Ei sunt aici (10)

Timothy Good

Generalul de brigadă a explicat că „băieţii de la etaj“ invăţaseră limbile celor cu care veniseră în contact de-a lungul unei perioade dc 2.000 de ani, de când se aflau în apropierea Pământului; iar în cazurile când apar dificultăţi, aceştia se pot folosi de un dispozitiv dc traducere, pe care, cu ajutorul lor, l-am construit şi noi. „Ni se pot adresa şi în acest fel“, explica generalul, „...dacă se află în apropierea navelor lor; singura diferenţă este că transmit gânduri către maşinile lor şi acestea formulează cuvintc. Ştiu că dispozitivele acestea funcţionează, întrucât le-am folosit şi eu ..

Restul scrisorii conţine un material similar cu cel răspândit de persoanele contactate, tipice pentru anii ’50, iar anumite informaţii mi se par greu de acceptat; de exemplu afirmaţia că sistemul nostru solar (alcătuit din douăsprezece planete) este în întregime populat! Această afirmaţie poate discredita, deşigur, întregul conţinut al scrisorii. Poate că generalul în retragere îşi pierduse pur şi simplu minţile sau poate fusese minţit. Nu ştiu. Dacă n-aş fi stat de vorbă cu atâţia martori aparent cinstiţi, care au făcut aceleaşi afirmaţii, aş fi respins povestea aceasta de multă vreme.

Extraterestrii cu înfăţişare omenească nu sunt atât de populari ca micile fiinţe, cu ochi bulbucaţi, asociate cel mai adesea cu răpirile de persoane. Relatările despre întâlnirile cu extraterestri sunt trecute cu vederea dacă străinii aparţin varietăţii asemănătoare omului. De asemenea, pe lângă menţionarea ocazională a unor ridicole locuri de origine, tonul câteodată (dar nu întotdeauna) banal şi evanghelic al „mesajelor" transmise multora din cei contactaţi constituie un alt motiv pentru care suntem tentaţi să respingem astfel de relatări. Cu toate acestea, diferenţa poate fi doar teoretică. Mulţi dintre cei răpiţi au primit mesaje de la fiinţe cu ochi bulbucaţi şi numeroşi alţi martori pretind că au fost răpiţi de către indivizi aparţinând speciei asemănătoare omului. Ambele tipuri (precum şi alte fiinţe ciudate) sunt menţionate în aceste relatări, iar în anumite cazuri au fost chiar observate simultan cu ocazia unor întâlniri de aproape. Am aflat deja cum în cazul de la ferma din Colorado alaturi de fiinţe de tip uman apăreau şi specimene de „Picior mare“. Să aruncăm acum o privire asupra cazului lui Travis Walton, care a întâlnit atât fiinţe cu ochi bulbucaţi, cât şi indivizi cu înfăţişare omenească. Contactul n-a presupus şi transmiterea unor mesaje.

O COOPERARE EXTRATERESTRĂ?

Primul act al presupusei răpiri a lui Walton s-a petrecut într-o pădure din Arizona, în 5 noiembrie 1975, sub privirile a şase martori. Walton a fost lovit şi trântit în nesimţire la pământ de o rază de lumină provenind dintr-un OZN ce plutea deasupra. Ceilalţi s-au împrăştiat în fugă îngroziţi. După o vreme s-au întors, dar Walton dispăruse fără urmă. Când şi-a recăpătat cunoştinţa, săgetat dc dureri puternice, Walton s-a trezit într-o încăpere ciudată în care se mai aflau trei humanoizi, măsurând mai puţin de 5 picioare în înălţime, îmbrăcaţi într-un fel de salopete.

Cele trei fiinţe aveau nişte capete imense, complet lipsite de păr, cu pielea aproape albă ca varul şi uşor translucidă. „Aveau cranii proeminente, supradimensionate, cu maxilare înguste, iar aspectul nedezvoltat al trăsăturilor lor le dădea un aer aproape infantil", relata Walton în cartea lui. „Gurile erau mici, cu buze subţiri, pe care nu le-am văzut niciodată dcschizându-se. De o parte şi de alta a capului se aflau, mititele, loburile încreţite ale urechilor. Nasurile lor rotunde, miniaturale, aveau mici nări ovale."

Cea mai mare diferenţă putea fi însă remarcată la ochi. „Ochii aceia cafenii strălucitori aveau irisurile de două ori mai mari decât cele ale oamenilor... Irisul era atât de mare, încât pleoapa ascundea o parte a pupilei, dându-le aspectul unor ochi de pisică. Rămânea foarte puţin la vedere din albul ochiului. Nu aveau nici gene, nici sprâncene... Privirea lor pătrunzătoare străfulgera înjur şi apoi se aţintea asupra mea, fixându-mă cu o încremenire intensă - o privire atât de sfredelitoare încât păreau că văd de-a dreptul prin mine.“

N-a avut loc nici un fel de comunicare, iar Walton se întreba cum să facă să evadeze. Pocnise deja una din fiinţele acelea. In cele din urmă, în vreme ce se pregătea să sară asupra lor, fiinţele i-au întors spatele şi au părăsit în grabă încăperea.

Plimbându-se prin navă, Walton a dat peste un scaun neobişnuit lângă care se aflau o consolă şi un ecran. Pe măsură ce se apropia de scaun, în încăpere se făcea tot mai întuneric. Peretele devenea din ce în ce mai transparent, înfăţişând în mod evident obscuritatea spaţiului cosmic. (Dan Fry povestea că intrarea în nava cu care călătorea a fost făcută transparentă cu ajutorul unei raze luminoase, permiţându-i să vadă afară). După ce s-a jucat o vreme la consolă, producând mişcări ale navei faţă de stele, Walton s-a trezit în faţă cu ceva ce i s-a părut a fi o fiinţă omenească, răsărită în dreptul uşii.

Bărbatul era înalt cam de 6 picioare 2 inchi (aproximativ 1,88 m), musculos, purtând un costum mulat, ca de pilot, de un albastru strălucitor, iar pe cap o cască transparentă. Walton a răsuflat uşurat, crezând că bărbatul era de la NASA sau de la Air Force. A protestat, rugându-1 să-i explice ce se întâmplă, dar individul a rămas tăcut. 

„Avea un păr aspru, de culoarea nisipului, nu prea lung, acoperindu-i urechile", scria Walton. „Tenul îi era închis la culoare, o piele netedă, puternic bronzată parcă. Nu avea barbă sau mustaţă. De fapt, n-am putut vedea nici măcar tuleiele unui început de barbă sau umbrele întunecate ale perciunilor. Avea trăsături puţin cam aspre, masculine şi ochi ciudaţi. Aceştia aveau o culoare caprui-aurie strălucitoare - dar mai era şi altceva neobişnuit cu ei, ceva ce nu pot defini exact.“

Bărbatul l-a condus apoi pe Walton să-i prezinte nava zâmbind doar cu îngăduinţă ca răspuns la întrebările acestuia. Au ieşit din navă în mijlocul unei îngrădituri întinse, asemeni unui hangar, în care se mai aflau parcate încă două, trei nave, ceva mai mici decât cea cu care se părea că ajunsese acolo. Intrând într-o încăpere alăturată hangarului, Walton a fost surprins să vadă alţi doi bărbaţi şi o femeie, îmbrăcaţi aidoma primului, lipsindu-le doar casca.

„Ţinuta şi chipul femeii erau de asemenea o sinteză a calităţilor sexului său“, spunea Walton. „Aveau cu toţii pielea netedă, fără pată... Aveau cumva un aer de familie, deşi nu semănau prea mult. Toţi aveau acelaşi păr aspru, blond cafeniu. Femeia îl purta mai lung decât bărbaţii, îi depăşea umerii. Nu părea să fi fost fardată. Toţi păreau în jur de douăzeci şi cinci de ani, poate chiar mai mult. Toţi aveau aceeaşi culoare intensă, căprui-aurie, a ochilor. Fie strălucirea ochilor, fie o altă particularitate a acestora, ceva era categoric straniu în ei; nu pot spune exact ce era.“

Walton a fost aşezat pe o masă, femeia s-a apropiat de el cu ceva ce semăna cu o mască de oxigen fără furtunul de alimentare, iar următorul lucru de care-şi aminteşte este că s-a trezit pe caldarâm, în vestul localităţii Heber, Arizona, privind un obiect circular ce se ridica de pe şosea şi se îndepărta în linişte. După cum s-a aflat, de la prima întâlnire se scurseseră cinci zile.

Cazul lui Walton a generat inevitabil nenumărate controverse - ca toate cazurile de acest gen - dar mărturiile psihiatrilor şi ale detectorului de minciuni confirmă că acesta a spus adevărul. „Convingerea noastră absolută este că tânărul nu minte, nu încearcă să facă un joc secret sau o farsă“, concluzionează dr. Rosenbaum, unul din cei trei psihiatri care l-au examinatpe Walton. Minnesota Multiphasic Personality Inventory, un aparat complex de testare a personalităţii, mânuit de Lamont McConnell, a arătat că „nu există deviaţii care să indice psihoza".

Am discutat cu Walton în octombrie 1978, la locuinţa sa din Snowflake, Arizona, şi am fost impresionat de atitudinea sa sinceră şi rezervată. Am vorbit de asemenea şi cu câţiva vecini (printre care şi un preot) care mi-au spus că Walton era o persoană absolut de încredere şi că a suferit din cauza ridicolului cu care a fost împroşcat.

Este important de subliniat că tot ce a descris Walton că i s-ar fi întâmplat în timpul celor cinci zile şi-a amintit conştient fiind şi, cu toate că ulterior a fost supus unei regresii hipnotice, nu a mai ieşit la lumină nici o altă informaţie până acum (sau cel puţin, până în 1978).

„Crezi că va veni vremea când memoria şubconştientă va ieşi la suprafaţă", l-am întrebat eu, „sau crezi că mai curând va rămâne îngropată pentru totdeauna?"

„Poate, într-o zi“, mi-a răspuns el. „Ştiu doar că acum nu sunt pregătit. Aflarea unor informaţii, satisfacerea unei curiozităţi reprezintă ceva, dar după aceea, ştiţi, se pune problema cu ce m-aş putea confrunta atunci - amintiri sau orice altceva... Sunt receptiv la orice posibilitate şi nu am pretenţia că sunt un expert. Ştiu doar ce mi s-a întâmplat mie."

Concluzia ce se poate trage din experienţa lui Walton este că există un gen de legătură între extraterestrii cu înfăţişare omenească şi ceilalţi care nu seamănă cu nimic de pe Pământ. Fie că aceşti „ceilalţi" se înrudesc sau nu cu primii, fie că sunt roboţi biologici, discuţia rămâne deschisă.

„Cine coopera cu cine?" întrebă Walton. „N-am văzut nimic care să-mi poată oferi răspuns la această întrebare. De fapt, n-am văzut niciodată cele două tipuri într-un loc în acelaşi timp. Nu exista nici un indiciu că un tip era subordonat celuilalt. Mai mult, n-am găsit nici elemente care să sugereze o cooperare prietenească... Pe de altă parte, însă, străinii şi cei cu înfăţişare omenească ar fi putut colabora la răpirea mea încă de la început. Ar putea exista o interacţiune şi o cooperare între toate formele de viaţă inteligente din spaţiu..."

UN CONTACT CU AIR FORCE

O descriere a extraterestrilor, uimitor de asemănătoare cu cea făcută de Walton tipurilor non-umane, ne-a fost oferită de un mecanic din cadrul USAF, sergent Charles Moody. Acesta pretinde că a fost luat la bordul unei nave în apropiere de Alamgordo, New Mexico, în ziua de 13 august 1975, cu trei luni înaintea experienţei lui Walton.

„Fiinţele aveau cam 5 picioare înălţime şi semănau foarte bine cu noi, cu excepţia capetelor, care erau mai mari şi lipsite de păr, aveau urechile foarte mici, ochii puţin mai mari decât ai noştri, nasul mic şi gura cu buze subţiri", îşi amintea el mai târziu. „Se vorbea ceva, dar buzele nu li se mişcau... Parcă-mi puteau citi gândurile şi chiar cred că mi le citeau, deoarece conducătorul lor sau cel mai vârstnic dintre ei mi se adresa uneori înainte de a întreba eu ceva."

La un moment dat, „conducătorul" l-a atins pe Moody cu un dispozitiv ca o vergea pe spate şi pe picioare. „Când l-am întrebat ce făcea mi-a răspuns că avusese loc o încăierare la prima noastră întâlnire şi voia să remedieze doar neregulile care ar fi putut apărea", explică Moody.

Celui contactat i s-a spus că radarele noastre interferează cu sistemul lor de navigaţie (afirmaţie făcută şi de William Hcrrmann, răpit de fiinţe asemănătoare în perioada unei serii de incidente care s-au manifestat începând din 1978). In timpul celor două ore şi patruzeci de minute cât a durat întâlnirea, se pare că lui Moody i-a fost arătat sistemul de propulsie, aflat într-o cameră ce măsura cam 25 de picioare în lăţime. „In mijloc se afla ceva ce semăna cu o vergea uriaşă din cărbune care străpungea tavanul încăperii; în jurul acestei vergele se aflau trei găuri acoperite parcă cu sticlă. In interiorul găurilor acoperite cu sticlă (sau poate globuri de sticlă) erau nişte obiecte asemănătoare unor cristale cu două tije, câte una de fiecare parte a cristalului. O tijă pornea către o extremitate în formă de bilă, iar cealaltă se îndrepta către o alta, în formă de «T»... Nu existau sârme sau cabluri.“

Moody a observat atunci ceva ce părea o mare cutie neagră lângă unul din pereţii încăperii. „Am întrebat ce era şi mi s-a spus, dar apoi mi s-a atras atenţia să nu dezvălui niciodată la ce folosea cutia neagră. Am încercat într-adevăr să-mi amintesc, dar despre cutia neagră nu ţin minte decât că era acolo.“

Să ne amintim că o „cutie neagră" apare şi în relatarea despre multiplele fenomene petrecute la ferma din Colorado, deşi ar fi pură speculaţie să-i atribuim o aplicabilitate similară celei menţionate aici.

Extraterestrii i-au spus lui Moody că nava pe care se aflau nu era „nava-amiral", care în acel moment se afla la 400 mile deasupra Pământului şi care folosea un sistem de propulsie diferit.

„Nu una, ci mai multe civilizaţii avansate studiază această planetă Pământ", i s-ar fi spus lui Moody „iar peste trei ani se vor face cunoscute întregii umanităţi. Pot să-ţi mai spun că nu va fi o întâlnire plăcută, de aceea lumea va fi avertizată. Intenţionează doar o contactare restrânsă, iar după douăzeci de ani de alte studii şi numai după o atentă examinare se vor stabili şi contactele directe...
Intenţiile lor sunt paşnice, iar dacă liderii omenirii vor lua în seamă avertismentele lor ne va fi mult mai bine decât înainte. In acest moment nu se pune problema să-i acceptăm noi, ci să ne accepte ei pe noi!“

Ca în multe alte relatări similare, asemenea profeţii se dovedesc a fi false. Rezultă însă da aici neapărat că cei contactaţi mint? O evaluare a stresului psihologic (PSE) făcută în cazul lui Charles Moody de către Charles McQuiston (unul din inventatorii PSE) a indicat că martorul spunea adevărul. Moody fusese supus unei verificări foarte stricte, corespunzătoare unui grad înalt de securitate, la Holloman AFB şi era implicat în Human Rcliability Program (HRP - program pentru testarea coeficientului uman de siguranţă), lansat de Air Force. In vederea colaborării la acest program, Moody fusese verificat atent de către un psihiatru, iar decizia a fost că nu prezenta tulburări emoţionale. In plus, comandantul său dc la bază, sergent Wright, a confirmat că Moody era un om cinstit, demn de încredere.

O LEGĂTURĂ GUVERNAMENTALĂ?

In cartea The Philadelphia Experiment, unul dintre autori, William Moore, citează interesantul caz al lui Robert Suffern, din Bracebridge, Ontario. Suffern a întâlnit în noaptea dc 7 octombrie 1975, pe drumul dinaintea sa, un obiect întunecat, semănând cu o farfurie şi având între 12 şi 14 picioare în diametru.

„Eram speriat“, spunea el mai târziu unui reporter. „Se afla chiar în faţa mea, fără lumini şi fără nici un semn de viaţă.“ Inainte ca el să fi oprit maşina, obiectul s-a înălţat vertical şi a dispărut.

Abia întoarse Suffern maşina, îndreptându-se către casă, când o fiinţă cu înfăţişare omenească, nu mai înaltă de 4 picioare, a ieşit în mijlocul drumului, în faţa maşinii. Personajul avea umeri foarte largi, „disproporţionaţi faţă de corp“ şi purta un costum gri-argintiu şi o cască asemănătoare cu un glob. Suffern a frânat în derapaj, evitând la milimetru ciocnirea cu arătarea care a ocolit imediat maşina, a fugit către marginea drumului şi a dispărut fără efort peste un gard, „de parcă era lipsit de greutate".

După ce a ajuns acasă, a văzut din nou OZN-ul, zburând încet pe lângă drum înainte de a dispărea vertical.

Un an mai târziu, cu ocazia unui lung interviu acordat lui Harry Tokarz de la Canadian UFO Research NetWork (CUFORN), Suffern a dezvăluit că la două luni după eveniment, în 12 decembrie, el şi soţia sa au fost vizitaţi de trei oficiali. Cei trei au apărut la ora convenită dinainte, coborând dintr-o maşină a poliţiei provinciei Ontario. Aveau asupra lor legitimaţii impresionante, de la Canadian Forces, din Ottawa, de la USAF, Pentagon şi de la US Office of Naval Intelligence.

Aşa-zişii oficiali i-au arătat lui Suffern un număr de fotografii luate cu teleobiectivul precum şi alte informaţii despre OZN-uri, sugerând că Statele Unite şi Canada ştiau tot despre OZN-uri încă din 1943 (după cum se presupune, ca urmare a experimentului realizat de US Navy în privinţa invizibilităţii radar - aşa-numitul „Experiment Philadelphia“). Cei trei au afirmat că încă de atunci colaborau cu extraterestrii. Au spus că incidentul la care a fost martor Suffern a fost o „greşeală", pretinzând că datorită unei defecţiuni nava a trebuit să coboare. In plus, oficialii cunoşteau precis momentul aterizării, amănunt ce nu fusese dezvăluit nimănui de către martor până atunci.

Soţii Suffern au fost impresionaţi şi de faptul că cei trei răspundeau fără ezitare şi cu competenţă la toate întrebările lor. Erau convinşi că avuseseră de-a face cu agenţi guvernamentali autentici, a căror identitate putea fi dovedită. Cu toate acestea, Suffern n-a vrut să furnizeze şi alte detalii, preferând să se supună dorinţei guvernamentale de a fi păstrat secretul.


va urma