Agentia de detective nr.1 (VIII)

Alexander McCall Smith

Iubitul 

În toata tara erau trei case cu totul exceptionale, iar Mma Ramotswe simtea o oarecare satisfactie la gândul ca fusese invitata la doua dintre ele. Cea mai faimoasa dintre acestea era Mokolodi, o cladire imensa, asemanatoare cu un castel, situata în mijlocul savanei, la sud de Gaborone. Casa asta, cu porti ornamentate cu pasari-rinocer din fier, era, probabil, cea mai mare din tara si, în mod clar, era mai impresionanta decât Casa Phakadi, din nord, amplasata prea aproape de bazinul colector ca sa fie pe gustul lui Mma Ramotswe. Avea totusi avantajele ei, de vreme ce bazinul colector atragea o mare varietate de pasari, iar de pe veranda Casei Phakadi puteai urmari pâlcurile de flamingi ce aterizau în apa verde-mâloasa. Dar nu puteai sta pe veranda daca vântul batea în sensul gresit, ceea ce se întâmpla destul de des.
Despre a treia casa doar puteai banui ca e grandioasa, de vreme ce putini fusesera invitati sa-i treaca pragul. Întregul Gaborone trebuia sa se bazeze doar pe ceea ce se putea vedea de afara- adica nu prea mult, fiindca era încon­jurata de un zid alb înalt - sau pe povestirile celor care fusesera chemati în casa din diverse motive. Acestea, fara exceptie, laudau opulenta interiorului.
 - Ca Palatul Buckingham, povestea o femeie care fusese chemata pentru aranjamentele florale cu ocazia unei reuniuni familiale. Doar ca-i ceva mai bine. Cred ca regina locuieste un pic mai modest decât oamenii de acolo.

Oamenii în cauza erau familia domnului Paliwalar Sundigar Patel, proprietarul a opt ma­gazine - cinci din Gaborone si trei din Francistown -, al unui hotel din Orapa si al unei case de moda barbateasca din Lobatse. Era, fara îndoiala, unul dintre cei mai bogati oameni din tara, daca nu cumva chiar cel mai bogat. Dar în Botswana asta nu însemna nimic, deoarece nici un ban nu fusese investit în vite si era bine stiut ca banii neinvestiti în vite erau ca si aruncati pe fereastra.

Domnul Paliwalar Patel venise în Botswana în 1967, la vârsta de douazeci si cinci de ani. Pe atunci nu avea prea multi bani, dar tatal sau, comerciant într-o zona îndepartata din Tinutul Zulusilor, îi împrumutase bani sa-si cumpere pri­mul magazin în Mall-ul African, care se dovedise a fi un mare succes. Domnul Patel cumpara marfa mai pe nimic de la negustorii falimentari si apoi o vindea cu un profit minim. Comertul înflorise si dupa primul magazin a urmat altul, apoi altul, toate conduse dupa aceeasi fîlosofîe negustoreasca. În jurul vârstei de cincizeci de ani, oprise extinderea imperiului sau comercial si se concentrase asupra educatiei si perfectio­narii cunostintelor familiei sale.

Avea patru copii - un fiu, Wallace, doua fiice gemene, Sandri si Pali, si mezina, Nandira. Wallace fusese trimis la o scoala de elita, cu internat, în Zimbabwe, pentru a fi crescut ca un gentleman, asa cum dorea domnul Patel. Acolo învata sa joace cricket si sa fie nemilos. Apoi, dupa o donatie generoasa a domului Patel, fusese primit la o scoala de stomatologie, dupa care se întoarse în Durban, unde-si deschise un cabinet particular specializat în stomatologie estetica. La un moment dat îsi scurtase numele - „pentru a pastra aparentele" - si devenise domnul Wallace Pate BDS10 (Natal).
Domnul Patel protesta când afla despre aceasta schimbare de nume.
 - Pot sa stiu si eu cum ai devenit domnul Wallace Pate BDS (Natal)? De ce? Te pomenesti ca ti-o fi rusine? Ai cumva impresia ca eu sunt doar domnul Paliwalar Patel BA (Ratat) sau ceva de genul asta?
Fiul încerca sa-si îmbuneze tatal.
 - Numele scurte sunt mai usor de retinut, tata. Pate, Patel - aceeasi mâncare de peste. De ce sa am o litera în plus la sfârsit ? Concizia e la moda. Trebuie sa fim în pas cu moda. Totul s-a modernizat, pâna si numele.

Gemenele nu aveau asemenea fumuri. Fuse­sera trimise amândoua în Natal, sa-si gaseasca soti, sarcina de care se achitasera întocmai cum îsi dorise tatal lor. Ambii gineri fusesera bagati în afacere si se dovedira a fi priceputi la cifre si întelegatori în ceea ce priveste importanta marjei minime de profit.

Apoi, mai era Nandira, care la data aceea avea saisprezece ani si era eleva la scoala Maru-a-Pula din Gaborone, cea mai buna si cea mai costi­sitoare scoala din tara. Învata bine, tot timpul venea acasa cu rezultate stralucite si se astepta de Ia ea sa fie o partida buna când va sosi timpul -probabil pe la douazeci de ani, în opinia domnului Patel, vârsta optima pentru maritis.

Întreaga familie, inclusiv ginerii, bunicii si câtiva veri îndepartati, locuiau la casa Patel, lânga vechiul Club al Armatei Botswaneze. Pe vremuri, aici fusesera mai multe case în stil colo­nial, cu verande mari si plase de tântari, dar domnul Patel le darâmase si-si construise din temelie noua casa. De fapt, erau mai multe case legate una de alta, toate formând complexul familial Patel.
 - Noua, indienilor, ne place sa locuim într-un complex, îi explicase domnul Patel arhitectului. Ne place sa stim ce se întâmpla în familie, înte­legeti?
Arhitectul, caruia i se daduse mâna libera, proiectase o casa în care strecurase toate capri­ciile arhitecturale care, de-a lungul anilor, îi fuse­sera refuzate de clientii mai pretentiosi, dar mai putin înstariti. Spre marea sa mirare, domnul Patel acceptase totul, iar cladirea astfel construi­ta era foarte pe gustul sau. Fusese mobilata în ceea ce am putea numi rococo de Delhi, cu mobilierul si draperiile încarcate de bizbrizuri aurii, iar pe pereti fura agatate tablouri costi­sitoare, ce înfatisau sfinti hindusi si capre sal­batice ale caror ochi te urmareau oriunde te aflai în încapere.

Când gemenele se maritasera, în cadrul unei ceremonii somptuoase tinute la Durban, la care fusesera invitate peste o mie cinci sute de per­soane, fiecareia i se alocase propria aripa, casa fiind considerabil extinsa în acest scop. Ginerii primira fiecare câte un Mercedes Benz rosu, cu initialele lor gravate pe portiera soferului. Asta a însemnat si o extindere a garajului Patel, având în vedere faptul ca acum urma sa gazduiasca patru Mercedesuri: pe cel al domnului Patel, al doamnei Patel (condus de sofer) si pe cele doua ale ginerilor.

Un var în vârsta îl abordase la nunta, în Durban, si-i spusese:
 - Omule, noi, indienii, trebuie sa fim pru­denti. N-ar trebui sa faci parada de-averea ta te miri unde. Stii, africanilor nu le place chestia asta si, când ti-o fi lumea mai draga, o sa te trezesti ca te lasa fara ea. Uita-te la ce s-a-n-tâmplat în Uganda. Asculta ce turuie mintile alea înfierbântate din Zimbabwe. Imagineaza-ti ce ne-ar face zulusii daca li s-ar oferi ocazia. Trebuie sa fim discreti.

Domnul Patel clatinase din cap: - Nimic din ceea ce-mi spui nu-i valabil pentru Botswana. Acolo nu ne paste nici o pri­mejdie, pe cuvânt. Sunt oameni cumpatati. Ar trebui sa-i vezi, cu toate diamantele alea ale lor. Diamantele aduc stabilitate, crede-ma.
Varul nu paru dispus sa-i ia în seama spusele.
 - Asa-i Africa, întelegi? continua el. Totul merge bine, chiar foarte bine într-o zi, iar a doua zi te trezesti cu beregata taiata. Ai grija!
Domnul Patel puse oarecum la suflet avertis­mentul primit si supraînalta zidul care-i încon­jura casa, astfel încât oamenii sa nu se poata uita pe fereastra la luxul dinauntru. Si daca au continuat sa se plimbe prin oras în masinile lor mari, ei bine, erau multe masini de felul acesta si nu vedea nici un motiv pentru care ar fi tocmai ei luati la ochi în mod special.

Mma Ramotswe fu încântata când primi un telefon de la domnul Patel, care o invita sa-i faca O vizita acasa într-una din serile urmatoare. Se Întelesera sa se întâlneasca în chiar seara aceea. Iar ea se duse mai întâi acasa sa se schimbe într-o rochie mai pretentioasa înainte de-a se prezenta la poarta resedintei Patel. Înainte sa plece, îl suna pe domnul J.L.B. Matekoni.
 - Spuneai c-ar trebui sa fac rost de un client bogat, îi spuse ea. Acum am unul. E vorba de domnul Patel.
Domnul J.L.B. Matekoni rasufla adânc.
 - E un om foarte bogat, spuse el. Are patru Mercedes Benz-uri. Patru. Trei dintre ele sunt OK, dar unul are probleme la transmisie. O pro­blema de racord, una urâta de tot, am petrecut zile întregi încercând s-o repar...

La casa Patel nu împingi poarta si intri cu una, OU doua; nici nu poti sa parchezi în fata si-apoi la claxonezi, asa cum face toata lumea cu celelalte case. La casa Patel apesi o sonerie montata în zid si o voce pitigaiata îti raspunde dintr-o boxa de deasupra capului.
 - Da, aici e resedinta Patel. Ce doriti?
 - Sunt Mma Ramotswe, raspunse ea.
Detectiv...
Dinspre boxa rasuna o voce hârâita:
 - Detectiv? Ce fel de detectiv?
Era pe cale sa raspunda când se auzi un declic si poarta începu sa se deschida. Mma Ramotswe îsi lasase dubita alba dupa colt, sa pastreze apa­rentele, asa ca o lua pe jos spre complex. Înaun­tru se trezi într-o curte care fusese transformata cu ajutorul umbrarelor într-un loc cu vegetatie luxurianta. In capatul curtii se afla intrarea pro-priu-zisa în casa, o usa mare, flancata de coloane albe, înalte, si ghivece cu flori. Domnul Patel aparu în usa deschisa si-i facu semn cu bastonul. Fireste, îl mai vazuse pe domnul Patel si înainte si stia ca are o proteza ortopedica, dar nu-l mai vazuse niciodata atât de aproape si nu se asteptase sa fie atât de scund. Mma Ramotswe nu era înalta - fusese binecuvântata mai curând cu o circumferinta generoasa decât cu o statura înalta-, dar domnul Patel se uita la ea de jos când îi strânse mâna si o invita înauntru.
 - Ai mai fost la mine în casa vreodata? se interesa el, desi stia foarte bine ca nu mai fusese. Ai mai fost la vreo petrecere de-a mea?
Si întrebarea asta era cusuta cu ata alba. Domnul Patel nu dadea niciodata petreceri si ea se întreba ce rost are sa pretinda ca ar da.
 - Nu, raspunse ea simplu. Nu m-ati invitat niciodata.
 - Of, Doamne, spuse el, chicotind. Mare greseala am facut. 
O conduse prin hol, o încapere lunga, cu po­deaua lucioasa, placata în marmura alba si neagra. Erau multe lucruri de alama în camera aceasta - alamuri scumpe, lustruite - si toate astea creau senzatia generala de stralucire.
 - O sa mergem în biroul meu, spuse el. E camera mea personala, în care nu are voie sa intre nimeni din familie. Stiu ca nu au voie sa ma deranjeze acolo nici daca e casa-n flacari.

Biroul era o încapere larga, dominata de o masa mare, pe care erau trei telefoane si un set de birou scump. Mma Ramotswe examina setul, care consta în mai multe rafturi de sticla pentru stilouri, rafturile fiind sustinute de colti de ele­fanti miniaturali, sculptati în fildes.
 - Ia loc, te rog, o invita domnul Patel, aratând ipre un fotoliu alb din piele. Mie-mi ia mai mult sa ma asez, fiindca sunt olog. Iata, vezi ? Sunt tot timpul în cautarea altui picior mai bun. Asta-i italian si m-a costat o gramada de bani, dar cred ca sunt altele si mai bune. Poate în America.
Mma Ramotswe se cufunda în fotoliu si se uita la gazda ei.
 - O sa trec direct la subiect, o anunta domnul Patel. N-are nici un sens sa ne învârtim în jurul cozii si sa batem câmpii, nu-i asa? Asa-i.

Facu o pauza, asteptând ca ea sa-i dea drep­tate. Ea încuviinta usor din cap.
 - Sunt familist, Mma Ramotswe, începu el. Am o familie fericita, ai carei membri locuiesc cu totii în casa asta, cu exceptia fiului meu, care-i dentist în Durban. Poate ai auzit de el. Mai nou îl cheama Pate.
 - Am auzit de el, raspunse Mma Ramotswe. Oamenii vorbesc cu respect despre el, chiar si aici.
Domnul Patel straluci de placere.
 - Doamne Dumnezeule, asta-i o veste extrem de buna. Dar ceilalti copii ai mei sunt la fel de importanti pentru mine. Nu fac nici o diferenta între ei. Toti sunt la fel. Egalitate deplina.
 - Foarte întelept din partea dumneavoastra, îl aproba Mma Ramotswe. Favorizarea unuia din­tre ei ar duce automat la râca.
 - Asta asa-i. Bine zis, fu de acord domnul Patel. Copiii observa când parintii îi dau doua bomboane unuia si numai una celuilalt. Si ei stiu sa numere.
Mma Ramotswe încuviinta din cap, întrebându-se unde vrea sa ajunga.
 - Sa revenim, zise domnul Patel. Fetele mai mari, gemenele, sunt maritate cu baieti foarte buni si locuiesc sub acoperisul meu. Asta-i minu­nat. Asa ca ramâne doar un singur copil, micuta mea Nandira. Are saisprezece ani si-i eleva la Maru-a-Pula. Învata bine, dar...

Facu o pauza, uitându-se la Mma Ramotswe cu ochii mijiti.
 - Stii cum sunt adolescentii, nu-i asa ? Stii cum stau lucrurile cu ei în zilele noastre, Mma Ramotswe dadu din umeri.
 - Adesea dau mare bataie de cap parintilor. Am vazut multi parinti varsând lacrimi amare din pricina progeniturilor lor adolescentine.

Domnul Patel ridica brusc bastonul si îsi izbi piciorul artificial ca pentru a-si întari spusele. In : mod surprinzator, acesta suna a gol si a tinichea.
 - De-asta sunt îngrijorat, spuse el pe un ton vehement. Asta se-ntâmpla. Si nu voi permite una ca asta. Nu în familia mea.
 - Ce anume ? întreba Mma Ramotswe. Ado­lescenti ?
 - Baieti, raspunse domnul Patel acru. Nandira mea se-ntâlneste în secret cu un baiat. Neaga, dar stiu ca-i vorba de un baiat. Si este un lucru nepermis, indiferent ce spun prin oras oamenii astia cu vederi moderne. Un lucru nepermis în familia mea, în casa asta.

În timp ce vorbea domnul Patel, usa biroului, pe care o închisesera când intrasera, se deschise, iar în camera îsi facu aparitia o femeie. Era o localnica: o saluta politicos pe Mma Ramotswe în limba setswana înainte de a-i oferi o tava pe care erau asezate pahare cu mai multe feluri de sucuri de fructe. Mma Ramotswe alese un pahar cu suc de guave si-i multumi servitoarei. Domnul Patel se servi cu suc de portocale, apoi, nerabdator, îi facu semn cu bastonul femeii, sa iasa din camera. Astepta s-o vada disparând înainte de-a continua discutia:
 - Am vorbit cu ea pe tema asta, zise el, am fost foarte clar. I-am spus ca nu-mi pasa ce fac alti copii - asta-i treaba parintilor lor, nu a mea. Dar i-am spus foarte clar ca nu are voie sa se plimbe prin oras cu baietii sau sa se-ntâlneasca cu cineva dupa ore. Si cu asta basta.

Se batu usurel cu bastonul peste proteza plantara, apoi astepta reactia lui Mma Ramotswe.
Ea îsi drese glasul.
 - Si vreti sa fac ceva în legatura cu treaba asta? întreba pe un ton scazut. De asta m-ati chemat aici asta seara?
Domnul Patel încuviinta din cap.
 - Exact. Vreau sa afli al cui e baiatul asta, apoi o sa stau de vorba cu el.
Mma Ramotswe se uita fix la domnul Patel. Oare omul asta are habar, se întreba ea, cum se comporta tinerii în zilele noastre, mai ales cei de la o scoala ca Maru-a-Pula, unde învata atâtia elevi straini, printre care chiar si copii de la ambasada americana ?  
Auzise de tati indieni care încercau sa aranjeze casatorii, dar pâna acum nu mai întâlnise nici unul. Si iata-l acum pe domnul Patel, care presupunea c-o sa fie de acord cu el, ca o sa-i împartaseasca punctul de vedere.
 - N-ar fi mai bine sa discutati cu ea ? întreba ea blând. Daca o întrebati cine-i tânarul, s-ar putea sa va spuna.
Domnul Patel se întinse dupa baston si-si ciocani piciorul de tabla.
 - Nici gând, exclama el cu asprime, pe un ton taios. Nici gând! O întreb deja de trei saptamâni, poate chiar de patru. Si nu-mi raspunde. Tace cu nerusinare.
Mma Ramotswe îsi studie vârful picioarelor, constienta de privirea întrebatoare cu care o scruta domnul Patel. Unul dintre principiile vietii ei profesionale era acela de a nu refuza niciodata un client decât daca i se cere sa comita o infractiune. Regula asta parea sa functioneze bine; învatase deja ca ideea pe care si-o formase în legatura cu o cerere de ajutor, în legatura cu ceea ce-i drept sau gresit din punct de vedere moral, se schimbase când luase cunostinta de alti factori implicati. La fel ar putea fi si cu domnul Patel; dar, chiar daca nu era asa, avea ea sufi­ciente motive sa-l refuze ? Cine era ea sa judece un tata indian nelinistit, când stia foarte putine lucruri despre cum îsi rânduiesc acesti oameni viata? Avea, instinctiv, oarece simpatie pentru fata, fireste; ce soarta îngrozitoare pe capul ei, sa aiba asa un tata, care sa o tina într-o cusca aurita. Taticul ei nu-i pusese nici o piedica; avu­sese deplina încredere în ea, iar ea, în schimb, nu-i ascunsese nimic - poate doar cu exceptia adevarului despre Note.
Îsi ridica privirea. Domnul Patel o urmarea cu ochii lui negri, batând cu vârful bastonului aproape imperceptibil în podea.
 - O sa aflu ce mi-ati cerut, se hotarî ea. Desi trebuie sa recunosc ca nu-mi place sa fac asa ceva. Nu-mi place ideea de a urmari un copil.
 - Dar copiii trebuie sa fie urmariti, decreta domnul Patel. Daca parintii nu-si urmaresc copiii, unde ajungem? Spune-mi!
 - Vine o vreme când trebuie sa-si vada de viata lor, zise Mma Ramotswe. Trebuie sa-i lasam sa-si urmeze propriul drum.
 - Prostii! tipa domnul Patel. Aiureli mo­deme. Tatal meu m-a batut când aveam douazeci si doi de ani. Da, m-a batut pentru ca facusem o greseala la magazin. Si mi-am meritat chelfa-neala. Fara aiurelile astea moderne.
Mma Ramotswe se ridica în picioare.
 - Eu sunt o femeie moderna, spuse ea. Pro­babil avem vederi diferite. Dar n-are nici o impor­tanta. Mi-am dat acordul sa fac ce-mi cereti. Acum tot ce mai trebuie sa faceti este sa-mi aratati o fotografie a fetei, sa stiu pe cine trebuie sa urmaresc.
Domnul Patel se ridica cu greu, îndreptân-du-si piciorul de tinichea cu mâinile.
 - Nu-i nevoie de fotografie, zise el, pot sa ti-o arat chiar pe fata, sa te uiti bine la ea.
Mma Ramotswe îsi ridica mâinile într-un gest de protest.
 - Dar atunci fata va sti cine sunt, îl contra­zise ea. Trebuie sa actionez neobservata.
 - Aha! se dumeri domnul Patel. Foarte buna idee. Voi, detectivii, sunteti oameni foarte des­tepti.
 - Femeile, îl corecta Mma Ramotswe. Domnul Patel se uita la ea piezis, dar nu co­menta. N-avea timp pentru idei moderne.
În timp ce iesea din casa, Mma Ramotswe îsi zise: Are patru copii, eu n-am nici unul.  

Omul asta nu-i un tata bun, pentru ca-si iubeste copiii prea mult - vrea sa-i stapâneasca. Trebuie sa-i lasi liberi. Liberi.

Si îsi aminti de momentul în care singura, nici macar sprijinita de Note, care gasise o scuza, condusese pe ultimul drum trupul micut al copi­lului nascut prematur, atât de fragil, atât de usor. Se uitase spre cer si voise sa-i spuna ceva lui Dumnezeu, dar nu putuse sa scoata nici un cu­vânt, nimic, din cauza hohotelor de plâns.
Mma Ramotswe se gândea ca acesta va fi un caz destul de usor. Sa urmaresti pe cineva ar putea fi întotdeauna o chestie dificila, fiindca trebuie la fii tot timpul la curent cu miscarile persoanei în cauza. Asta poate sa însemne lungi perioade de asteptare în fata casei si biroului respecti­vului, fara sa faci nimic altceva decât sa urma­resti daca apare cineva. Nandira va fi la scoala cea mai mare parte a zilei, bineînteles, iar asta însemna ca Mma Ramotswe îsi poate vedea de alte treburi pâna la ora trei, când se terminau OUrsurile. Atunci trebuia sa înceapa s-o urma­reasca, sa vada unde se duce.

Pe urma, lui Mma Ramotswe îi veni ideea ca urmarirea unui copil ar putea fi problematica. Una e sa urmaresti pe cineva care conduce o masina - nu trebuie sa faci nimic altceva decât la-l urmaresti cu dubita alba. Dar daca persoana urmarita e pe bicicleta - asa cum se întâmpla cu Oel mai multi copii când se întorc de la scoala -, atunci ar fi de-a dreptul ciudat daca dubita alba ar fi vazuta târându-se pe drum. Daca ar merge BCasa pe jos, fireste, ar putea si ea însasi sa se tina la o distanta rezonabila în spatele ei. Ar putea chiar sa împrumute unul dintre câinii aia galbeni, îngrozitori, ai vecinului si sa se prefaca cum ca-l plimba.

A doua zi dupa întrevederea cu domnul Patel, Mma Ramotswe trase dubita alba în parcarea scolii cu putin înainte ca soneria sa anunte sfâr­situl orelor. Copiii începura sa iasa, grupuri-gru-puri, dar Nandira nu se arata pâna la trei si douazeci. Iesi pe usa cu ghiozdanul într-o mâna sl o carte în cealalta. Era singura, iar Mma Ramotswe putu s-o priveasca bine din cabina dubitei. Era frumusica, o tânara domnisoara, una dintre tinerele de saisprezece ani despre care poti zice ca au nouasprezece sau chiar douazeci.

Porni pe alee si se opri putin sa vorbeasca cu o alta fata, care astepta sub un copac sa vina parintii s-o ia. Discutara câteva minute, apoi Nandira se îndrepta spre poarta scolii.

Mma Ramotswe astepta câteva momente, dupa care iesi din dubita. De îndata ce Nandira porni la drum, o urmari la pas domol. În jur mai erau si alte persoane, asa ca nu iesea deloc în evidenta. Într-o dupa-amiaza târzie de iarna era chiar placut sa faci o plimbare pe jos; peste apro­ximativ o luna, ar fi fost prea cald si atunci ar fi parut dubios.

Urmari fata, care la un moment dat dadu coltul. Îi era deja clar ca Nandira nu se duce direct acasa, de vreme ce casa Patel era în directia opusa. Nici nu mergea în oras, ceea ce însemna ca se duce sa se întâlneasca cu cineva, undeva, într-o casa. Inima i se umplu de satis­factie. Tot ce trebuie sa faca e sa descopere în care casa, apoi va fi o joaca de copil sa afle numele proprietarului si al baiatului. Probabil va putea sa mearga la domnul Patel chiar în seara aceea, sa-i dezvaluie identitatea acestuia din urma. Asta o sa-l impresioneze si vor fi niste bani câstigati foarte usor.
Nandira mai dadu un colt. Mma Ramotswe nu o urma imediat. Ar risca sa devina excesiv de încrezatoare în sine, urmarind un copil nevinovat, si se vazu nevoita sa-si aminteasca regulile filajului. Manualul pe care se baza. Principiile detectivului particular de Clovis Andersen, lublinia ca nu trebuie sa-ti înghesui subiectul. „Pastreaza distanta", scria domnul Andersen, chiar daca asta înseamna sa pierzi din ochi su­biectul din când în când. Poti sa-i dai de urma ttva mai târziu. Iar câteva minute fara contact vizual sunt mai bune decât o confruntare supa­ratoare".
Mma Ramotswe se gândi ca a sosit momentul la dea coltul. Si asta si facu, asteptându-se sa o vada pe Nandira la câteva sute de metri mai încolo, dar când se uita, vazu ca drumul e pus­tiu- se instalase lipsa de contact vizual. Se întoarse si se uita în celalalt sens. În departare lari o masina iesind de pe aleea unei case, dar nimic mai mult.

Mma Ramotswe fu uimita. Era un drum latu­ralnic si nu erau mai mult de trei case pe fiecare parte - cel putin în directia pe care o urmase Nandira. Dar casele astea aveau fiecare porti si alei si, având în vedere faptul ca n-o scapase din ochi mai mult de aproximativ un minut, nu ar fi avut timp sa dispara într-una din aceste case. Mma Ramotswe ar fi vazut-o pe o alee sau tocmai Intrând pe usa uneia dintre ele.

Daca a intrat într-una din aceste case, reflecta Mma Ramotswe, atunci trebuie sa fi fost una din primele doua, fiindca în mod clar nu ar fi avut timp sa ajunga la casele de mai departe. Deci, probabil, situatia nu-i chiar atât de albastra cum crezuse; tot ce trebuie sa faca e sa verifice prima easa din dreapta si prima casa din stânga dru­mului.
statu nemiscata un moment, apoi se hotarî. Se întoarse cât de repede putu la dubita alba si conduse pe traseul urmat de Nandira. Apoi, parca dubita în fata casei din dreapta si merse pe jos pe alee, spre usa principala.


va urma