Blindatele morţii (33)

Sven Hassel

Câţiva kilometri mai încolo Porta ne arătă cu degetul un copac în care fuseseră spânzuraţi trei infanterişti ger­mani şi am oprit tancurile ca să ne uităm mai bine la ca­davre. Fiecare dintre ei avea o pancardă cu aceeaşi inscrip­ţie: „Trădători şi dezertori. Am meritat pedeapsa acesta corectă."
 ― Ce murdărie! strigă Legionarul.
Picioarele li se legănau încet, ca pendula unui orologiu, gâturile lungite peste măsură păreau gata să se rupă, lă­sând doar capetele atârnate de funii. Am plecat tăcuţi.
Ajungând în apropierea unui sat, am fost întâmpinaţi de alţi spânzuraţi, între care un general‑maior cu tăbliţa: „Am refuzat să execut ordinele Führer‑ului." Într‑un şanţ zăceau trupurile infanteriştilor, ale artileriştilor şi cel al unui genist care putea fi recunoscut după epoleţii săi ne­gri. Toţi fuseseră împuşcaţi cu mitraliera, dar aici nu era nici o pancartă.
 ― Asta‑i treabă de jandarmi! zise Porta. Dacă măcar unul dintre gunoaiele astea ne cade în labe, îl jupoi într‑o clipită!
 ― Allah ţi‑a îndeplinit dorinţa, răspunse Legionarul, arătând nişte siluete care se mişcau pe drum, în faţa noastră.
Erau acolo cinci jandarmi în carne şi oase, care ne‑au făcut semn să oprim. Cu căşti de oţel, înarmaţi până‑n dinţi, cu feţe de bestii, ne promiteau nimic bun.
 ― Ne vor spânzura, suntem prea departe de regiment, spuse Bătrânul.
Porta frână lângă jandarmi şi celelalte tancuri opriră puţin mai în spate, în mod vădit neliniştite de ceea ce avea să urmeze. Un feldwebel şi un subofiţer cu mâini de călău veniră la noi. Legionarul întredeschise capacul, în vreme ce oamenii se aşezară în faţa tancului şi ne întrebară cu grosolănie:
 ― Cine sunteţi?
 ― Blindate! rânji Legionarul.
 ― Nu fă pe deşteptul! strigă feldwebe‑ul. Actele, re­pede, altfel te duci să te legeni, camarade.
 ― Regimentul 2 blindate, minţi Legionarul.
 ― Ce? Regimentul 2? strigă feldwebel‑ul stacojiu la faţă. Hai, ieşiţi! Sunteţi buni de spânzurătoare!
Porta îl dădu la o parte pe micul legionar, trânti capa­cul şi aruncă înainte tancul, care trecu peste trupurile ce­lor doi jandarmi, în vreme ce mitraliera deschisese focul asupra celorlalţi. Unul dintre ei a fost lovit imediat şi cum îi anunţasem prin radio pe camarazii noştri că aveam de‑a face cu partizani ruşi travestiţi, toate blindatele începură să tragă în jandarmi. Porta ieşi pe câmp, acceleră şi începu să‑i vâneze pe cei care‑şi aruncaseră armele ca să poată fugi mai repede. Ultimul se opri, ridică mâinile, dar căscă gura într‑un strigăt de groază când monstrul de oţel se nă­pusti asupra lui. Micuţul ne arătă alţi doi, ascunşi într‑un şanţ, care îndreptaseră spre noi o mitralieră. Blindatul nos­tru întoarse pe loc, dar înainte să fi avut măcar timpul să terminăm manevra, unul dintre celelalte tancuri se nă­pustise şi lămurise totul. Metodic, fiecare tanc trecu înainte şi înapoi peste trupuri, cu o bucurie sadică, apoi blinda­tele au fost puse la adăpostul caselor şi camuflate împo­triva bombardamentelor aeriane.
Cele patru echipaje s‑au instalat în aceeaşi casă, unde a fost amenajat un colţ pentru gemene şi mama lor, a că­rei stare era atât de gravă încât îşi pierdea cunoştinţa în fie­care clipă. Dată în grija unui tânăr medic al unui batalion de infanterie, acesta examină bolnava şi‑i dădu diferite pilule, dar medicamentele rămâneau fără efect. Aiurând, nenorocita încerca fără încetare să se ridice; trebuia să stăm cu rândul la căpătâiul ei şi Bătrânul îşi pierduse orice speranţă de‑a o salva. Cât despre gemene, le hrăneam cu laptele furat de la furierul batalionului.
Cei cinci copii stăteau şi ei cu noi; unul dintre ei, un băieţaş închis în el şi tăcut, ne privea cu atâta ură, încât Bătrânul ne avertiză:
 ― Fiţi atenţi, nu‑l lăsaţi să se atingă de vreo armă. Bă­iatul ăsta e în stare de orice.
Într‑o zi chiar îl scuipă în faţă pe Micuţul, care voia să se joace cu el.

Batalionul era sub comanda unui maior bătrân, care se minuna într‑atât de tancurile noastre, încât se credea în stare să respingă orice atac, de oriunde ar fi venit. În fiecare zi, elemente din unităţi dezmembrate îngroşau rân­durile batalionului, care începea încet‑încet să semene cu un regiment. Maiorul se împăuna, se jucă de‑a genera­lul şi visa lupte eroice. Toţi civilii au fost puşi să constru­iască lucrări de apărare în jurul satului şi un feldwebel bătrân şi lipsit de experienţă, răspunzător de plutonul an­titanc, era convins că cele două tunuri ale sale vor fi un obstacol teribil pentru blindatele ruşilor‑
 ― O să te lămureşti tu! spuse râzând un subofiţer de blindate care se afla acolo. Aşteaptă puţin să vină Ivan cu T. 34 ale lui şi să defileze prin faţa tranşeelor voastre. O ştergeţi iepureşte, vă zic eu!
Feldwebel‑ul îi privi de sus şi le spuse oamenilor săi cu o voce răsunătoare:
 ― Comandantul a ordonat să păstrăm poziţia până la ultimul om. Primul care se va retrage fără să primească ordin va fi împuşcat ca trădător al patriei!
Porta strigă batjocoritor la echipajul tancului celui mai apropiat:
 ― Sunt aici nişte băieţi pe care‑i mănâncă pielea.
Stăteam aşezaţi pe tancurile noastre şi, în vreme ce noi priveam posomorâţi peisajul, Porta povestea una dintre istoriile erotice, la care se pricepea atât de bine:
 ― Ah, dacă aţi fi văzut‑o! spunea el însoţindu‑şi des­crierea cu gesturi. Balconaşele ca nişte brioşe! Aţi auzit? Şi nişte picioare de iapă tânără! Un fund prea mare, e‑adevărat, dar era bine antrenată, putoarea! Cât despre restul!... Ah, prieteni!
Micuţul oftă lung, cu gura căscată.
 ― Nu mai pot! Repede, un bordel!
 ― Cum? Povestea mea îţi dă mâncărimi în chestia aia! spuse Porta râzând.
Împuşcături violente au întrerupt urmarea.
 ― Ce dracu! spuse Bătrânul, ridicându‑se dintr‑un salt.

Ruşii apărură aproape în acelaşi timp la mică distanţă de noi, mai întâi câteva siluete izolate, apoi a companie în­treagă. Înaintau cu prudenţă; un ofiţer le făcu semn cu revolverul.
Ne‑am urcat pe tancuri, câteva rafale de mitralieră i‑au făcut să dispară rapid, dar împuşcăturile se înteţeau în spatele noastru.
 ― Porta, scoate săniuţa, zise Bătrânul. Trebuie să mer­gem în sat să vedem ce se întâmplă.
 Am chemat prin radio celelalte trei tancuri şi, în ciuda ameninţărilor şi strigătelor infanteriştilor, am părăsit în­cet poziţia ca să ne îndreptăm spre case.
Acolo era iadul. Ruşii mişunau în jurul caselor şi tră­geau ca nişte sălbatici în toate direcţiile. Cele patru blin­date s‑au năpustit uruind pe strada principală, unde o în­treagă companie era aliniată cuminte, întorcându‑ne spa­tele. Am căzut ca popicele şi cei care nu erau morţi au fost culcaţi la pământ de a doua salvă. Un mic blindat rusesc de tip 60 zbură în ţăndări la numai 25 de metri de gura tu­nului nostru de 8,8. Într‑un sfert de oră, socotelile au fost încheiate şi satul curăţat, dar acesta nu era, fără îndoială decât un scurt răgaz până la sosirea tancurilor T 34 şi a ar­tileriei antitanc. Totuşi veni seara fără să se fi întâmplat nimic, în afară de câteva împuşcături izolate schimbate în­tre patrulele celor două părţi.
La miezul nopţii a murit mama gemenelor. Am în­velit‑o într‑un preş subţire ca s‑o înmormântăm în zori. În vreme ce Bătrânul ţinea în braţe gemenele şi Micuţul biberoanele, noi ne întrebam cu spaimă ce‑aveam să facem cu sugarele.
 ― Nu putem continua să le ţinem cu noi şi, pe de altă parte, dacă le predăm comandoului pentru copii găsiţi, Dumnezeu ştie ce se va alege de ele!
Fiecare îşi spuse părerea, dar nici una n‑a fost accep­tată. De câteva clipe auzeam zgomote afară şi ne gândeam că sosiseră iarăşi refugiaţi. Deodată uşa se deschise: un uriaş cu faţa tuciurie şi cu pomeţii proemi­nenţi, cu o că­ciulă de blană pe cap, stătea în pragul uşii în mantaua lui vătuită, cu un pistol-mitralieră sub braţ. Legionarul, care tocmai îşi verifica revolverul, trase. Rusul înalt căzu fără un strigăt. Porta îi smulse arma, Micuţul stinse lampa Hindenburg şi am ieşit în grabă. Strada mişuna de ruşi. Ne‑am repezit la adăpost, lângă o casă.

Maiorul comandant de batalion, care se bărbierea li­niştit, fără îndoială aducându‑şi aminte de anii frumoşi petrecuţi la Universitatea din Göttingen, deschise uşa ca să vadă de unde vine hărmălaia. N‑a mai avut timp; a căzut cu pămătuful în mână şi puţină spumă de săpun stropi pragul. Câţiva ofiţeri care ieşiseră în pijama se prăbuşiră sub rafalele de mitralieră, apoi nişte urlete ascuţite se ames­tecară cu răpăitul armelor automate: erau strigătele fe­meilor violate de soldaţii mongoli chiar în mijlocul dru­mului, în noroi şi murdărie. Unele dintre ele adormiseră li­niştite, cu copiii în braţe; s‑au trezit brusc, apucate de mâini îngheţate. Râsete şi strigăte se amestecau într‑o în­vălmăşeală îngrozitoare. Ordine scurte se încrucişau, ame­ninţările, înjurăturile, blestemele erau întrerupte de focuri de armă. Într‑o casă unde se refugiaseră cincizeci de civili intrară un sergent şi opt soldaţi. I‑au pus la zid pe bărbaţi şi pe adolescenţi, i‑au împuşcat pe loc, apoi au dezbrăcat femeile una câte una şi le‑au violat. În altă parte, un loco­tenent de infanterie şi câţiva secretari, surprinşi în biroul companiei, au fost aruncaţi în genunchi; un caporal sibe­rian îi apucă de păr unul după altul, le trase capul pe spate şi le tăie liniştit gâtul. Un ţăran din Ucraina care încerca să‑şi scape fata din mâinile unui siberian a fost doborât cu patul armei şi i s‑a tăiat şi lui gâtul; sângele ţâşni ca din­tr‑o fântână arteziană şi fata a fost violată alături de ca­davrul însângerat. O femeie complet goală, cu părul des­pletit, fugea pe stradă ţipând, urmărită de doi soldaţi, dar se împiedică şi cei doi se aruncară asupra ei. Porta se ridică pe jumătate şi ochi cu grijă: primul mongol, deja în plină acţiune, a fost atins la tâmplă; trupul lui sări în aer şi căzu greoi înainte. Celălalt, care ţinea picioarele femeii, a primit un glonţ chiar în frunte şi s‑a prăbuşit, încovoiat de durere.
 ― Doişpe! rânji Porta.
Micuţul, care se jucă cu o legătură de grenade, mârâia ca o fiară. Bătrânul răsuflă adânc, făcu semn câtorva dintre trăgătorii noştri ascunşi în spatele unei case şi strigă în­flăcărat:
 ― Înainte!

Toată grupa noastră, cuprinsă de o furie nebunească, sări trăgând cu toate armele. Ruşii, care ne credeau în plină retragere, au rămas o clipă împietriţi de uimire.
 ― Salvează‑i pe copii! îi strigă Bătrânul lui Porta.
Porta şi Micuţul fugiră în direcţia, casei noastre, dar ruşii constraata­cau deja. Grenadele şuierau, rafalele mă­tura iarba, imposibil să te apropii de casă!
Am sărit într‑o groapă unde se aflau deja patru ruşi morţi ale căror trupuri ne‑au folosit drept parapet şi am instalat repede o mitralieră grea. La rândul lui, Porta pusese mâna pe o bazooka aruncată într‑un şanţ, îngenunche în mijlocul drumului, ochi şi trimise o grenadă chiar în mij­locul celor ce ne atacau.

Alte grupuri de soldaţi în uniforme cenuşii continuau să vină. Deodată uşa casei unde se găseau copiii şi moarta se deschise. Băieţelul care ne ura atât de tare ieşi, înălţând o bucată de pânză albă. Încercă să ajungă la trupele ruseşti dar, după câţiva paşi, se prăbuşi sub o ploaie de gloanţe. Micuţul înjură şi am trecut prin toate chinurile din lume ca să‑l împiedicăm să iasă din groapă. O grenadă de mână explodă în faţa casei şi Legionarul răspunse cu câteva ra­fale de mitralieră. Cele două gemene puteau fi auzite de departe plângând şi faţa unei femei se arătă o clipă în ca­drul unei terestre. Brusc apăru o siluetă cenuşie... o miş­care a braţului, un obiect închis la culoare aruncat pe fe­reastră: o explozie asurzitoare, în timp ce trei flăcări uriaşe ţâşnesc prin ferestrele mici. Plânsetele încetară... Bătrânul îşi prinse capul în mâini:
 ― Să mergem, zise el. Nu mai avem nimic de făcut aici.
Porta a fost ultimul care a fugit. S‑a ridicat cu mi­traliera în braţe şi a tras o ultimă salvă în ruşi. Micuţul, înnebunit de furie, jură să răzbune gemenele, ucise de o grenadă rusească ce ar fi putut fi la fel de bine germană. Un infanterist inamic apăru în faţa noastră. Micuţul îl lovi cu revolverul în faţă şi‑i zdrobi capul.
Un zgomot foarte limpede de trupă în marş se apropia, aşa că ne‑am apucat să fugim atât de repede încât Legio­narul, cu respiraţia tăiată, a fost pe punctul să renunţe. Ne‑am oprit la o trecere îngustă şi, camuflaţi bine, i‑am aşteptat pe urmăritori.
 ― Ce‑să le mai tragem eroilor, roşii! zise Porta.
Au apărut curând în grup compact, fără să bănuiască capcana. Chiar în mijlo - cul trecerii au fost prinşi sub focul încrucişat al armelor noastre şi măcelăriţi. Unul dintre ei, care fugea în patru labe, încasă cuţitul Micuţu­lui între umeri. Se mai ţârî câţiva metri, apoi se. prăbuşi tremurând îndelung.
O împuşcătură bubui în spatele nostru şi i‑am auzit pe ruşi cum îi vânau pe câţiva dintre ai noştri, care se împrăş­tiaseră.
 ― S‑o ştergem, spuse Bătrânul. Aici miroase a gloanţe în ceafă!
În liziera pădurii spinii ne sfâşiau mâinile şi feţele.
 ― Şi toate astea pentru nimic! zise Porta.
 ― Ce vrei să spui? întrebă Bătrânul.
 ―  Acolo! zise Porta şi arătă cu degetul nişte siluete neclare care se ascundeau în tranşee şi în gropi.
Bătrânul luă rapid o hotărâre: trebuia să profităm de întuneric ca să încercăm să înconjurăm poziţiile târâş, dar abia începusem să ne mişcăm când o voce strigă în noapte:
 ― Halt! Wer da?
 ― Am scăpat! exclamă Porta. Suntem de‑ai voştri, prietene!
 ― Sunt cu siguranţă de‑ai noştri, spuse vocea, dar acum pe un ton mai liniştit.
 ― Bineînţeles! zise Porta râzând.
 ― Treceţi în dreapta şi înaintaţi! ordonă vocea. Aveţi grijă, am pus mine!
 ― Chiar aşa? strigă Micuţul. Mi‑ar fi plăcut mai mult nişte ouă roşii!
O mână ne ajută să coborâm în tranşee şi, în ciuda nopţii, am văzut un epolet de argint pe umăr. Bătrânul luă po­ziţia de drepţi, dădu raportul şi declară că soseam de la Batalionul 87 infanterie. Ca nişte hopa‑mitică, o grupă de lăncieri se iviră şi ne priviră uluiţi:
 ― Ia te uită, zise unul dintre ei, credeam că un soldat neamţ rămâne acolo unde se află.
Porta se întoarse şi rânji:
 ― Asta‑i pentru alţii, bătrâne! Încă n‑ai priceput?
 ― Mare dobitoc! adăugă Micuţul pe un ton condescen­dent, dar un ofiţer îi ordonă să tacă.

va urma