CORĂBIILE TIMPULUI (37)

STEPHEN BAXTER

Copii şi descendenţi

Cele dintâi roade ale proaspetelor legături sosiră după mai puţin de un an, sub supravegherea lui Nebogipfel.
Nebogipfel îl cercetă cu atenţie pe primul nostru colonist nou – am auzit că mama nu prea ştia dacă să-i dea voie unui Morloc să pună mâna pe copilaşul ei şi protestă, însă Hilary se afla acolo pentru a-i linişti temerile. În cele din urmă, Nebogipfel anunţă că bebeluşul era o fetiţă perfect sănătoasă şi le-o înapoie părinţilor ei.

Foarte rapid – ori aşa mi s-a părut mie -, locul a fost luat cu asalt de alţi copii. Era ceva obişnuit să-l vezi pe Stubbins săltându-şi băieţelul pe umeri spre evidenta încântare a micuţului, şi am ştiut că n-avea să treacă multă vreme până când Stubbins urma să-şi pună odrasla să joace fotbal cu scoicile de pe plajă.

Copiii reprezentau un izvor de imensă bucurie pentru colonişti. Înainte de primele naşteri, câţiva dintre colonişti fuseseră predispuşi la accese grave de depresie, provocate de dorul de casă şi de singurătate. Acum erau datori să se îngrijească de copii: copii al căror singur cămin avea să fie Prima Londră şi a căror viitoare prosperitate oferea un ţel – cel mai important dintre toate ţelurile – părinţilor lor.
Cât mă priveşte pe mine, în timp ce priveam membrele moi şi fără semne ale copiilor, legănaţi de trupurile mutilate ale părinţilor, ei înşişi încă tineri, parcă vedeam umbra acelui război oribil ridicându-se, în sfârşit, de pe aceşti oameni – o umbră alungată de lumina abundentă a Paleocenului.

Totuşi, Nebogipfel îl cercetă pe fiecare nou-născut.
Şi, în cele din urmă, veni şi ziua în care nu îi mai înapoie copilul mamei sale. Acea naştere se transformă într-o ocazie de jale personală, dar noi ceilalţi nu ne-am amestecat. După aceea, Nebogipfel dispăru în pădure, urmându-şi planurile sale misterioase, o lungă perioadă.

Morlocul îşi petrecea o mare parte din vreme conducând ceea ce el numea „grupe de studiu”. Acestea erau deschise pentru toţi coloniştii, dar, în realitate, veneau doar câte trei sau patru o dată, în funcţie de interes şi de alte obligaţii. Nebogipfel discută despre aspectele practice ale existenţei în condiţiile Paleocenului, cum ar fi fabricarea lumânărilor şi a hainelor din ingrediente locale; ba chiar meşteri un fel de săpun, o pastă aspră, zgrunţuroasă, din sodă şi grăsime animală. Totodată, făcu expuneri pe subiecte de o semnificaţie mai vastă: medicină, fizică, matematică, chimie, biologie, principiile călătoriei în timp...

Am asistat la o serie dintre aceste cursuri. În ciuda naturii nepământene a vocii şi a manierelor lui, Morlocul ţinea întotdeauna prelegeri admirabil de clare şi avea talentul de a pune întrebări pentru a verifica dacă auditoriul înţelesese. Ascultându-l, mi-am dat seama că ar fi putut să-i înveţe câte ceva pe conferenţiarii dintr-o universitate britanică medie!

În privinţa conţinutului, avu grijă să se limiteze la limba publicului său – la vocabularul, dacă nu jargonul, anului 1944 -, dar le expuse în rezumat principalele progrese în fiecare domeniu din deceniile ce urmau acelei date. Unde putea, făcea demonstraţii, cu bucăţele de metal şi lemn, sau realiza diagrame, trasate pe nisip cu beţe. Îşi puse „studenţii” să acopere fiecare crâmpei de hârtie pe care izbutisem să-l recuperăm cu o codificare a cunoştinţelor sale.

Am discutat cu el despre toate acestea în toiul unei nopţi întunecate şi fără lună. Îşi dăduse jos ultima mască îngustă, iar ochii săi cenuşii-roşietici păreau luminescenţi; lucra cu un mojar şi un pistil rudimentar, îndeletnicindu-se cu ceea ce părea zdrobirea unor frunze de palmier într-un soi de lichid.
— Hârtie, spuse el. Sau, cel puţin, un experiment în direcţia asta... Trebuie să procurăm mai multă hârtie! Memoria verbală a oamenilor nu e destul de fidelă – o să piardă totul când eu voi pleca dintre ei, peste câţiva ani...
Am avut impresia – greşită, se dovedi – că se referea la frica de moarte, sau, în orice caz, la presimţirea morţii. M-am aşezat lângă el şi i-am luat mojarul şi pistilul.
— Dar oare toate astea au vreun rost? Nebogipfel, noi de-abia o ducem de la o zi la alta, iar tu le vorbeşti despre Mecanica Cuantică şi Teoria Unificată a Fizicii! Ce nevoie au ei de aceste lucruri?
— Niciuna, răspunse Morlocul. Dar copiii lor vor avea – dacă vor dori să supravieţuiască. Uite, teoria general acceptată susţine că e nevoie de o populaţie de câteva sute de indivizi, la orice specie de mamifere mari, ca să existe suficientă diversitate genetică pentru a se garanta perpetuarea pe termen lung.
— Diversitate genetică... Hilary a pomenit de aşa ceva.
— În mod clar, stocul uman disponibil aici este de departe prea mic să poată asigura viabilitatea coloniei – chiar dacă întregul material genetic potenţial ar fi pus în joc.
— Şi atunci? l-am îndemnat eu.
— Şi atunci, singura şansă de supravieţuire dincolo de două-trei generaţii este ca aceşti oameni să dobândească rapid un nivel tehnologic avansat. În felul acesta, vor putea deveni stăpânii propriilor lor destine genetice: nu vor mai fi nevoiţi să suporte consecinţele înmulţirilor endogame sau ale maladiilor genetice remanente produse de radioactivitatea carolinumului.

Am lovit cu pisălogul.
— Dar aici există o întrebare implicită. Oare trebuie ca rasa umană să supravieţuiască în Paleocen? Adică, nu ar fi trebuit să ne găsim în acest loc – cel puţin, nu pentru alte cincizeci de milioane de ani.

Mi-am amintit de hotărârea de a eradica existenţa Maşinii Timpului înainte de a fi fost lansată vreodată, de a pune capăt nesfârşitei divizări a Istoriilor. Acum, graţie bâjbâielilor mele, provocasem indirect întemeierea acestei colonii umane în străfundurile trecutului, o întemeiere care, în mod sigur, avea să provoace cea mai semnificativă fractură istorică de până acum! Dintr-o dată, mă cuprinse o senzaţie de cădere – aducea un pic cu prăbuşirea vertiginoasă care se simte când călătoreşti în timp – şi am avut impresia că această scindare a Istoriei îmi scăpase, pesemne, de sub control.

Iar apoi, m-am gândit la expresia de pe chipul lui Stubbins când se uitase la primul său copil.
Sunt om, nu zeu! Trebuia să mă las influenţat de instinctele mele umane, căci, în mod cert, eram incapabil de a manipula evoluţia Istoriilor într-o direcţie prestabilită. Fiecare dintre noi, m-am gândit eu, putea face atât de puţin pentru a schimba cursul lucrurilor – într-adevăr, orice am fi încercat era, probabil, necontrolabil şi producea mai multe pagube decât beneficii dar, în pofida acestui fapt, nu trebuia să permitem giganticei panorame de deasupra noastră, acestei imensităţi a Multiplicităţii Istoriilor, să ne copleşească. Perspectiva Multiplicităţii îl făcea pe fiecare dintre noi, laolaltă cu acţiunile noastre, minuscul – însă nu lipsit ide sens. Şi fiecare dintre noi trebuia să-şi trăiască viaţa cu stoicism şi tărie sufletească, de parcă celelalte lucruri – amurgul final al omenirii, nesfârşita Multiplicitate – n-ar fi existat.

Oricare ar fi fost impactul asupra viitorului de cincizeci de milioane de ani de-aici înainte, în această colonie din Paleocen domnea un simţ al vigorii şi al dreptăţii, am gândit eu. Aşa că răspunsul la întrebarea lui Nebogipfel a fost inevitabil.
— Nu. Nu, fireşte că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i ajuta pe colonişti şi pe descendenţii lor să supravieţuiască.
— Prin urmare...
— Da?
— Prin urmare, trebuie să găsesc o modalitate de a produce hârtie.
Am continuat să lovesc cu pistilul în mojar.

Sărbătoarea, şi după...

Într-o bună zi, Hilary ne anunţă că mai rămăsese doar o săptămână până la prima comemorare a Exploziei, şi că avea să fie ţinută o festivitate pentru a celebra fondarea micuţului nostru sat.

Coloniştii acceptară această idee din tot sufletul şi, în scurt timp, preparativele ajunseră într-un stadiu foarte avansat. Sala a fost decorată cu liane şi imense ghirlande de flori, culese din pădure, şi se făcură pregătirile pentru a sacrifica şi a găti o pasăre din preţiosul cârd de Diatryma al coloniei.

În ceea ce mă priveşte, mi-am procurat nişte pâlnii şi nişte ţevi, şi, la adăpostul unui vechi umbrar, am început să desfăşor intense experimente particulare. Coloniştii erau curioşi în legătură cu asta, şi am fost silit să dorm acolo pentru a păstra secretul aparatelor mele improvizate. Venise vremea, hotărâsem eu, să-mi pun cunoaşterea ştiinţifică în slujba unei scop bun – măcar o dată!

Ziua celebrării răsări. În lumina strălucitoare a dimineţii, ne-am strâns cu toţii în faţa Sălii, unde se simţea o atmosferă de mare entuziasm şi sărbătoare. Încă o dată, rămăşiţele uniformelor fuseseră spălate şi îmbrăcate, iar copiii ţinuţi în braţe erau împodobiţi cu noile ţesături pe care Nebogipfel le obţinuse dintr-un tip de bumbac indigen, colorat viu în roşu şi violet cu pigmenţi vegetali. Treceam prin micuţa adunare, căutându-mi prietenii apropiaţi, când se auziră un trosnet de rămurele şi un urlet gros, pătrunzător.

Se iscară ţipete.
— Pristichampus, e un Pristichampus. Feriţi-vă...
Şi, într-adevăr, urletul fusese specific crocodilului gigant ce gonea pe uscat. Oamenii se răspândiră în fugă, iar eu m-am uitat după o armă, blestemându-mă pentru ca fusesem atât de nepregătit.
Apoi, o altă voce, mai blândă şi mai familiară, veni, plutind, spre noi.
— Hei! Nu vă temeţi. Ia uitaţi-vă!
Panica se topi, după care izbucni un ropot de râs.
Pristichampus-ul – un mascul frumos – păşi în spaţiul liber din faţa Sălii, şi noi ne-am retras în spate pentru a-i face loc. Labele sale copitate lăsară urme uriaşe în nisip... iar pe spinarea lui, chicotind cu toată gura, cu părul roşu arzând în lumina Soarelui, se afla Stubbins!

M-am apropiat de crocodil: Pielea lui solzoasă duhnea a carne putredă şi îşi aţintise un ochi înspre mine, rotindu-se în timp ce mergeam. Stubbins, cu spinarea goală, rânji; mâinile lui vânoase ţineau un frâu făcut din liane împletite, înfăşurat în jurul ţestei Pristichampus-ului.
— Stubbins, am spus eu, asta-i o realizare pe cinste!
— Ei bine, ştiu că am înhămat la plug o Diatryma, însă creatura asta e mult mai agilă. Vom putea străbate mile întregi – e mai bună decât un cal...
— Chiar şi aşa, să ai grijă, l-am admonestat. Şi, Stubbins, dacă-mi faci o vizită mai târziu...
— Da?
— S-ar putea să am şi eu o surpriză pentru tine.
Stubbins trase de capul crocodilului gigant. Depuse un efort considerabil, dar, în cele din urmă, izbuti să facă dihania să se întoarcă. Enorma creatură ieşi din luminiş şi se îndreptă înapoi către pădure, cu muşchii picioarelor acţionând ca nişte pistoane.
Nebogipfel mi se alătură, cu capul aproape pierdut sub o uriaşă pălărie cu borurile largi.
— Este o înfăptuire nemaipomenită, am remarcat eu. Însă – vezi – de-abia e în stare să stăpânească bestia...
— O să învingă, replică Nebogipfel. Oamenii înving întotdeauna. Se apropie mai mult de mine, cu blana albă lucindu-i în lumina soarelui de dimineaţă. Ascultă-mă!
Am fost uluit de acea şoaptă bruscă, nepotrivită.
— Ce? Ce este?
— Am terminat construcţia.
— Ce construcţie?
— Mâine voi pleca. Dacă doreşti să mergi cu mine, eşti bine venit.
Apoi se întoarse şi, fără zgomot, se îndepărtă în direcţia pădurii; într-o clipă, albeţea spinării sale se pierdu în întunecimea copacilor. Am rămas acolo, cu grumazul în dogoarea Soarelui, uitându-mă după misteriosul Morloc – şi parcă toată ziua s-ar fi transformat, căci vorbele lui fuseseră absolut limpezi şi produseseră un haos desăvârşit în mintea mea.
O mână grea mă bătu pe spate.
— Aşadar, spuse Stubbins, care-i acest mare secret pe care vrei să mi-l destăinuieşti?
M-am întors către el, însă mi-a venit greu, vreo câteva clipe, să mă concentrez asupra chipului său.
— Hai cu mine, am rostit, în cele din urmă, cu toată vigoarea şi voia-bună pe care le puteam aduna.
Câteva minute mai târziu, Stubbins şi toţi ceilalţi colonişti ridicau coji de nuci pline ochi cu lichiorul din lapte de palmier pe care îl preparasem.

Restul zilei se scurse într-o ceaţă agreabilă. Lichiorul meu se dovedi mai mult decât popular – deşi, în ceea ce mă priveşte, aş fi preferat să pot improviza nişte tutun cât pentru o pipă! Se dansă întruna pe nişte melodii fredonate din gură şi acompaniate cu bătăi din palme, ce imitau un fel de muzică vioaie din 1944, căruia Stubbins îi spunea „swing” şi din care mi-ar fi plăcut, am impresia, să ascult mai multă. I-am pus să-mi cânte „The Land of the Leal” şi am executat, cu obişnuita mea sobrietate, unul dintre dansurile brevetate chiar de mine, ce stârni mare admiraţie şi bună dispoziţie. Diatryma a fost friptă la proţap – gătitul ei dură toată ziua -, iar seara ne găsi tolăniţi pe nisipul răscolit, ţinând în mână farfurii pline cu carne suculentă.

De îndată ce soarele lunecă dincolo de creştetul arborilor, petrecerea se destrămă rapid, căci mulţi dintre noi se obişnuiseră cu o existenţă din zori până la apus. Am urat noapte bună pentru ultima dată şi m-am retras lângă ruinele alambicului meu improvizat. Am rămas la intrarea adăpostului, sorbind din ultimele picături ale lichiorului meu, şi am urmărit cum trecea umbra pădurii peste Marea Paleocenică. Prin apă lunecau nişte forme întunecate: calcani, poate, ori rechini.
M-am gândit la discuţia mea cu Nebogipfel şi m-am străduit să ajung la o hotărâre în această problemă.
După o vreme, am auzit un sunet uşor şi neregulat de paşi pe nisip.
M-am întors. Era Hilary – de-abia am izbutit să-i desluşesc chipul în ultimele raze ale soarelui, şi totuşi, cumva, n-am fost mirat să o văd.
Ea surâse.
— Pot să stau cu tine? Ţi-a mai rămas vreun pic de pileală?
I-am făcut semn spre un loc pe nisip, lângă mine, şi i-am oferit coaja mea. Ea bău cu graţie.
— A fost o zi bună, spuse apoi.
— Datorită ţie.
— Nu. Datorită tuturor.
Se întinse şi îmi apucă mâna – fără vreun avertisment. Atingerea pielii sale a fost ca un şoc electric.
— Vreau să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru noi. Ţie şi lui Nebogipfel.
— Nu am...
— Mă îndoiesc că am fi supravieţuit acelor prime zile, dacă n-aţi fi fost voi doi.
Glasul ei, blând şi temperat, era, cu toate acestea, foarte convingător.
— Iar acum, cu ce ne-ai arătat tu şi cu ce ne-a învăţat Nebogipfel – ei bine, cred că avem toate şansele de a clădi aici o lume nouă.
În palma mea, degetele ei erau lungi şi delicate, şi totuşi puteam să simt cicatricele de la arsuri.
— Îţi mulţumesc pentru elogiu, însă vorbeşti ca şi cum am pleca...
— Dar chiar plecaţi, zise ea. Nu-i aşa?
— Cunoşti planurile lui Nebogipfel?
Hilary ridică din umeri.
— În linii mari.
— Atunci înseamnă că ştii mai multe decât mine. Dacă a construit un cronomobil, de unde a procurat Plattnerita, de exemplu? Leviathanii au fost distruşi.
— De la epava lui die Zeitmaschine, fireşte. Părea amuzată. Nu te-ai gândit la asta? Apoi făcu o pauză, după care reluă: Iar tu vrei să pleci cu Nebogipfel. Am dreptate?
Am scuturat din cap.
— Nu ştiu. Înţelegi, uneori mă simt bătrân şi obosit, ca şi cum aş fi avut deja parte de destule!
Ea pufăi cu dispreţ la aceste vorbe.
— Aiurea! Ascultă, tu ai început... Făcu un semn cu mâna. Toate acestea. Călătoria în timp şi schimbările pe care le-a adus. Se uită în jur către marea cea potolită. Iar acum, asta este cea mai însemnată Schimbare dintre toate. Nu-i aşa? Scutură din cap. Ştii, am avut întrucâtva de-a face cu strategii de la DRTemp şi, de fiecare dată, am plecat dezamăgită de meschinăria gândirii unor astfel de indivizi. Să altereze desfăşurarea unei bătălii aici, să asasineze vreo personalitate de mucava dincolo... Dacă dispui de un asemenea instrument ca Vehiculul de Transfer Temporal, şi dacă ştii că Istoria poate fi modificată, aşa cum ştim noi, atunci te-ai rezuma numai la astfel de scopuri triviale ca acesta? Ar fi bine? De ce să te limitezi la câteva decenii şi să te bagi în copilăria lui Bismarck ori a Kaiserului, când poţi să te întorci cu milioane de ani în timp, exact cum am făcut noi? Acum, copiii noştri vor avea la dispoziţie cincizeci de milioane de ani pentru a reclădi lumea... Vom reconstrui speciile umane, nu? Se întoarse spre mine. Dar tu nu ai ajuns la capătul drumului, încă. Care este Schimbarea Supremă, după părerea ta? Oare putem să ne întoarcem în timp până la Geneză şi să luăm lucrurile de la capăt de-acolo? Oare unde se opreşte această Schimbare?
Mi-am adus aminte de Gödel şi de visurile sale despre Lumea Finală.
— Nu ştiu unde se opreşte, am răspuns eu sincer. Nici măcar nu îmi imaginez.
Chipul ei era enorm în faţa mea, cu ochii aidoma unor fântâni de întuneric în crepusculul tot mai stins.
— Atunci, zise Hilary, trebuie să călătoreşti şi să afli. Nu-i aşa?
Se apropie şi mai mult, şi am simţit cum palma mea o cuprinde pe a ei, cum respiraţia sa îmi încălzea obrazul.
Am detectat o rigiditate la Hilary – o reticenţă, pe care părea hotărâtă să şi-o înfrângă, chiar şi numai prin forţa voinţei. I-am atins braţul şi am dat de pielea mutilată. O trecu un fior, ca şi cum degetele mi-ar fi fost de gheaţă, însă îşi strânse mâna pe-a mea şi o ţinu pe braţul ei.
— Iartă-mă, spuse ea. Nu-mi vine uşor să fiu aproape de cineva.
— De ce? Din pricina responsabilităţilor de comandă?
— Nu, zise Hilary, iar tonul ei mă făcu să mă simt neghiob şi stângaci. Din pricina războiului. Înţelegi? Din pricina tuturor acelora care s-au dus... Uneori îmi vine greu să mă culc. Suferi acum, nu atunci – şi aceasta este tragedia situaţiei, pentru cei care supravieţuiesc. Ai senzaţia că nu eşti în stare să uiţi, ba chiar că este greşit să-ţi vezi de viaţa ta. Şi dacă-ţi pierzi credinţa-n noi, cei morţi / Nu vom dormi, deşi acuma macii cresc/ Pe câmpurile Flandrei...71
Am tras-o ceva mai aproape, iar ea se cuibări lângă mine, ca o făptură firavă, rănită.
În ultima clipă, am şoptit:
— De ce, Hilary? De ce tocmai acum?
— Diversitate genetică, rosti ea, cu răsuflarea din ce în ce mai sacadată. Diversitate genetică...
În curând, am călătorit împreună – nu la hotarele timpului, ci către limitele umanităţii noastre, acolo lângă ţărmul acelei mări de început de lume.

Când m-am sculat era încă întuneric, iar Hilary plecase.

Am ajuns la vechea noastră tabără în plină zi. Când am intrat, Nebogipfel de-abia îmi aruncă o privire prin masca lui îngustă; în mod limpede, era la fel de puţin surprins de decizia mea ca şi Hilary.
Cronomobilul său fusese terminat. Era un cadru paralelipipedic, cu baza cam de cinci picioare pătrate, în jurul căruia am remarcat fragmente dintr-un metal nefamiliar: bucăţi, am presupus eu, din aparatul german recuperat de Morloc. Mai existau o bancă, cioplită la repezeală din lemn de dipterocarp, şi un mic pupitru de comandă – o chestie rudimentară cu manete şi butoane care conţinea comutatorul albastru salvat de Nebogipfel de la primul nostru cronomobil.
— Am nişte haine pentru tine, spuse Morlocul.
Ridică în aer nişte ghete, o cămaşă de tercot şi o pereche de pantaloni – toate în stare acceptabilă.
— Mă îndoiesc că acum coloniştii le vor duce lipsa.
— Mulţumesc.
Până atunci purtasem nişte pantaloni scurţi, făcuţi din piele de animal; m-am îmbrăcat rapid.
— Încotro vrei să mergem?
Eu am ridicat din umeri.
— Acasă. În 1891.
Nebogipfel se strâmbă.
— S-a pierdut în Multiplicitate.
— Ştiu, am zis, după care am urcat pe cadru. Hai să călătorim oricum în viitor şi să vedem ce găsim.
Am aruncat o ultimă privire spre Marea Paleocenului. M-am gândit la Stubbins, la Diatrymele domesticite şi la lumina ce se ridica dimineaţa din mare. Eram conştient că aici ajunsesem aproape de fericire, ajunsesem la o mulţumire care mă ocolise întreaga viaţa. Dar Hilary avea dreptate: nu era suficient.
Tot mă mai stăpânea acel neţărmurit dor de acasă; înlăuntrul meu simţeam chemarea Fluviului Timpului, la fel de puternică precum instinctul ce îl face pe somon să se întoarcă în zonele sale de împerechere. Însă ştiam, după cum spusese şi Nebogipfel, că acel 1891 al meu, lumea aceea tihnită din Richmond Hill, se pierduse în Multiplicitatea fracturată.
Ei bine, dacă nu eram în stare să mă întorc acasă, aveam să continui: aveam să urmez acest drum al Schimbării, până ce nu va mai putea să mă ducă mai departe!
Nebogipfel se uită la mine.
— Eşti pregătit?
M-am gândit la Hilary. Însă nu sunt o persoană făcută pentru despărţiri.
— Sunt pregătit.
Nebogipfel se sui ţeapăn în cadru, având grijă de piciorul său beteag. Fără multă ceremonie, se întinse spre panoul de comandă şi închise comutatorul albastru.



va urma