Ciuma (11)

Albert Camus

Tarrou fusese acela care îi ceruse lui Rieux întrevederea consemnată în carnetele sale. În seara aceea Rieux îl aştepta, şi tocmai îşi contempla mama care stătea cuminte pe un scaun într-un colţ al sufrageriei. Când nu mai avea treabă cu gospodăria, ea îşi petrecea vremea aici. Cu mâinile împreu­nate pe genunchi, aştepta. Rieux nici măcar nu era sigur că el era cel pe care ea îl aştepta. Totuşi, ceva se schimba pe obrazul ei atunci când apărea el. Întreaga tăcere pe care o viaţă de trudă o brăzdase pe acest obraz, părea atunci să se însufleţească. Apoi, recădea în tăcere. În seara asta privea pe geam, în strada acum pustie. Iluminatul de noapte fusese redus cu două treimi. Şi, din loc în loc, o lampă foarte slabă îşi arunca puţinele reflexe peste umbrele oraşului.
—  Oare or să ţină lumina redusă pe tot timpul ciumei ? spune doamna Rieux.
—  Probabil.
—  Numai de n-ar dura până-n iarnă. Ar fi trist atunci.
—  Da, spune Rieux.
Vede privirea mamei aţintindu-i fruntea. Ştia că neli­niştea şi istovirea ultimelor zile îi supsese obrazul.
—  Cum a mers, azi ? spune doamna Rieux.
—  O ! ca de obicei.
Ca de obicei! Adică noul ser trimis din Paris părea să fie mai puţin eficace decât primul, şi statisticile creşteau. Nu exista posibilitatea de a se inocula serurile preventive decât tot la familiile atinse. Ar fi fost nevoie de cantităţi indus­triale pentru o vaccinare generală. Majoritatea ganglionilor inflamaţi nu voiau să se spargă, ca şi când ar fi venit epoca întăririi lor, şi îi torturau pe bolnavi. De ieri, apăruseră în oraş două cazuri de epidemie de o formă nouă. Ciuma devenea acum pulmonară. În aceeaşi zi, în timpul unei întruniri, medicii, extenuaţi, în faţa unui prefect dezorientat, ceruseră şi obţinuseră să se ia noi măsuri pentru a evita contagiunea care se producea, la ciuma pulmonară, de la gură la gură. Ca de obicei, tot nu se ştia nimic.
Îşi privea mama! Sub frumoasa ei privire castanie, ani de afecţiune îl copleşeau.
—  Ţi-e cumva frică, mamă ?
—  La vârsta mea, nu prea mai ai de ce să-ţi fie frică.
—  Zilele sunt tare lungi şi eu nu mai stau niciodată acasă.
—  Mi-e totuna că te aştept, dacă ştiu că trebuie să vii. Iar când nu eşti acasă, mă gândesc la ce faci. Ai vreo veste ?
—  Da, totul e în ordine, dacă e să mă iau după ultima ei telegramă. Dar ştiu că ea spune aşa pentru ca să mă li­niştească.
La uşă se aude soneria. Medicul îi surâde mamei şi se duce să deschidă. În penumbra culoarului, Tarrou părea un urs mare, îmbrăcat în cenuşiu. Rieux îl pofteşte să se aşeze în faţa biroului său. El însuşi rămâne în picioare, în spatele fotoliului. Îi despărţea singura lampă aprinsă în odaie, pe birou.
—  Ştiu că pot vorbi deschis cu dumneavoastră, spune Tarrou direct.
Rieux aprobă în tăcere.
—  Peste două săptămâni sau peste o lună nu veţi mai fi de nici un folos aici, sunteţi depăşit de evenimente.
—  Este adevărat, spune Rieux.
—  Organizarea serviciului sanitar este proastă. N-aveţi nici timp, nici oameni.
Medicul recunoaşte din nou că ăsta era adevărul.
—  Am aflat că prefectura se gândeşte la un fel de ser­viciu civil care să oblige bărbaţii sănătoşi să participe la salvarea generală.
—  Sunteţi bine informat. Dar nemulţumirea este mare acum şi prefectul ezită.
—  De ce nu chemaţi voluntari ?
—  S-a făcut şi asta, dar rezultatele au fost slabe.
—  S-a făcut pe cale oficială, cam fără convingere. Ceea ce le lipseşte este imaginaţia. Ei nu sunt niciodată la înălţi­mea epidemiilor. Şi remediile pe care ei le imaginează abia sunt bune pentru un guturai. Dacă îi lăsăm să-şi vadă de treabă tot aşa cum ştiu ei, or să piară şi ei, şi noi cu ei.
—  E probabil, spune Rieux. Trebuie să-ţi spun că s-au gândit totuşi la cei din închisoare, pentru ceea ce aş numi muncile grele.
—  Mi-ar fi plăcut mai mult să fi fost nişte oameni liberi.
—  Şi mie. Dar, în definitiv, de ce ?
—  Am oroare de condamnările la moarte.
Rieux se uită la el.
—  Atunci ?
— Atunci, am un plan de organizare pentru formaţii de sanitari voluntari. Daţi-mi autorizaţie să mă ocup de asta şi să lăsăm la o parte administraţia. De altfel nu mai poate face faţă. Am aproape în toate părţile prieteni şi ei vor forma pri­mul nucleu. Şi, bineînţeles, voi participa şi eu.
—  Nu vă îndoiţi, desigur, că primesc cu plăcere, spune Rieux. E nevoie să fii ajutat, mai ales în această meserie. Iau asupra mea sarcina să conving prefectura să accepte ideea. De altfel, nici n-au de ales. Dar...
Rieux se gândi un moment.
—  Dar această muncă poate fi mortală, ştiţi asta foarte bine. În orice caz, trebuie să vă previn. V-aţi gândit bine ?
Tarrou îl privea cu ochii săi cenuşii.
—  Ce părere aveţi de predica lui Paneloux, domnule doctor ?
Întrebarea era pusă în mod firesc şi Rieux a răspuns tot la fel de firesc.
—  Am trăit prea mult în spitale ca să-mi placă ideea pe­depsei colective. Dar, ştiţi, creştinii vorbesc uneori în felul ăsta, fără să creadă într-adevăr vreodată în ceea ce spun. Sunt mai buni decât par.
—  Credeţi, totuşi, ca şi Paneloux, că ciuma are partea ei bună, că ne deschide ochii, că ne sileşte să gândim ?
Doctorul scutură din cap cu nerăbdare.
—  La fel ca toate bolile din lume. Ceea ce este adevărat cu relele acestei lumi este adevărat şi în legătură cu ciuma. Ea poate folosi pentru a-i înălţa pe câţiva. Când vezi însă mi­zeria şi durerea pe care o aduce, trebuie să fii nebun, orb sau laş ca să te resemnezi cu ciuma.
 Rieux abia ridicase vocea. Dar Tarrou făcu un gest cu mâna pentru a-l calma parcă. Zâmbea.
—  Da, spune Rieux dând din umeri. Dar nu mi-aţi răspuns. V-aţi gândit bine ?
Tarrou s-a aşezat mai comod în fotoliu şi şi-a întins capul spre lumină.
—  Credeţi în Dumnezeu, domnule doctor ?
Întrebarea era din nou pusă în mod firesc. Dar de astă dată Rieux a ezitat.
—  Nu, dar ce semnificaţie poate să aibe asta ? Sunt în întuneric şi încerc să văd prin el. Aşa ceva de mult a încetat să mi se pară original.
—  Dar nu aşa ceva oare vă desparte de Paneloux ?
—  Nu cred. Paneloux este un om cu carte. N-a văzut destui oameni murind şi de aceea vorbeşte în numele unui adevăr. Dar cel din urmă preot de ţară, care are grija enoria­şilor lui şi care a auzit respiraţia unui om trăgând să moară, gândeşte la fel ca mine. El s-ar fi străduit să înlăture suferinţa, înainte de a dori să demonstreze cât este ea de bine­venită.
Rieux se ridică, obrazul lui era acum în umbră.
—  Să lăsăm asta, dacă nu vreţi să răspundeţi, spune el. Tarrou zâmbea fără să se mişte din fotoliu.
—  Pot să răspund printr-o întrebare ? Doctorul zâmbeşte la rândul său:
—  Vă place misterul, spune el. Daţi-i drumul.
—  lată, spuse Tarrou. De ce daţi dumneavoastră înşivă dovadă de atâta devotament, din moment ce nu credeţi în Dumnezeu ? Răspunsul dumneavoastră mă va ajută, poate, să răspund eu însumi.
Fără să iasă din umbră, doctorul spune că răspunsese mai înainte, că dacă ar crede într-un Dumnezeu atotputernic, ar înceta să mai vindece oamenii, lăsându-i atunci lui această grijă. Dar că nimeni pe lume, nu, nici măcar Paneloux, care crede că e credincios, nu crede într-un Dumnezeu de acest fel, din moment ce nimeni nu se lasă în voia soartei, şi că din acest punct de vedere cel puţin, el, Rieux, crede că se află pe calea cea dreaptă, luptând împotriva creaţiunii, aşa cum era ea.
—  Ah! spune Tarrou, asta este deci ideea pe care v-o faceţi despre meseria dumneavoastră ?
—  Cam asta, răspunse doctorul, ieşind în lumină.
Tarrou fluieră încet şi doctorul îl priveşte.
—  Da, spune el, gândiţi în sinea dumneavoastră că e ne­voie de orgoliu pentru asta. Dar n-am decât orgoliul care tre­buie, credeţi-mă. Nu ştiu ce mă aşteaptă şi nici ceea ce va urma după toate astea. Pentru moment există bolnavi şi tre­buie să-i vindec. După aceea o să reflectăm, şi eu, şi ei. Dar cel mai urgent lucru este să-i vindec. Îi apăr cum pot, nimic mai mult.
—  Împotriva cui ?
Rieux se întoarce spre fereastră. Ghicea în depărtare ma­rea, după o condensare mai întunecată a orizontului. Re­simţea doar oboseala şi lupta în acelaşi timp împotriva unei dorinţe neaşteptate şi nesocotite de a se destăinui ceva mai mult acestui om ciudat, pe care însă îl simţea aproape.
—  Habar n-am, Tarrou, îţi jur că habar n-am. Când m-am apucat de această meserie,  am făcut-o într-o oarecare măsură în mod abstract, pentru că aveam nevoie de asta, pentru că era o situaţie ca oricare alta, una dintre acelea la care se gândesc tinerii. Poate şi pentru că era deosebit de greu pentru un băiat de muncitor ca mine. Şi apoi a trebuit să văd cum se moare. Ştii că există oameni care refuză să moară ? Ai auzit vreodată o femeie strigând: Niciodată ! în clipa morţii ? Eu, da. Şi am descoperit atunci că nu mă pu­team obişnui cu aşa ceva. Eram tânăr şi credeam că dezgustul meu se adresează ordinii însăşi a lumii. Între timp am deve­nit mai modest. Pur şi simplu, tot nu m-am obişnuit să văd cum se moare. Nu ştiu nimic mai mult, dar la urma urmei...
Rieux tace şi se aşează iar. Îşi simţea gura uscată.
—  La urma urmei ? spune încet Tarrou.
—  La urma urmei... reia doctorul şi ezită din nou, pri-vindu-l pe Tarrou cu atenţie, e vorba de un lucru pe care un om ca dumneata îl poate înţelege, nu-i aşa, dar de vreme ce ordinea lumii este guvernată de moarte, poate că e mai bine pentru Dumnezeu să nu credem în el şi să luptăm din toate puterile împotriva morţii, fără a ridica ochii spre acest cer în care El tace.
—  Da, aprobă Tarrou, pot să înţeleg, dar victoriile dumitale vor fi totdeauna provizorii, nimic mai mult.
Rieux pare să se întunece la faţă.
—  Totdeauna, ştiu. Dar ăsta nu e un motiv să încetezi să lupţi.
—  Nu, nu este un motiv. Dar îmi închipui atunci ce tre­buie să fie pentru dumneata această ciumă.
—  Da, spune Rieux. O interminabilă înfrângere.
Tarrou şi-a aţintit o clipă privirea asupra doctorului, apoi se ridică şi porneşte grăbit spre uşă. Şi Rieux îl urmează. Era tocmai lângă el, când, Tarrou, care părea să se uite în jos la picioarele sale, îi spune :
—  Cine te-a învăţat toate astea, doctore ?
Răspunsul vine de îndată:
—  Mizeria.
Rieux deschide uşa biroului său şi, pe culoar, îi spune lui Tarrou că trebuia să coboare şi el ca să meargă la unul din bolnavii săi de la periferie. Tarrou îi propune să-l însoţească şi doctorul primeşte. La capătul culoarului au întâlnit-o pe doamna Rieux căreia doctorul i-l prezintă pe Tarrou.
—  Un prieten, spune el.
—  O ! spune doamna Rieux, sunt foarte bucuroasă să vă cunosc.
Plecând, Tarrou îşi mai întoarce o dată privirea în urma ei. Pe palier, doctorul încearcă zadarnic să facă lumină pe scări. Totul rămânea cufundat în beznă. Doctorul se întreba dacă era cumva efectul unei noi măsuri de economie. Dar nu puteai şti. De câtăva vreme, în case şi în oraş, totul se strica. Poate pur şi simplu din pricină că portarii şi concetăţenii noştri, in general, nu mai aveau grijă de nimic. Dar doctorul nu a avut timp să-şi continue întrebările, căci vocea lui Tarrou răsună in urma Iui:
—  Încă un cuvânt, doctore, chiar dacă ţi se pare ridicol: ai întru totul dreptate.
Rieux dă din umeri pentru sine, în întuneric.
—  Nu ştiu, zău. Dar dumneata de unde ştii ?
—  O, face celălalt fără să se turbure, eu am puţine lucru­ri de aflat.
Doctorul se opreşte şi, în urma lui, piciorul lui Tarrou alunecă pe o treaptă. Tarrou se agaţă cu mâna de umărul lui Rieux.
—  Crezi că ştii totul despre viaţă ? îl întreabă acesta.
Răspunsul a venit din întuneric, adus de aceeaşi voce li­niştită : — Da.
Când au ieşit în stradă, au văzut că era destul de târziu, poate ora unsprezece. Oraşul era mut, populat doar de foşnete uşoare. Foarte departe, răsuna clopoţelul unei ambulanţe. S-au urcat în maşină şi Rieux a dat drumul la motor.
— Va trebui, spune el, să vii mâine la spital pentru vac­cinul preventiv. Dar, ca să încheiem, şi înainte de a intra în această poveste, gândeşte-te că ai o şansă din trei să scapi.
—  Aceste evaluări n-au rost, doctore, o ştii la fel de bine ca şi mine. Cu o sută de ani în urmă, o epidemie de ciumă a omorât toţi locuitorii unui oraş din Persia, cu excepţia exact a omului care spăla morţii şi care nu încetase nici o clipă să-şi exercite meseria.
—  Şi-a păstrat această a treia şansă, nimic mai mult, spune Rieux cu o voce deodată mai înăbuşită. Dar este ade­vărat că în privinţa asta nu ştim mai nimic.
Intrau acum în mahalale. Farurile luminau străzile pus­tii. S-au oprit. În faţa maşinii, Rieux îl întreabă pe Tarrou dacă voia să intre şi acesta spuse că da. Un reflex al cerului le lumina obrazul. Rieux avu deodată un râs prietenesc.
—  Ia spune-mi, Tarrou, zise el, ce te îndeamnă să te ocupi de asta ?
—  Nu ştiu. Morala mea, poate.
—  Si care anume ?
—  Înţelegerea.
Tarrou se întoarce cu faţa spre casă şi Rieux nu i-a mai văzut obrazul până în clipa când au fost înăuntru, la bătrânul astmatic.


va urma