, era nevoie de dotări noi, mai eficiente în lupta de clasă cu „duşmanii poporului".

Dotările erau necesare mai ales în teritoriu, pentru că în Capitală erau încă în stare bună de funcţionare acei mastodonţi, cu patruzeci de magnetofoane pe un singur ax de antrenare, dar care nu puteau fi utilizaţi în locuri izolate, pentru un număr mai mic de obiective.

Componentele electronice necesare producerii, tehnicii-operative, mai ales pentru concurenţa pe piaţa externă, trebuia adusă din Occident. Pentru cercetare, proiectare şi producţie aveam şi noi destui specialişti, buni în electronică sau în alte domenii.

In plus, merită precizat că noi românii eram mai puţin secretoşi în schimburile de tehnologii sau schimburile de experienţă în domeniul nostru de activitate, faţă de alte servicii secrete, din ţări mai mult sau mai puţin prietene, care ne ofereau de multe ori doar ceea ce pentru ei deveneau piese de muzeu, scoase din dotare. Poate şi pentru acest motiv Ceauşescu a ordonat punerea în mişcare a unor forţe umane şi materiale pentru crearea unor noi produse.

Rău nu a făcut, pentru că a dat de lucru oamenilor, dar scopul era de aceeaşi nuanţă politică, de sprijinire a celor care acceptau ideologia marxist-leninistă, în conducerea statelor respective şi nu au fost puţine ţări care au fost dotate cu acele produse, care prin deturnarea utilizării lor de la scopul declarat au fost folosite în interesul partidului unic de guvernământ, ca şi la noi în ţară, constituind secretul puterii politice şi administrative.

Acum ştiam pentru ce lucrez şi pentru cine şi nu aveam decât să sper că schimbarea orientării politice, declarate cel puţin de Ceauşescu în ultimii ani, după invadarea Cehoslovaciei, îl va tempera într-o oarecare măsură, în campania lui din culise, dusă împotriva statelor occidentale.

De fapt, este motivul care m-a determinat să pun mult suflet în realizarea acestui obiectiv secret.

Ce nu ştiu românii este faptul că o ţară cu o poziţie geografică, geopolitică, geostrategică precum a noastră nu poate supravieţui decât cu servicii secrete de informaţii foarte puternice, bine dotate, eficiente şi credincioase naţiunii române. Acum când scriu aceste rânduri, regret că am refuzat în ianuarie 1990 propunerea generalului Nicolae Popescu din MApN de a mă reactiva în domeniul tehnic-operativ, pentru a-mi aduce contribuţia la reorganizarea acestor servicii.

Noi, profesioniştii din DSS, am fost credincioşi naţiunii române şi am fi putut continua mulţi ani munca, după depolitizarea unităţilor noastre, aşa cum eu am dorit să se realizeze în decembrie 1989, implicându-mă în desfăşurarea acelor evenimente.

în primul rând securitatea statului şi apoi a administraţiei de stat, a aleşilor, a instituţiilor care asigurau funcţionarea mecanismelor economiei de piaţă, a vieţii politice, a democraţiei reale, nu a celei socialiste de piaţă, populiste, experimentale, prin care am trecut.

Dotarea cu tehnică-operativă, prin forţe proprii, depolitizarea şi unificarea acestor servicii, asigura în mod cert schimbarea pe care am dorit-o şi am aşteptat-o atâtea zeci de ani, iar astăzi România ar fi fost bine dezvoltată economic, social şi politic.

Cu multă sinceritate, chiar şi fostul prim-ministru Dăscălescu, în ziua de 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, atunci când întâmplător mă aflam şi eu în sala de şedinţe a actualului Senat, a spus, cu multă sinceritate şi convingere, că numai prin foarte multă muncă ne mai putem redresa economia naţională. Martori sunt revoluţionarii prezenţi în acea sală, pe a căror listă am refuzat să fiu inclus din prea multă modestie.

Contrar celor spuse de Dăscălescu – în mod ciudat -, Ion Iliescu şi ai lui au redus săptămâna de lucru la numai cinci zile.

Să-i fi făcut în necaz lui Dascălescu? De ce?

Vă las pe dumneavoastră să analizaţi, iar eu, să continui povestea mea pentru că mai am multe să vă spun.

După scurta mea vacanţă, am început activitatea de pregătire a punerii în funcţiune a miniuzinei, sub comanda col. Simion Niculin, care, pentru început, mi-a ordonat să asigur, împreună cu un alt coleg, pe atunci cpt. Marin Iliescu, numit şef al unui atelier cu profil electronic, angajarea efectivelor de peste o sută de tehnicieni, cu sprijinul serviciului de cadre.

Selecţia o făceam după criterii profesionale, după nivelul de cunoştinţe teoretice şi practice în domeniul electronicii, după modul de comportare în familie şi în societate.

Paralel cu încadrarea efectivelor, am început organizarea şi dotarea fiecărui loc de muncă, la un nivel impus de calitatea produselor ce urmau a fi executate, în anul 1970.

Unul dintre principalele produse a fost un secretizor pentru comunicaţii radio, cerut cu insistenţă de serviciile de informaţii externe, pentru faptul că erau o pradă uşoară în munca de transmitere şi primire a informaţiilor secrete, în relaţiile externe, fapt grav pentru orice stat din lume, iar nouă românilor nu ne dădea nimeni aşa ceva, nici chiar pe valută, pentru că nu aveau interes.

Noroc cu inginerii noştri electronişti, din biroul de cercetare, care creaseră un model de laborator şi împreună am pornit la realizarea unei serii care să acopere necesarul pentru unităţile din ţară şi din afara ţării.

Imaginaţi-vă că industria electronică românească nu era profilată pe componente de mare fineţe şi cu un grad înalt de siguranţă în funcţionare, care, la nivelul înţelegerii din punct de vedere tehnic, era greu de acceptat de Ceauşescu.

El gândea că asemenea produse pot fi realizate cu componentele electronice din întreprinderea Conect din Bucureşti sau IPRS Băneasa spre exemplu, ale cărei produse nu văzuseră niciodată aurul, ca metal de protecţie a contactelor electrice, de mare fineţe şi fiabilitate.

Şi pentru că a venit vorba de aur, nu pot să nu amintesc despre un fapt extrem de grav, o posibilă catastrofa cu urmări greu de calculat, greu de apreciat numărul morţilor sau al celor parţial afectaţi de o explozie urmată de un incendiu cu degajarea în atmosferă a unui nor purtător de particule de cianură.

De unde atâta cianură pentru a ucide tot ce este viu în drumul parcurs, în voia vântului, de norul de fum care s-ar fi ridicat în cazul în care tunurile tancurilor trimise de generalul Tudor, autonumit şeful statului-major al Armatei instalat în Televiziune, în decembrie 1989, ar fi executat ordinul de a dărâma clădirile USLA din Tonola şi din str. Toamnei, ce aparţineau Departamentului Securităţii Statului?

Cianura era depozitată în subsolul unei clădiri din Tonola şi utilizată în mod paşnic în procesul de producţie, în băile pentru aurirea circuitelor imprimate, pentru aparatura electronică.

Greu sau imposibil de imaginat că aceste clădiri cu oameni şi bunuri materiale de mare valoare să fie dărâmate cu tunurile din ordinul unui besmetic de comandant care se lăuda în faţa mea şi a ofiţerilor superiori prezenţi, în seara zilei de 23 decembrie "89 în biroul său din Televiziunea Română. Pentru motive de acest gen m-am implicat de bunăvoie în desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989.

Pentru acest motiv, am continuat să mă implic, până la stabilirea clară a direcţiei în care au plecat cele două tancuri, din ordinul generalului Tudor.

Spre norocul celor din Tonola şi din tot sectorul 2, tancurile au luat o altă direcţie, că altfel nu se ştie în ce parte ar fi bătut vântul, ducând norul ucigaş.

De asemeni, Ceauşescu nu accepta să consume aurul, în scopuri industriale, dar nu accepta nici să se întâmple o întrerupere în convorbirile lui cu Scorniceştiul sau cu prietenii lui de peste hotare, din cauza unei aparaturi executate fară protecţie la intemperii, fară circuite şi conectori cu contacte aurite în Tonola.

Pentru a salva produsul cel mai important de secretizare a comunicaţiilor guvernamentale şi de tot felul de la un dezastru moral şi material, lăsând la o parte postura de sabotori în care eu şi toţi şefii mei ierarhici am fi intrat, s-a decis la nivel de unitate ca eu să plec cât mai repede în Germania Federală pe atunci, pentru a procura din comerţ, din magazine şi de oriunde tot ceea ce la noi nu se producea sau nu corespundea calitativ.

Aşa am şi făcut, în câteva săptămâni am stabilit o listă şi pentru alte produse şi în acelaşi timp am făcut şi un curs intensiv de limbă germană cu unul dintre foştii mei colegi de la „T", amicul meu Octavian Grozea, bineînţeles în particular şi în timpul liber, contra unor consultaţii de electronică, marea lui pasiune.

Am plecat singur din ţară cu o cursă TAROM, până la Frankfurt, de unde am luat în câteva ore o cursă internă către Köln, unde la ieşirea din aeroport am fost întâmpinat de o ploaie de vară de parcă se rupseseră norii. Cum eu mă grăbeam să ajung la ambasadă şi ploaia nu avea de gând să stea, am fost nevoit să-mi cumpăr o umbrelă frumoasă şi sănătos lucrată, astfel începându-mi în mod neprevăzut cumpărăturile şi schimburile valutare, ca prim exerciţiu.

Am ieşit din aeroport şi m-am urcat într-un taxi, care, spre mirarea mea, nu era altceva decât un Mercedes, modelul cu care mergea şi Ceauşescu, în vizitele lui de lucru prin ţară, cu escorta de motociclişti, împrejmuit de teamă să nu-i transmită vreun muncitor sau ţăran colectivist vreun guturai sau vreo plângere.

La oprirea în faţa ambasadei, am scos din bugetul propriu, pentru a doua oară, zece mărci şi i-am şi mulţumit şoferului pentru amabilitate, fără să-i cer o chitanţă pentru decontare ca să nu mă deconspir că sunt sărac la pungă, venit din lagărul socialist.

Am fost primit de unul dintre secretarii ambasadei, care, spre plăcerea reciprocă de a ne revedea, era unul dintre foştii mei coechipieri în echipa de fotbal a Uzinei Electromagnetica. După depănarea câtorva amintiri, m-a îndrumat către unul din hotelurile frecventate de confraţii noştri români, pe nume „Agripina Hotel", situat în imediata apropiere a ambasadei noastre.



va urma