Spargatorul de gheata (10)

Victor Suvorov

DE CE A FOST DISTRUSĂ ZONA DE SIGURANŢĂ ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI

Minele sunt eficiente, dar constituie un mijloc de luptă pentru cei slabi, pentru cei care se apără. Noi nu avem nevoie de mine, ci de mijloace de deminare.
Mareşalul  URSS  G.I.   Kulik, începutul lui  iunie, 1941


Ţara care se pregăteşte de apărare nu îşi aşează armata chiar la graniţă, ci în adîncimea teritoriului. Astfel, inami­cul nu va putea ca, printr-o lovitură surprinzătoare, să distrugă principalele forţe ale apărătorilor. Partea care se apără îşi creează din timp, în regiunile de graniţă, o zonă de siguranţă, adică o zonă a regiunii, înţesată cu o mulţi­me de capcane, baraje, obstacole, cîmpuri minate. In această zonă, partea care se apără îşi ia măsuri ca să nu existe construcţii industriale, căi de transport majore, formaţiuni militare importante sau rezerve mari. Dimpo­trivă, în această zonă, sunt pregătite în timp util toate mijloacele pentru a se arunca în aer poduri, tuneluri, şosele.


Armata Roşie a creat ea însăşi puternice zone de siguranţă la graniţe, îndeosebi la cele occidentale. Comisii guvernamentale speciale au studiat regiunile vestice ale ţării şi au determinat zonele cele mai propice şi cele mai puţin propice de penetrare a inamicului. Apoi, TOATE podurile din regiunile vestice ale ţării au fost pregătite ca să fie aruncate în aer. Echipele de pază ale podurilor au fost instruite şi erau pregătite să le arunce în aer. În afară de poduri mai erau pregătite de apărare conductele, depourile, castelurile de apă, staţiile de pompare, ram-bleurile şi gropile adînci.
(I.G. Starinov, Minele aşteaptă ora lor, pag. 18). 

Încă de la sfîrşitul anului 1929, numai în Regiunea militară Kiev erau pregătite 60 de echipe de minare, avînd un efectiv de 1400 de oameni. Pentru aceştia erau pregătite „1640 de încărcături explozive şi zeci de mii de metri fir de aprindere, care puteau fi folosite imediat" (idem, pag.22). Astfel de acţiuni s-au desfăşurat şi în alte regiuni militare.

În regiunile vestice, în afară de echipele de minare, s-au format batalioane de baraj cale ferată, în sarcina cărora intra distrugerea completă a marilor noduri de cale ferată în caz de retragere şi desfăşurarea de lucrări de barare pe principalele magistrale: distrugerea liniilor de cale ferată, instalarea unor fugase puternice cu acţiune întîrziată pentru cazul în care inamicul încearcă să rein­staleze linia, încă din 1932 în Ucraina existau patru batalioane de acest fel (idem, pag. 175).

Totodată, erau pregătite pentru a fi evacuate instalaţiile de schimbare a macazului, aparatura de comunicaţii, cablurile telegrafice, iar în unele cazuri şi şinele.

Zona de siguranţă sovietică se perfecţiona mereu. Numărul obiectivelor pregătite pentru a fi aruncate în aer sau evacuate sporea mereu. S-au creat noi obstacole, greu de trecut, valuri de pămînt în păduri, acumulări artificiale de apă în faţa obiectivelor defensive, zone de teren anume pregătite spre a fi inundate sau transformate în mlaştini.
În toamna lui 1939, URSS a profitat imens. Conform pactului Molotov-Ribbentrop, au fost anexate noi teritorii, zona de siguranţă organizată mai înainte extinzîndu-se cu 200-300 km. Prin însăşi natura lor, noile teritorii erau parcă făcute să uşureze apărarea zonei: păduri, dealuri, mlaştini, rîuri cu apă din abundenţă şi maluri înalte, iar în Ucraina apuseană-rîuri tumultoase de munte cu ma­luri abrupte. „Terenul era perfect pentru apărare şi crearea de baraje" (Mareşalul Uniunii Sovietice, A.I. Eremenko, La începutul războiului, pag. 71).

Ca un corolar al tuturor acestora, să adăugăm că aici reţeaua de drumuri era slab dezvoltată. Din 6696 km de cale ferată, doar 2008 erau cu două linii, dar şi acestea aveau o capacitate de trafic mică. Era lesne să le faci impracticabile.

Armata Roşie a primit o confirmare strălucită a faptului că pregătirea unei zone de siguranţă poate să uşureze cu mult pe acela care se apără. Cînd Uniunea Sovietică a început agresiunea împotriva Finlandei, atacul prin sur­prindere n-a reuşit; principalele forţe finlandeze se aflau departe de graniţă, dincolo de zona de siguranţă. 

Armata Roşie a căzut în zona de siguranţă finlandeză. Este necesar să remarcăm faptul că insuccesul Armatei Roşii nu este doar rezultatul greşelilor de calcul ale comandantului sovietic. Mai importante au fost pregătirea armatei finlan­deze pentru apărare şi faptul că ostaşii finlandezi erau gata de jertfă. Unul din elementele acestei pregătiri a fost zona de siguranţă aflată în faţa principalei linii de apărare. Aceasta avea o adîncime de 40-60 km (Enciclopedia militară sovietică, vol.6, pag.504). Zona era înţesată cu cîmpuri şi baraje de mine. Erau foarte activi lunetiştii, geniştii şi detaşamentele uşoare şi mobile. Rezultatul: Armata Roşie a depăşit această zonă după 25 zile şi a ajuns la linia principală defensivă, avînd pierderi imense, o stare morală precară, fără muniţii, fără combustibil, fără alimente. Posibilitatea de manevră era extrem de limitată: orice pas în afara drumului putea fi şi ultimul. Spatele frontului rămăsese în urmă, sub permanenta ameninţare a incursiunilor repetate din partea detaşamentelor uşoare finlandeze, care cunoşteau perfect terenul şi aveau culoare prin cîmpurile de mine. 

Toţi comandanţii sovietici care au luptat acolo, şi în primul rînd K.A. Mereţkov, care comanda armata 7, şi-au exprimat aprecierea faţă de zona de siguranţă finlandeză, înfruntînd această zonă şi apreciind-o la adevărata ei valoare, Mereţkov a fost numit şeful Statului Major General. Cum şi-a folosit experienţa pentru întărirea zonei de siguranţă sovietice, înfiinţată de-a lungul graniţei vestice? Mereţkov a ordonat:
1. Să se distrugă zona de siguranţă de la graniţele vestice, înfiinţată mai înainte, echipa de artificieri să scoată încărcăturile explozive, să demineze şi să niveleze pămîntul.
2. În noile teritorii nu se vor face zone de siguranţă. 
3. Forţele de bază ale Armatei Roşii să fie masate direct la graniţe, fără ca ele să fie protejate de amenajările zonei de siguranţă.
4. Din teritoriul ţării să se concentreze direct la graniţă toate rezervele strategice ale Armatei Roşii.
5. Să fie începute lucrări uriaşe de dezvoltare a reţelei aeriene şi rutiere în Bielorusia de vest şi Ucraina de vest. Şoselele cu o bandă să fie transformate în şosele cu două benzi. Să se mărească pretutindeni capacitatea de trafic a şoselelor, să se construiască noi şosele direct spre graniţa germană.

Iată rezultatele acestei politici. În 1939, Polonia a fost dezmembrată. Cîteva rîuri au devenit rîuri de graniţă. Pe aceste rîuri s-au păstrat poduri pe care nimeni nu le folosea. De exemplu numai în zona Armatei 4 sovietice erau şase asemenea poduri. Din pricini uşor de înţeles, partea germană n-a pus problema distrugerii lor, deşi în timp de pace acestea nu foloseau nimănui. În momentul începerii războiului, toate aceste poduri au fost cucerite de trupele germane, peste ele a trecut un mare număr de trupe, surprinzînd Armata 4 sovietică, care a suferit o înfrîngere umilitoare. Însă înfrîngerea armatei 4 a deschis calea în spatele frontului supra-puternicei armate 10 încît aceasta a suferit o înfrîngere fără precedent. Fără a mai întîlni alte obstacole, Guderian s-a îndreptat spre Olinsk. Fostul şef de stat-major al armatei 4, L.M. Sandalov, pune întrebarea: „De ce, la urma urmei, în zona armatei 4, s-au păstrat atît de multe poduri peste Bug?" (încercări ale vieţii, pag.99). Într-adevăr, oare de ce? 

Comandamen­tul german spera să folosească podurile într-un război agresiv, de aceea nici n-a pus problema distrugerii lor. Dar comandantul sovietic ce spera?
Istoricii au inventat o explicaţie: comandanţii sovietici erau idioţi! Explicaţia nu i se potriveşte însă şi lui San­dalov, care răspundea de aceste poduri. Este interesant că nimeni nu l-a învinuit din această cauză. Dimpotrivă, din colonel în iunie 1941, a ajuns foarte repede la gradul de general-colonel, remarcîndu-se în multe operaţiuni militare. Trăsăturile sale de caracter, care-ţi sar imediat în ochi, sunt prudenţa ieşită din comun şi atenţia sa acordată lucrurilor mărunte. Impresia mea este că avem de-a face cu un ţăran de-o rară şiretenie. Ce s-a petrecut cu el în iunie 1941?

Mai departe, trupele germane s-au deplasat fără greu­tăţi, cucerind podurile de pe Daugava, Berezina, Niemen, chiar Nipru. Faptul că n-au fost pregătite pentru a fi aruncate în aer ar putea fi calificat drept o neglijenţă criminală! însă chestiunea stă cu totul altfel. Podurile au fost pregătite să fie aruncate în aer, dar după ce s-a stabilit graniţa comună sovieto-germană, au fost deminate. Au fost deminate peste tot, n-a fost toana unor idioţi izolaţi, ci o politică de stat. „Ţara noastră era alipită acum, la Vest, cu puternica maşină de război a Germaniei fasciste... Ameninţarea invaziei plutea deasupra Angliei... Cunoscusem pregătirile de amenajare a barajelor în zona de frontieră. Acum eram pur şi simplu uimit. Chiar şi ceea ce reuşise să se facă în 1926-1933, era practic lichidat. Nu mai existau depozite cu încărcături explozive lîngă podurile importante şi lîngă alte obiective. Nu mai existau brigăzi... dar nici batalioane speciale... Institutul Ulianov de tehnică specială-singura instituţie de învăţămînt care pregătea comandanţi de înaltă calificare pentru subunităţile dotate cu mine cu comandă radio-a fost restructurat în institut de transmisiuni" (Starinov, op. cit., pag.175).

Se poate micşora foarte mult influenţa factorului sur­priză, dacă forţele de bază nu sunt staţionate chiar la frontieră. Un teritoriu gol, fie acesta şi neamenajat, va servi în acest caz drept o originală zonă de siguranţă: el constituie o asigurare în cazul unui atac prin surprindere. Primind semnalul de la avangardă, forţele principale vor avea ceva timp pentru instalarea armamentului în poziţie de luptă. Dar.....armatele au fost nevoite să se desfăşoare de-a lungul frontierei de stat, în imediata apropiere a graniţei, cu toate dezavantajele acestei configuraţii pentru apărare. Nici măcar zona de siguranţă prevăzută în in­strucţia noastră de dinainte de război nu era amenajată". (Istoria Marelui război pentru apărarea Uniunii Sovietice, 1941-1945, vol.2, pag.49). Aşadar, şeful Marelui Stat-Major, K.A. Mereţkov, a acţionat împotriva regulamentelor. A dat Stalin cu el de pămînt? A dat. Însă nu pentru faptul că Mereţkov a distrus fîşia de siguranţă şi n-a făcut o alta nouă, ci pentru că Mereţkov n-a acţionat suficient de activ în problema construirii de şosele, poduri şi aero­dromuri în noile teritorii.

În locul lui Mereţkov, la 1 februarie 1941, şef al Marelui Stat-Major a devenit generalul de armată G. K. Jukov. Şi lucrările au luat un nou avînt, cu elanul tipic lui Jukov. Pînă atunci, în Armata Roşie existau cinci brigăzi feroviare. Imediat, Jukov a mărit numărul lor la 13. (Fie­care brigadă era formată dintr-un batalion, două batalioa­ne autonome şi subunităţi de aprovizionare). Aproape toate trupele feroviare au fost concentrate în zonele vestice de frontieră şi au desfăşurat o muncă intensă de modernizare a liniilor vechi şi construire a altora noi (Steaua Roşie, 15 sept., 1984).  

Iată cîteva dintre liniile noi: Proskurov-Ternopol-Lvov, Lvov-Iavorov-frontiera de stat, Lvov-Peremîşl, Timkovici-Baranovici, Beloveja-Oranciţa. Denumirea punctelor terminale de cale ferată arată că zona de frontieră nu era considerată de luptă, ci zonă proprie în spatele frontului, unde, în cazul unei deplasări rapide spre vest, se vor aduce milioane de noi rezervişti, milioane de tone de muniţie, combustibil şi tot ceea ce ţine de aprovizionare. Concomitent cu construirea de căi ferate, s-au desfăşurat lucrări intense de construire a şoselelor în zonele vestice ale ţării. Iată cîteva dintre ele: Orşa-Lepel, Lvov-Peremîşl, Belaia Ţerkovi-Kazatin, Minsk--Brest. Dacă te pregăteşti pentru un război de apărare, se construiesc rocade, adică şosele paralele cu frontul pentru a manevra rezervele din zonele pasive de apărare în cele ameninţate, în acest caz, şoselele aflate de-a lungul fron­tului nu se construiesc la graniţă, ci departe, în adîncime, lăsînd pe cît posibil zonele de frontieră fără şosele şi poduri, însă Armata Roşie a construit căi ferate şi şosele de la est spre vest, ceea ce se face în cazul pregătirii pentru ofensivă, în scopul transportării rapide a rezervelor din adîncime spre frontiera de stat şi pentru aprovizio­narea ulterioară a trupelor, după ce acestea vor trece graniţa. Noile şosele duceau direct spre oraşele de fron­tieră: Peremîşl, Brest, lavorov. Mareşalul Uniunii Sovie­tice, G.K. Jukov, îşi aminteşte: „Reţeaua de şosele din Bielorusia de Vest şi Ucraina de vest era în stare proastă. Multe poduri nu rezistau la greutatea tancurilor şi a artileriei" (Amintiri şi cugetări, pag.207).

Jukov ar trebui să se bucure! Ba încă, la podurile acestea şubrede, să reteze şi pilonii! Să pună mine anti­tanc pe maluri, să ascundă lunetişti prin tufe, să pregă­tească tunuri antitanc! Ah, nu! Jukov construieşte avîntat şosele, înlocuieşte podurile, vechi, ca să poată trece peste ele orice fel de tanc!


va urma