Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche
Aceşti contestatari ezită totuşi să se angajeze ferm pe calea luptei politice. La 11 martie, „Societatea Timişoara" dă publicităţii Proclamaţia de la Timişoara, un program în treisprezece puncte care formulează cel mai bine obiectivele politice ale celor care doresc continuarea revoluţiei. După o primă campanie de adeziuni, la 26 aprilie se creează Alianţa de la Timişoara care strânge sute de mii, poate chiar milioane de semnături. Totuşi, din lipsă de experienţă, Alianţa nu se gândeşte să utilizeze acest potenţial în lupta electorală şi nu prezintă un candidat la Preşedinţie şi o listă pentru alegerile legislative. La fel vor sta lucrurile cu mişcarea contestatară care se va cristaliza în Piaţa Universităţii din Bucureşti.
Proclamaţia de la Timişoara este documentul de referinţă al manifestanţilor care, începând cu data de 22 aprilie, ocupă timp de cincizeci şi trei de zile acest loc simbolic unde au căzut la 21 decembrie 1989 primele victime ale insurecţiei din capitală. Manifestanţii insistă în mod deosebit asupra „punctului 8" al acestui program, care cere ca legea electorală să prevadă interdicţia pentru vechii activişti comunişti şi pentru toţi foştii ofiţeri de Securitate de a candida pe listele electorale în viitoarele trei legislaturi. Aceeaşi interdicţie urmează să funcţioneze şi pentru candidaţii la preşedinţie. Cea de a doua cerinţă a manifestanţilor se referă la încetarea monopolului puterii asupra mijloacelor audiovizuale, accesul opoziţiei, în totalitatea ei şi într-o manieră echitabilă, la televiziune. Pentru a atrage atenţia asupra importanţei vitale pe care o acordă acestor revendicări, peste o sută de persoane fac greva foamei, chiar în locul unde se desfăşoară manifestaţia.
Autorităţile nu se pot hotărî să angajeze un dialog, în ciuda numeroaselor intervenţii care se fac în acest sens, mai ales din partea GDS. Totuşi, în mai multe rânduri, puterea a manifestat în mod public intenţia de a purta un dialog, pentru ca apoi să găsească pretexte spre a-1 contramanda în ultimul moment. Este adevărat că principalele revendicări ale manifestanţilor conţineau aspecte prea delicate pentru autorităţi. Din această perspectivă, impasul era inevitabil. Când, la 11 iunie, după alegeri, autorităţile vor accepta în sfârşit să primească o delegaţie a greviştilor, aceasta va fi numai pentru a face o vagă promisiune cu privire la o televiziune independentă, promisiune considerată insuficientă de ultimii ocupanţi ai Pieţei.
Privind retrospectiv, importanţa fenomenului din Piaţa Universităţii vine din înţelegerea lui dincolo de confruntarea cu puterea. Acest loc, proclamat „prima zonă liberă de neocomunism", devine o şcoală pentru zecile şi chiar sutele de mii de persoane de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale care şi-au descoperit aici o identitate comună. Este singurul loc din România unde există libertate reală, unde se vorbeşte fără teamă — adeseori pentru prima dată — în public, este o agora. Cei ce vin în mod obişnuit în Piaţă constituie o confrerie, cu propriile ei ritualuri, cu cântecele, sloganurile, tribunii, cu folclorul ei propriu. Când la 25 aprilie, la o şedinţă televizată a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), Ion Iliescu i-a numit pe manifestanţi „golani", aceştia şi-au însuşit calificativul transformându-1 în titlu de glorie şi de recunoaştere.
Tot atunci se deschide balconul de la Facultatea de Geografie; el devine tribuna de la care vor vorbi sute de persoane — elevi, studenţi, muncitori, ţărani, intelectuali — în numele lor sau al colectivităţilor şi asociaţiilor pe care le reprezintă. Sunt îndeosebi locuitori din Bucureşti, dar şi din ţară, chiar şi de dincolo de graniţă, români din Basarabia sau din exil, simpatizanţi străini. Toţi îşi exprimă solidaritatea cu mişcarea. Subiectele abordate poartă, toate, în filigran, căutarea adevărului. Adevărul despre sine însuşi şi despre alţii, despre trecut şi despre prezent. Despre prezent îndeosebi, pentru a pregăti viitorul. Se face apel la cei care au aceeaşi opinie; sunt chemaţi să vorbească: opozanţi binecunoscuţi ai regimului Ceauşescu (Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu...), membri ai GDS (Ana Blandiana, Petru Creţia, Stelian Tănase, Sorin Dumitrescu...), lideri ai noilor mişcări studenţeşti (Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu...), lideri ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici (Ticu Dumitrescu), ai GID (Iulian Comăţeanu, Andrei Apostol), ai Asociaţiei „21 Decembrie" (Alexandru Nancu), ai „Societăţii Timişoara" (George Şerban) şi mulţi alţii.
Piaţa Universităţii este o şcoală, dar şi locul de formare a numeroase mişcări care se cristalizează şi se maturizează. Exemplul Bucureştiului este contagios: la Timişoara, Cluj şi Iaşi, la Constanţa, Piatra Neamţ şi în alte localităţi sunt organizate manifestaţii de acelaşi fel pentru perioade de timp mai lungi sau mai scurte.
Această mişcare, chiar dacă a avut un rol cu adevărat mobilizator pentru o parte a societăţii, a purtat în sine, prin însăşi natura ei, germenii propriei stingeri. Manifestaţia din Piaţă n-a reuşit să se transforme într-o mişcare de opoziţie constructivă, cu o structură şi cu un program propriu. în aceste condiţii, miza ei a rămas aceea de a-şi concentra acţiunea contestatară asupra revendicării cel mai greu de obţinut în lupta paşnică purtată cu puterea: retragerea vechilor activişti din campania electorală şi în general din viaţa politică. într-adevăr, chiar dacă aceste revendicări exprimau în chip autentic ceea ce doreau nu numai manifestanţii, dar şi largi pături sociale, ele nu puteau fi satisfăcute decât ca urmare a luptei politice. Mai direct spus, era imposibil să ceri FSN-ului să angajeze un dialog — recunoscându-i astfel rolul de interlocutor politic legitim — şi în acelaşi timp să le ceri conducătorilor săi să-şi recunoască pur şi simplu ilegitimitatea şi să se retragă din competiţie.
Chiar înainte de 20 mai, grupurile care şi-au dat seama de existenţa dilemei şi implicit a impasului în care se împotmolea mişcarea căutau o soluţie pentru a pune capăt ocupării Pieţei. De altfel pierderea suflului este din ce în ce mai vizibilă în calitatea luărilor de cuvânt, al căror conţinut se repetă adesea, şi în radicalizarea, ba chiar agresivitatea tonului unor oratori care au vorbit de la balcon.
La 24 mai, GDS dă publicităţii o declaraţie prin care insistă asupra necesităţii ca manifestanţii din Piaţă să-şi stabilească o platformă mai structurată şi chiar mai politică pentru a continua lupta împotriva comunismului. „In situaţia actuală, considerăm că aceste forme de protest /mai ales greva foamei/ trebuie să lase loc altor forme de opoziţie, fără de care o societate democratică nu poate exista." Patru din cele mai importante organizaţii prezente la demonstraţie — Liga studenţilor, Asociaţia Studenţilor Arhitecţi, Asociaţia „21 Decembrie" şi GID subscriu la această idee şi cheamă, la rândul lor, la retragerea din Piaţă. Aceste asociaţii se vor retrage de altfel a doua zi. In Piaţă nu vor rămâne decât „Asociaţia 16-21 Decembrie" şi „Alianţa poporului", două asociaţii mai puţin organizate, cu o bază socială slabă şi cu un program mult mai radical, dacă nu chiar extremist.
Neclintiţi rămân până la capăt cei care fac greva foamei — entuziaşti semănând în unele privinţe cu copiii pierduţi ai revoluţiei; ei nu mai reprezintă însă de acum înainte mişcarea în care se recunoşteau zeci de mii de persoane. Dacă Piaţa mai trăieşte, este mai degrabă ca un simbol decât ca o mişcare reală de opoziţie. Aşa se face că, în momentul în care puterea hotărăşte s-o degajeze în mod brutal, nu o face pentru a scăpa de o mişcare ce ar reprezenta un pericol pentru ea, ci tocmai pentru a înlătura acest simbol. Dar mai ales, acţiunea îi va servi ca pretext pentru a lovi în organizaţiile de opoziţie care, câştigând din experienţa Pieţei, încep să se structureze mai bine.
Lucrarea de faţă este înainte de toate o anchetă, cât mai amănunţită cu putinţă, asupra evenimentelor din zilele de 13,14 şi 15 iunie din Bucureşti. Ea încearcă să reconstituie desfăşurarea lor, să examineze rolul fiecărui participant, să stabilească ce este adevăr şi ce este minciună în evenimentele petrecute. în acest fel se dezvăluie multiplele niveluri de complicitate şi de responsabilitate care concură la realizarea unei operaţiuni pregătite cu grijă şi care ascunde, printr-o uriaşă activitate de dezinformare, intoxicare şi manipulare, un adevărat complot.
Ancheta noastră nu ar fi fost posibilă fără aportul celor care, departe de a se lăsa doborâţi sau intimidaţi de violenţele din iunie, au căpătat în urma lor o hotărâre mai mare ca niciodată. Sute de martori şi de victime şi-au depăşit frica şi au îndrăznit să facă declaraţii şi să le semneze în faţa membrilor Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România şi a Comitetului Helsinki român. Acesta este un fenomen fără precedent în România şi constituie, fără îndoială, una din dovezile incontestabile privind caracterul ireversibil al schimbărilor ce au loc în ţară, oricât de mari ar fi eforturile puterii de a le întârzia.
Tot astfel, asociaţiile independente şi presa independentă, care, aşa cum se va vedea, sunt încă ţinta unor atacuri de o violenţă uluitoare, continuă neobosit îndepărtarea straturilor succesive de minciună şi dezinformare. Prezenta carte pune în valoare anchetele realizate în condiţii dificile de asociaţiile independente şi de presa independentă, pentru a încerca să stabilească ce realităţi ascunde colosala înscenare a celor trei zile din iunie.
Cu ajutorul acestor documente şi prin compararea lor cu sursele oficiale, vom încerca la rândul nostru să înţelegem cum s-au legat evenimentele, care le-a fost deznodământul şi care, consecinţele. Vom vedea cum criza din iunie ne redă, ca într-o oglindă care măreşte, imaginea inversată şi caricaturală a peisajului politic al României postrevoluţionare.
Incetul cu încetul va apărea adevărata miză a luptei care se duce din decembrie, vor apărea protagoniştii ei reali, cei din primele rânduri şi cei care, într-o zi nu prea îndepărtată, vor ajunge, desigur, să le ia locul.
I. MONTAJUL
Prolog
„Mă numesc Dobrovicescu Mircea Radu Valentin, fiul lui Victor şi al Olgăi. M-am născut la 2 iulie 1950. Locuiesc în Bucureşti şi lucrez din anul 1976 la Biblioteca tehnică a Uzinelor Faur /fostele Uzine «23 August» care produc utilaj greu /. Sunt un om obişnuit al acestei planete, al acestui oraş.
De la vârsta de 15 ani scriu poezii. Am refuzat tot timpul, în numele demnităţii, să devin «colaborator ideologic » al vechiului regim /.../ în ciuda sănătăţii mele şubrede, de la 22 aprilie şi până în ziua arestării mele la 14 iunie, am fost în fiecare zi în Piaţa Universităţii, după orele de program şi în timpul concediului /.../Am aderat la Proclamaţia de la Timişoara.
La 11 iunie eram în Piaţa Victoriei, în faţa sediului Guvernului, participând la demonstraţia de solidaritate a manifestanţilor din Piaţa Universităţii care îi însoţeau pe greviştii foamei şi delegaţia Pieţei angajată în dialog cu Guvernul.
Manifestaţia, care reunea la început câteva sute de persoane, a început paşnic. Se scandau lozinci anticomuniste şi de solidaritate cu delegaţia care purta dialogul. La un moment dat au apărut camioanele militare. Ele au traversat Piaţa Victoriei, făcând să crească tensiunea în rândul manifestanţilor. Toate astea s-au petrecut după ce mai înainte un elicopter militar survolase Piaţa Victoriei, lansând manifeste. La scurt timp după aceea, au început să sosească mai multe zeci de dube ale politiei care au încercat să staţioneze în piaţă. Manifestanţii s-au apropiat de ele cu scopul vădit de a le face să se retragă cât mai repede. Tensiunea s-a amplificat şi a atins apogeul când din strada Dorobanţi au apărut vehicule blindate care intenţionau să încercuiască sediul Guvernului, sediu înconjurat încă de la început de forţe ale Poliţiei Militare ce îşi îngroşau tot mai mult rândurile, împingându-i pe manifestanţi către partea carosabilă a Pieţei.
In faţa acestei masive desfăşurări de forţe, manifestanţii s-au aşezat jos pentru a opri înaintarea vehiculelor blindate. în faţa oamenilor care îi asaltau, şoferii au fugit, lăsându-şi vehiculele în mâinile manifestanţilor. In acest moment a intervenit Poliţia Militară care a reuşit să elibereze vehiculele, făcând uz de bastoane de cauciuc. Succesiunea de acţiuni ostile îndreptate împotriva manifestanţilor — dar mai ales apariţia elicopterului militar care arunca manifeste /.../ — ne-au reamintit ziua de 22 decembrie, fuga dictatorului, însoţită şi ea de lansarea unor manifeste, îndemnând la calm, dintr-un elicopter. în aceste condiţii, la cererea liderilor noştri, care au făcut eforturi disperate pentru a împiedica o confruntare violentă cu forţele de ordine, ne-am încolonat şi ne-am îndreptat spre Universitate.
Mă aflam din nou în Piaţa Universităţii, în după-amiaza zilei de 12 iunie, când s-a hotărât formarea unui grup de manifestanţi care să meargă să ceară Televiziunii prezentarea pe post a unei moţiuni de protest împotriva felului în care Guvernul înţelegea să poarte dialogul cu greviştii foamei şi cu delegaţii manifestanţilor din Piaţă. în această moţiune era menţionat în mod explicit faptul că greviştii foamei — nemulţumiţi de comunicatul Guvernului cu privire la dialog, aşa cum fusese prezentat de mijloacele mass-media — erau hotărâţi să continue greva până la sacrificiul suprem. Mai mult, câţiva grevişti şi-au exprimat intenţia de a face, pe lângă greva foamei, şi greva setei. M-am alăturat coloanei care a plecat spre Televiziune şi care şi-a îngroşat rândurile pe parcurs până la aproximativ o mie de persoane. Manifestaţia era paşnică, ordonată, civilizată. Televiziunea era păzită de un număr impresionant de forţe militare (blindate şi echipe de poliţie militară). Abia după trei sferturi de oră, delegaţia a primit permisiunea de a intra în sediul Televiziunii pentru a citi în faţa camerelor de luat vederi moţiunea de protest, care nu a fost însă transmisă pe post. Pe drumul de întoarcere, manifestanţii s-au oprit în faţa sediului Guvernului din Piaţa Victoriei şi au scandat lozinci antiguvernamentale."
Iată acum versiunea oficială a acestor evenimente, aşa cum apare ea în comunicatul Guvernului din 16 iunie 1990:
„După cum s-a putut afla prin intermediul televiziunii, radioului şi al presei scrise, la sediul Guvernului a avut loc o întâlnire, luni 11 iunie, cu reprezentanţii greviştilor foamei din Piaţa Universităţii, întâlnire cu prilejul căreia a fost semnat un protocol de încetare a grevei foamei. Prezenţi la discuţie, conducătorii politici ai manifestaţiei din Piaţă s-au declarat nemulţumiţi de refuzul Guvernului de a discuta teme privind competenţa Parlamentului, precum şi de protocolul care punea capăt printr-un acord ocupării Pieţei. Ei au ameninţat cu represalii şi au obligat, în orele următoare, pe semnatarii acordului să retracteze, dezlănţuind, în cursul aceleiaşi seri, presiuni asupra clădirilor din Piaţa Universităţii /sic/şi ale Televiziunii. Aceste fapte au accentuat starea de iritare a populaţiei împotriva acestor grupuri şi aceasta cu atât mai mult cu cât la 12 iunie manifestanţi, conduşi de aceiaşi lideri, se duseseră la sediul Televiziunii, agresându-1 verbal pe preşedintele ei şi adresând un ultimatum Guvernului ca să demisioneze.
Luând act de această situaţie, Procuratura Generală a cerut Ministerului de Interne să ia măsurile necesare faţă de violările legalităţii comise de aceste grupuri."
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu