13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (1)

Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche

Mihnea Berindei, istoric, autorul mai multor studii de turcologie publicate în special Franţa, a abordat în ultimii ani subiecte de istoria contemporană a României. Unul dintre membrii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi coeditorul volumului Istoria comunismului din România: documente. Perioada Gheorghe-Gheorghiu-Dej (1945-1965), Humanitas, 2009. Membru fondator Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului, transformat, în anii '80, în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, al cărei purtător de cuvânt şi vicepreşedinte a şi fost.

Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea, traducătoare şi jurnalistă specializată în probleme româneşti, trăieşte în Franţa din 1976. Vicepreşedinte, în anii '80, al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România.

Anne Planche, sociolog de formaţie, a vizitat în mai multe rânduri România, cunoscând încă din anii '70 limba română. A activat în Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului, apoi în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului. Colaboratoare, sub pseudonim, pentru a nu i se retrage dreptul de a intra în România, a revistei L'Alternative.

Din partea autorilor
Această carte n-ar fi putut vedea lumina tiparului fără sprijinul numeroşilor prieteni din România şi din Franţa. Mulţumiri deosebite se cuvin aduse lui Gabriel Andreescu, Victor Bârsan, Gabriel Liiceanu şi celorlalţi membri ai Grupului pentru Dialog Social şi ai săptămânalului 22, ca şi colegilor noştri de la Biroul de Informaţii şi Sprijin pentru România, Catherine Berindei, Manola Bogdan, Jeanne Chabrol şi Şerban Cristovici.

Prefaţă

Cartea aceasta a fost scrisă sub impulsul urgenţei. Pentru noi devenise urgent să fie denunţate— în formula unei „cărţi albe" — derivele antidemocratice, din ce în ce mai flagrante, ale echipei care acaparase puterea politică în decembrie 1989. Şi primele luni ale anului 1990 fuseseră punctate de răbufniri de violenţă. Nimic însă comparabil cu paroxismul zilelor din 13-15 iunie. Implicarea autorităţilor, la cel mai înalt nivel, era evidentă şi cu atât mai greu de înţeles cu cât Ion Iliescu şi FSN câştigaseră alegerile din 20 mai (victorie clară, chiar ţinând seama de o campanie electorală inechitabilă şi de neregulile constatate în timpul scrutinului).

Singura interpretare raţională a acestor evenimente consta în tentativa de restaurare a unei puteri autoritare, fără opoziţie şi fără voci critice sau, cel mult, acestea reduse la un rol strict decorativ. Altfel spus un reflex atavic de revenire la partidul unic. De aici s-a născut subtitlul ediţiei franceze: „realitatea unei puteri neocomuniste".*

* Titlul versiunii franceze este Roumanie: le livre blanc. Realite d'un pouvoir neocommuniste.

Demersul nostru iniţial, de militanţi ai drepturilor omului, a fost fără îndoială şi asumat partizan: am vrut să dăm cuvântul victimelor. Deci am tradus şi difuzat mărturiile ce ne parveneau graţie presei independente şi îndeosebi Grupului pentru Dialog Social şi Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului — Comitetul Helsinki. Dar, cum materialele pe care le transmiteam presei, partidelor politice, Amnesty International, Consiliului Europei, Federaţiei Internaţionale a Drepturilor Omului... deveneau din ce în ce mai consistente ne-am gândit să le reunim într-un volum (la fel a procedat şi GDS). Nu era însă suficient dacă doream să atingem un public mai larg. Documentele aveau nevoie să fie puse în perspectivă, să fie analizate într-un context. Astfel am decis să întreprindem o reconstituire a evenimentelor prin confruntarea mărturiilor cu versiunea oficială sau oficioasă (declaraţii, discursuri, articole din presa FSN sau aservită acestuia...). Eram desigur conştienţi de faptul că numai reculul permite obiectivitatea. Dar repet, noi am scris cu sentimentul urgenţei. Ne-am străduit însă să fim cât mai imparţiali cu putinţă: multe din concluzii sunt prezentate sub formă de ipoteze sau interogativ.

Reacţie la o situaţie extremă, susceptibilă să conducă la un război civil, cartea aceasta poate fi privită şi ca un document al unei epoci: al acelei perioade postdecembriste marcată de tensiuni şi violenţă (şi nu mă refer doar la violenţa brută a minerilor sau a celor asimilaţi lor, ci şi la aceea, cu nimic mai prejos, a presei apropiate puterii ce instiga la ură). De aceea am considerat preferabil să nu procedăm la adaosuri, revizuiri sau nuanţări păstrând textul original din 1990 cu întrebările suscitate atunci de o evoluţie politică îngrijorătoare.

De altfel şi din păcate, cei cincisprezece ani scurşi de la mineriada din iunie 1990 nu au adus decât puţine elemente noi, dezvăluite de presă în primele luni ale anului 2005 cu ocazia redeschiderii dosarului de către justiţie. Reţinem astfel confirmarea implicaţiei Guvernului şi a conducerii FSN în mobilizarea detaşamentelor muncitoreşti pe 13 iunie sau a utilizării muniţiilor de război de către unităţi ale armatei în noaptea de 13-14 iunie.

La sfârşitul prefeţei la ediţia a Il-a, scrisă în noiembrie 2005, îmi exprimam vag speranţa că justiţia se va interesa cu seriozitate de stabilirea responsabilităţilor pentru traumatismul provocat societăţii româneşti de mineriada din 1990. Se redeschisese dosarul şi erau deja puse sub învinuire 34 de persoane, în frunte cu fostul preşedinte Ion Iliescu. Astăzi ştim că au fost nişte speranţe deşarte.

Singurul lucru pozitiv a fost obţinerea dosarelor instrumentate de justiţie de către Asociaţia 21 Decembrie prin perseverenţa preşedintelui ei, Teodor Mărieş. Studierea lor de către cercetători ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc va aduce fără îndoială multe completări lămuritoare la interogaţiile pe care noi nu puteam decât să le schiţăm în 1990, pe baza documentelor şi a mărturiilor pe care le-am avut la dispoziţie.

In aşteptarea noilor cercetări, a unui ipotetic verdict al justiţiei şi al celui ineluctabil al istoriei, cartea de faţă încă poate contribui la o salutară aducere aminte.

MIHNEA BERINDEI
mai 2010


Introducere

Din momentul precipitării răsturnărilor dramatice care au avut loc în estul Europei, două evenimente au concentrat atenţia opiniei publice internaţionale asupra României: revoluţia-lovitură de stat din decembrie 1989 şi descinderea minerilor pe străzile Bucureştiului în zilele de 14 şi 15 iunie 1990.

Primul eveniment a trezit un nesfârşit entuziasm şi a declanşat o uriaşă mişcare de solidaritate. Cel de-al doilea a constituit un şoc. El a dat naştere unui fenomen de respingere chiar şi în rândui celor mai înflăcăraţi susţinători ai atitudinii de îngăduinţă faţă de „tânăra democraţie" din România.

La şase luni de la insurecţia din zilele Crăciunului, urmărită cu sufletul la gură de către milioane de telespectatori, pe ecranele noastre îşi fac dintr-odată apariţia hoardele de mineri revărsate asupra Bucureştiului: linşaj, distrugeri, imagini urcând din alte vremi.

Este adevărat că de la un timp încoace se instalase deja o anumită îndoială faţă de autenticitatea revoluţiei şi faţă de opţiunile democratice ale puterii care pretindea a fi emanaţia acestei revoluţii. Dar, în fond, rezultat dintr-o revoluţie spontană sau dintr-o lovitură de stat a reformatorilor gorbaciovieni, Guvernul se bucura în continuare de capitalul de simpatie şi încredere câştigat în decembrie. Primele măsuri cu caracter democratic făcuseră o impresie favorabilă: abrogarea celor mai represive legi, recunoaşterea principalelor libertăţi între care şi dreptul la asociere, inclusiv pentru partidele existente înainte de război, „dispariţia" proclamată a partidului comunist şi a structurilor sale, îndeosebi a Securităţii.

După evenimentele din iunie, reacţia internaţională este imediată şi aproape unanimă. Lumea întreagă se simte înşelată şi îşi aminteşte că a mai fost o dată indusă în eroare, atunci când s-a înfiorat la vederea imaginilor „hecatombei" de la Timişoara.

Totuşi, pentru un observator cât de cât avizat, evenimentele din iunie constituie o surpriză doar pe jumătate. Pe de o parte, ar fi fost greu de presupus că puterea în exerciţiu, care tocmai îşi văzuse confirmată legitimitatea printr-o zdrobitoare victorie în scrutinul de la 20 mai, va îndrăzni să facă uz de asemenea metode şi să manifeste o asemenea violenţă. Pe de altă parte, se ştie că această criză a fost precedată de multe alte crize, latente sau violente, şi aceasta, practic, din chiar primele zile ale revoluţiei.

Tulburările s-au extins pe măsură ce a ieşit tot mai mult la iveală amploarea manipulărilor care au însoţit preluarea puterii şi mistificările prin care conducătorii Frontului Salvării Naţionale au încercat să-şi disimuleze adevăratele intenţii: simulacru de proces al cuplului Ceauşescu, exagerarea numărului de victime ale revoltei, misterul care i-a învăluit pe „terorişti". Sentimentul că totul a fost o amăgire este întărit de atitudinea FSN care, încă de la primele conflicte din ianuarie, revine la metodele bine cunoscute: ameninţări proferate în scrisori şi apeluri telefonice anonime, lansarea de zvonuri calomnioase, reluate de presa ataşată Frontului, împotriva opozanţilor şi a partidelor abia reintrate în viaţa politică. în timpul campaniei electorale, începute în aprilie, s-au agravat şi s-au înmulţit piedicile puse în calea libertăţii de expresie, atât a celei individuale, cât şi a celei colective.

Mai mult, începând cu ultimele zile ale lui ianuarie, o serie de manifestaţii iniţiate de opoziţie sunt deturnate de la scopul iniţial, ca urmare a provocărilor din ce în ce mai evidente, şi sunt folosite ca pretext pentru organizarea de contramanifestaţii de o nejustificată violenţă, puse la cale cu complicitatea autorităţilor şi a forţelor de ordine. Crizele se desfăşoară potrivit unui scenariu care seamănă din ce în ce mai mult cu spectacolul ce va avea loc în iunie.

28-29 ianuarie: ca răspuns la o manifestaţie care a reunit circa 100 000 de persoane, muncitori din mai multe întreprinderi bucureştene şi mineri din Valea Jiului devastează sediile partidelor istorice, îi brutalizează pe cei aflaţi înăuntru, îi molestează pe toţi cei care îndrăznesc să protesteze.

18-19 februarie: în timpul unei mari manifestaţii paşnice din Piaţa Victoriei, un grup de provocatori ia cu asalt sediul Guvernului, fără ca forţele de ordine, prezente în mare număr, să opună vreo rezistenţă. Câteva ore mai târziu, ordinea este restabilită totuşi cu uşurinţă şi se fac numeroase arestări. Evenimentul este calificat de către autorităţi, ca şi cel de la 28 ianuarie, drept lovitură de stat antidemocratică. A doua zi, numai minerii din Valea Jiului sunt prezenţi la apelul Guvernului; muncitorii capitalei încep să nu mai răspundă la mobilizări. înarmaţi cu bâte şi cu alte asemenea „arme", ei se angajează în una din cele mai ameninţătoare manifestaţii pe străzile capitalei.

19-21 martie: un scenariu identic este construit pe fundalul conflictelor interetnice de la Târgu-Mureş, în Transilvania. „Ţărani" români sunt mobilizaţi pentru a răspunde manifestaţiilor ungurilor care cer Guvernului punerea în practică a reglementărilor privind drepturile lor ca minoritate. Până la intervenţia tardivă a armatei şi poliţiei s-au înregistrat morţi şi răniţi.

In cele trei cazuri, puterea s-a slujit de tertipuri care vi ti fi regăsite şi ca fundal al evenimentelor de la mijlociiI Im iunie: pregătirea terenului printr-o activitate de propaganda, speculând disensiuni reale sau provocate (muncitori /intelectuali; români/minorităţi naţionale etc.); utilizarea unor procedee care pun în evidenţă prezenţa şi activitatea unei organizaţii stăpâne pe arta provocărilor, a mobilizărilor şi a manipulării, altfel spus, fosta Securitate. Evenimentele de la Târgu-Mureş servesc, de altfel, drept pretext pentru crearea Serviciului Român de Informaţii, care regrupează cea mai mare parte a cadrelor vechii poliţii politice. Aceasta devine astfel din nou un organism independent după ce, la sfârşitul lui decembrie, fusese trecută în subordinea armatei. Se va vedea că, în ceea ce priveşte criza din iunie, ea va duce la crearea Jandarmeriei, constituită în principal din trupe în uniformă ale aceleiaşi Securităţi.

Aceste crize pun în lumină conflictul, iniţial greu vizibil, apoi din ce în ce mai evident, între cele două forţe legitime care stau la originea modificărilor din România: legitimitatea celor care au ieşit în stradă în speranţa nebunească de a sfârşi nu numai cu dictatorul, ci şi cu comunismul — cuvântul de ordine care i-a însufleţit din primele momente pe manifestanţi, şi „legitimitatea" acelora care, printr-o lovitură de stat nemărturisită, au reuşit să ocupe cei dintâi locul lăsat liber şi să se autoproclame adevăraţi reprezentanţi ai unei revoluţii de care au ştiut să profite.

Pentru cei dintâi, revolta din decembrie a fost numai începutul revoluţiei democratice la înfăptuirea căreia aspiră. Seria de manifestaţii aproape neîntrerupte, la care am fost martori în Bucureşti şi în majoritatea marilor oraşe ale ţării, e rodul acţiunii acestei părţi a populaţiei, în special al acţiunii tinerilor. Principalele obiective ale acestei acţiuni: aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie, despre situaţia reală a Securităţii şi, totodată, opoziţia faţă de tendinţa manifestată de FSN de a monopoliza puterea şi de a se sprijini pe vechea nomenclatură.

După „lecţia" din 29 ianuarie, partidele politice şi în special cele două partide istorice, Partidul Naţional Ţărănesc-creştin şi democrat (PNŢcd) şi Partidul National Liberal (PNL) nu mai organizează manifestaţii de stradă. In schimb, strada va fi ocupată din iniţiativa ligilor şi asociaţiilor studenţeşti, a sindicatelor independente şi a altor mişcări, cum ar fi Grupul Independent pentru Democraţie (GID), „Societatea Timişoara", Asociaţia „15 Noiembrie 1987" — Braşov etc. Armata va fi şi ea prezentă prin manifestaţiile organizate în luna februarie de către Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA). Această mişcare contestatară independentă se regăseşte în luările de poziţie ale Grupului pentru Dialog Social (GDS), care a luat fiinţă la sfârşitul lunii decembrie din iniţiativa unor personalităţi, vechi opozanţi, intelectuali de prestigiu necompromişi în vechiul regim. Săptămânalul editat de GDS începând din luna ianuarie, "22", devine una din principalele tribune prin care această mişcare îşi face cunoscută poziţia. Presa centrală independentă, precum şi sutele de publicaţii similare care apar în scurt timp în întreaga ţară constituie catalizatorul celor mai dinamice elemente ale opoziţiei democratice sau ale mişcării civice. Ele pun bazele unei opinii publice şi aceasta în ciuda dificultăţilor materiale considerabile de care se lovesc şi a piedicilor puse de autorităţi în calea dezvoltării şi difuzării lor.


va urma