Istoria Uniunii Sovietice (7)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

Destrămarea URSS
URSS – o istorie multietnică

În 1917, revoluţiile naţionale au dublat protestele sociale din capitala statului. Ele au fost determinate mai ales de război, ale cărui dificultăţi au sporit neîncrederea faţă de centru şi au încurajat popoarele din Rusia să se organizeze. Astfel, în septembrie 1917, la Kiev s-a desfăşurat un congres al popoarelor, la care au participat 93 de reprezentanţi. Ei au căzut de acord că Rusia trebuia organizată într-o republică democrată federală. Desfăşurarea la Kiev a congresului nu era întâmplătoare. Ucraina devenise în 1917 un teritoriu foarte activ în direcţia cererilor de autonomie. În iunie, peste 2000 de ţărani au participat la Congresul ţăranilor ucraineni, care cerea rezolvarea problemelor pământului şi autonomie. Sub presiunea ţăranilor, Rada (Consiliul central, un fel de proto-parlament, înfiinţat în februarie 1917) a declarat autonomia Ucrainei, în iunie 1917. Guvernul provizoriu rus a fost obligat să recunoască Rada ca reprezentant al naţiunii ucrainene, fiind pentru prima dată când guvernul rus ceda o parte din putere unui organism naţional şi recunoştea principiul naţional ca bază a unei unităţi administrative.

Multe alte grupuri etnice non-ruse s-au mobilizat pentru cereri politice şi sociale. În mai toate cazurile, mişcările naţionale conduse de intelectuali au fost forţate de masele de ţărani să ţină cont tot mai mult de scopurile agrarienilor socialişti. Astfel, o serie întreagă de partide naţionale, care la începutul lui 1917 înclinau mai degrabă către cadeţii liberali, s-au apropiat, în toamnă, de revoluţionarii socialişti. În plus, socialiştii militau şi ei pentru reorganizarea federativă a statului. Mişcările naţionale au fost iniţial cucerite de promisiunile egalitariste ale bolşevicilor, dar au realizat repede că erau doar discursuri de propagandă, pentru a câştiga sprijin popular. Astfel, în ianuarie 1918, Finlanda, Estonia, Lituania, Ucraina şi Basarabia s-au declarat independente. Războiul şi pierderile teritoriale au complicat şi mai mult situaţia, aşa încât, la 6 luni de la preluarea puterii, bolşevicii nu mai controlau nicio zonă de la periferia imperiului. Aceste regiuni şi-au păstrat un timp independenţa, fiind legate de Rusia doar prin alianţe militare şi înţelegeri economice. Până în 1921, însă o bună parte din teritorii au revenit la Rusia, bolşevicii speculând antagonismele etnice şi sociale locale pentru a atrage vechile provincii în graniţele noului stat.

În 1922 s-a format URSS, prin includerea Ucrainei, Bielorusiei şi a Republicii Transcaucaziene. În 1936, aceasta din urmă a fost dizolvată şi s-au format 8 republici sovietice: Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kazakstan şi Kîrghîzia. Împărţirea noului stat federal se baza pe teritorii definite de limbă şi naţionalitate. Aceasta nu doar că încălca principiul comunist, conform căruia naţionalităţile trebuiau să dispară, dar ignora şi realităţile demografice şi compoziţia etnică a zonelor.

NEP-ul a fost acompaniat de o politică flexibilă faţă de naţionalităţi. Una dintre primele măsuri a fost de a înlocui principiul autodeterminării cu cel al egalităţii popoarelor din URSS. Guvernul central a cooperat cu elitele non-ruse locale, atrase în noile structuri de conducere comuniste, astfel încât, în anii 20-30, pe fondul insuficienţei cadrelor ruseşti, evreii, georgienii şi armenii au fost supra-reprezentaţi în structurile centrale ale partidului şi statului, la cel mai înalt nivel. Tot în acea perioadă s-a pus în practică politica de „indigenizare” a aparatului local, prin care creştea numărul de persoane aparţinând altor naţiuni care ocupau poziţii de conducere şi administrative. De exemplu, ucrainenii ocupau 59% din aparatul birocratic din Ucraina, bieloruşii – 66% în Bielorusia, armenii – 95 % în Armenia. În Asia centrală, din cauza nivelului scăzut de instrucţie, majoritatea o deţineau europenii. Limbile neruse au devenit tot mai utilizate în administraţie şi tribunale, iar pentru a combate analfabetismul au fost acceptate şcoli cu predare în limba maternă. Aceste transformări au dus la formarea unei elite neruse puternice, la multiplicarea numărului de publicaţii periodice în limbile naţionale (în 1933 – 37% din publicaţii nu erau în rusă) şi la înflorirea literaturii. Regimul liberal privind naţionalităţile avea ca scop crearea unei elite loiale faţă de noul imperiu şi de putere, abandonarea tensiunilor dintre centru şi periferie, deci stabilitate internă şi alfabetizatea în spiritul regimului, pe limba popoarelor, adică răspândirea comunismului printre neruşi. Această linie, urmată până la mijlocul anilor 30 a avut efecte profunde: a permis difuzarea ideilor comuniste sau cel puţin a neutralizat anumite grupări şi ideologii concurente şi a consolidat naţiunile din cadrul URSS. Guvernul central a sperat că dând astfel de drepturi va reduce sentimentele naţionale şi va contribui la crearea sentimentului apartenenţei la URSS. Fenomenul a fost, însă contrar, elitele neruse dorindu-şi treptat şi drepturi politice în stat.

De la sfârşitul anilor 30 a început un proces de lichidare (chiar şi fizică) a elitelor politice şi intelectuale neruse. De exemplu, toţi membrii Politbiroului ucrainean au dispărut şi din 102 candidaţi la Comitetul Central Ucrainean au supravieţuit 3. Sovietele au fost plasate sub controlul deplin al guvernului central, politica „indigenizării” a fost abandonată, noua birocraţie era formată doar din cadre ruseşti, politicile culturale liberale au fost oprite, iar sistemul de învăţământ unificat. A fost creată o nouă ideologie a „integrării” , plecând de la cultul pentru patriotismul sovietic, iar apelurile la solidaritatea internaţională au fost înlocuite cu dragostea pentru URSS şi Stalin, formule care aminteau de propaganda ţaristă. Stalin a profitat de război pentru a reface vechiul imperiu, căruia i-a adăugat şi alte teritorii, pentru a deporta aproape 2 mil de cetăţeni sovietici în Asia centală, din care o treime au murit şi pentru a aduce elită rusă în noile teritorii ocupate.

După moartea lui Stalin s-a revenit la politica din anii 20, însă de la jumătatea anilor 70 măsurile restrictive au fost reluate. Cu toate acestea, expansiunea sistemului educaţional şi urbanizarea au permis crearea unei elite educate, care acţiona dincolo de limitele impuse la centru. Aceaste elite au revigorat limbile, literaturile şi învăţământul naţional şi au devenit tot mai critice faţă de politica de tip paternalist şi de deciziile guvernului de la Moscova.

Tabel cu evoluţia grupurilor etnice din Rusia/URSS (cu procentaj peste 1%)

ETNIA 1897 1989

RUŞI 44.31% (556 MIL) 50.8% (1.45 MLD)

UCRAINENI 17.81% 15.46%

BIELORUŞI 4.68 3.51

TĂTARI 1.46 2.33

BAŞKIRI 1.05 0.51

LETONI 1.14 0.51

POLONEZI 6.31 0.39

LITUANIENI 1.32 1.07

EVREI 4.03 0.51

ROMÂNI 0.89 1.22

GEORGIENI 1.08 1.39

ARMENI 0.93 1.62

AZERBAIDJENI 1.15 2.37

CAZACI 3.09 2.85

UZBECI 1.43 5.84

Revoluţiile democratice din republicile unionale

Unul dintre principalele efecte ale perestroikăi şi glaznostului a fost relaxarea sistemului centralizat. Introducerea libertăţii de exprimare şi suprimarea mijloacelor de represiune la scară largă au determinat o mişcare reformistă în toate republicile unionale. În 1990, URSS era formată din 15 republici sovietice: Rusia, Letonia, Estonia, Bielorusia, Ucraina, Moldova, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia.

Revoluţiile democratice au început în statele baltice. La 23 iunie 1988, Prezidiul Sovietului Suprem din Estonia a decis să restabilească drapelul naţional, iar în noiembrie a proclamat suveranitatea Estoniei. Transformările din Lituania au început tot în 1988, când mişcarea reformistă Sajudis a devenit în partid ce milita pentru independenţa statului. La 8 oct. 1988 s-a hotărât arborarea propriului drapel, s-a adoptat un nou imn şi s-a introdus lituaniana ca limbă oficială. În 1990, au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem, iar candidaţii Sajudis au obţinut majoritatea, proclamând ulterior independenţa Lituaniei. Mişcarea letonă de democratizare a început în mai 1989, prin introducerea letonei ca limbă oficială şi a culminat în iulie 1989, când a fost proclamată suveranitatea statului. Gorbaciov era dispus să acorde republicilor drepturi mai largi, dar nu era dispus să accepte o secesiune teritorială, mai ales că republicile baltice făceau parte din sistemul defensiv al URSS. În aceste condiţii, în ianuarie 1991, armata sovietică a intervenit în zonă, intervenţie care s-a soldatează cu zeci de morţi şi răniţi. Protestele internaţionale şi amploarea evenimentelor l-au determinat pe Gorbaciov să decidă retragerea armatelor şi recunoaşterea independenţei statelor.

Dacă naţionalismele din zona Baltică s-au dezvoltat în paralel şi cooperant, în zona Transcaucazului ele au avut un caracter antagonist şi conflictual. Cea mai disputată problemă a fost a provinciei Nagorno-Karabah, pe care şi-o disputau Armenia şi Azerbaidjan. În 1988, în Armenia s-au declanşat manifestaţii care cereau alipirea regiunii aflate în graniţele Azerbaidjanului, deoarece era populată în majoritate de armeni. La 28 februarie, 32 de civili armeni au fost masacraţi pe ţărmul caspic al Azerbaidjanului, fapt ce a amplificat tensiunea şi a declanşat o rundă de ciocniri violente. În asemenea condiţii, armata sovietică a intervenit, dar nu a reuşit decât să îngheţe conflictul pentru moment. O altă problemă de nerezolvat pentru URSS a fost secesiunea celor două minorităţi importante din Georgia – osetii şi abhazii, care în 1990 şi 1991 şi-au proclamat independenţa, provocând încă o criză în zonă. În contextul valului de revoluţii democratice şi al procesului separatist, toate celelalte republici transcaucaziene şi-au proclamat pe rând independenţa.

Ucraina era, după Rusia, cea mai mare, cea mai populată şi mai productivă republică. La sfârşitul anilor 80 s-a conturat şi aici o mişcare naţională, mai întâi cu caracter religios, prin ieşirea catolicilor din clandestinitate, apoi cu aspect politic, prin înfiinţarea grupării numite Mişcarea Populară a Ucrainei. Pe fondul valului reformist, prim secretarul Vladimir Şcerbiţki (care guvernase 26 de ani) a demisionat, iar la alegerile organizate în 1989 au venit la putere comuniştii ucraineni, transformaţi peste noapte în naţionalişti, în frunte cu Leonid Krawciuk. El a proclamat suveranitatea Ucrainei, la 16 iulie 1990.

Leonid Krawciuk

După 1988 mişcarea de masă bielorusă a prins şi ea amploare, mai ales după descoperirea mormintelor comune a victimelor represiunilor lui Stalin.

În zona musulmană opiniile în favoarea ruperii de URSS s-au exprimat mai puţin violent. Mişcările naţionale şi islamice, însă, venite mai ales dinspre elite şi fără o aderenţă masivă în rândul populaţiei, au intrat în conflict unele cu altele. În zona uzbekă a regiunii Fergana populaţia turcă a fost persecutată, iar kîrgîzii şi uzbecii îşi disputau sângeros teritorii.

Înţelegând dorinţa de libertate a acestor naţiuni, Gorbaciov a elaborat un proiect al Uniunii, care să împace tendinţele separatiste cu necesităţile centraliste ale Moscovei. Astfel, la 17 martie 1991 a avut loc referendumul pentru menţinerea URSS sub forma unei federaţii de republici suverane. Ideea a fost respinsă categoric de 6 state: cele trei baltice, Moldova, Georgia şi Armenia. Celelalte 9 au cerut reformarea sistemului federativ. De aici până la formarea CSI nu a fost decât un pas. La 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au publicat o declaraţie conform căreia Uniunea Sovietică era dizolvată şi înlocuită prin Comunitatea statelor independente; această Comunitate era o entitate interguvernamentală compusă din 12 foste republici sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan, Kîrghistan, Moldova, Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Georgia – care a părăsit ulterior CSI). Conform actelor constitutive de la Minsk şi Alma-Atta, CSI era lipsită de personalitate juridică internaţională.

Criza internă şi căderea lui Gorbaciov

În încercarea de a-şi consolida puterile în detrimentul partidului, Gorbaciov a determinat decizia Plenarei CC din februarie 1990 de a abandona rolul conducător al PC, introducând multipartitismul şi punând bazele unui regim prezidenţial. Prins de valul reformist, Gorbaciov a anunţat trecerea la economia de piaţa, ceea ce însemna că se anulau principiile economiei socialiste şi dogma marxist—leninistă, iar în iulie 1991, cu ocazia altei plenare se abandona şi principiul luptei de clasă. Nemulţumiţi de aceste reforme, conservatorii au decis organizarea unui puci, la 18 august 1991. Gorbaciov a fost arestat la reşedinţa sa de vară, iar puciştii l-au numit preşedinte pe Ianaev (care era atunci vice preşedinte). 

Ghenadi Ianaev

Puciul a fost organizat de înalţi demnitari, şefi ai poliţiei, armatei şi KGB, ceea ce indică în mod clar că reformele nemulţumiseră profund categoriile ce se bucurau de privilegiile statului socialist. Rezistenţa contra puciului a fost condusă de Boris Elţân, care a primit sprijinul larg al populaţiei nu din admiraţie pentru Gorbaciov, ci pentru că prinseseră prea tare gustul libertăţii şi nu doreau să se întoarcă la sistemul comunist propus de pucişti. 

Boris Elţân

Deconcertaţi de această întorsătură a evenimentelor, puciştii au abandonat lupta, fiind ulterior arestaţi. La 22 august, Gorbaciov a revenit din Crimeea şi şi-a reluat funcţia, numai că populaţia şi-a continuat manifestaţiile anticomuniste, distrugând simbolurile regimului – adică statuile lui Lenin şi Djerdjinski. Sub presiunea populară Gorbaciov a demisionat din funcţia de secretar general, Sovietul Suprem s-a autodizolvat, iar în fruntea noii Rusii s-a instalat Boris Elţân.


final