miercuri, 23 martie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (5)

Violeta Nastasescu





ASIA
Japonia


Vizita în Japonia era privită ca un eveniment important, iar mijloacele de informare în masă au prezentat-o ca atare. Cei care au conceput detaliile vizitei au considerat potrivit să aleagă ruta nordică, ceea ce presupunea parcurgerea vastelor întinderi ale Asiei prin survolarea unei singure ţări şi efectuarea unei singure escale. întrucât una dintre limbile de lucru urma să fie engleza, am fost inclusă în numărul mare al personalului tehnic, împreună cu un interpret din Ministerul Afacerilor Externe, un coleg politicos şi prevenitor, pe care mă puteam bizui de fiecare dată şi în orice împrejurare. Mai era cineva din minister care petrecuse un timp în Japonia pentru a învăţa limba, însă la data vizitei japoneza sa „ruginise”.

După multe ore, avionul a aterizat la Habarovsk, pe fluviul Amur, în apropierea graniţei cu China. Ruşii sunt un popor ospitalier şi au fost la înălţime şi de această dată.

Un număr impresionant de oficialităţi de rang înalt de partid şi guvernamentale aşteptau la aeroport pentru a ura bun venit preşedintelui şi delegaţiei române. Potrivit programului, în timpul alimentării aparatului, care necesita 2-3 ore, preşedintele, soţia lui şi întreaga suită - membrii delegaţiei şi personalul auxiliar - aveau să fie plimbaţi prin oraş, pentru a vizita principalele obiective industriale şi culturale.

La aeroport aştepta un şir nesfârşit de maşini oficiale pentru a prelua delegaţia, iar ruşii i-au îndemnat pe toţi nou-veniţii să urce pentru vizitarea oraşului, conform programului. Era primăvară, aerul era foarte rece, Amurul încă îngheţat tun şi, înainte de topirea gheţii, ruşii scoteau terasamentul şi şinele de cale ferată care serviseră, în timpul lungilor luni de iarnă, să transporte trenurile peste fluviu de pe un mal pe celălalt. Deşi Elena Ceauşescu nu avea nevoie de mine în cursul vizitării oraşului, mă pregăteam să cobor din avion şi să mă alătur grosului delegaţiei. In acel moment, un ziarist s-a apropiat de mine şi s-a oferit să-mi dea un sfat: „Nu te duce, oraşul este insipid şi posomorât, o să-ţi pierzi timpul; mai bine stai aici, căci mai este un program pentru noi ceilalţi, mult mai atrăgător, o să vezi!” Nu a trebuit să insiste ca să mă convingă, entuziasmul meu pentru un oraş aflat la marginea Siberiei era mic. Curând un reprezentant sovietic a urcat în avion pentru a-i invita pe toţi cei rămaşi să binevoiască a lua parte la un dineu într-un restaurant din centrul oraşului. Am acceptat cu plăcere. S-a format o coloană de maşini care în câteva minute ne-a transportat la un dineu cu cele mai fine specialităţi ruseşti, pe gustul celui mai exigent gurmand. Fructe de mare, cele mai gustoase preparate din peşte, icre roşii şi negre, nenumărate mezeluri de diferite varietăţi şi alte delicateţuri pe post de antreuri, urmate de nelipsitul borş şi preparate din came potrivit tradiţiilor naţionale. In ceea ce priveşte vinurile, acestea aveau un gust şi o aromă cu totul deosebite şi ne întrebam oare ce provenienţă aveau. Până când ne-am dat seama, citind eticheta în litere chirilice, că erau produse în Basarabia, care la data vizitei se afla sub autoritate rusească.

Gazdele noastre au făcut tot ce le-a stat în putinţă să ne simţim confortabil. Ne-am înţeles foarte bine, căci am recurs cu toţii la cunoştinţele noastre de rusă pe care le învăţaserăm în prima fază a comunismului, când limba era obligatorie în şcoli.

După două ore petrecute după pofta inimii, coloana de maşini ne-a dus înapoi la avion, unde ne-am instalat bine hrăniţi şi bine dispuşi. După câteva minute au sosit şi membrii delegaţiei, obosiţi şi înfometaţi, duşi prin oraş de colo până colo; şi-au reluat locurile în avion ca să-şi tragă sufletul şi să se odihnească după caznele la care fuseseră supuşi. Cei mai norocoşi chicoteau, felicitându-se că renunţaseră la vizitarea oraşului.

Nimic nu este mai impresionant decât o ceremonie imperială de bun venit, mai ales în Ţara Soarelui Răsare! O împletire a stilului conservator cu cel modern, o pompă reţinută - acestea au constituit protocolul rezervat şefului statului român şi soţiei acestuia, protocol care s-a desfăşurat cu precizia unui ceasornic. Deşi se familiarizase cu acest gen de ceremonii, Elena Ceauşescu s-a arătat impresionată, apreciind onorurile cu care fuseseră primiţi.

Soţii Ceauşescu, membrii delegaţiei şi ofiţerii de securitate au fost instalaţi în palat, în timp ce personalului tehnic i-au fost rezervate camere într-unul din hotelurile de lux ale capitalei Tokio. Elena Ceauşescu nu mi-a spus unde să stau, aşa că a trebuit să cântăresc singură argumentele pro şi contra şederii la hotel sau la palat. Deşi mi-ar fi plăcut să mă bucur de serviciile unui hotel de cinci stele, mi-am dat seama că ar fi fost imposibil să fac naveta între hotel şi palat fără întârzieri în acel stup de albine care era Tokio în anii ’70 şi care, probabil, continuă să fie la fel şi astăzi. Elena Ceauşescu ar fi putut întreba în orice moment: „Unde este Violeta? Ce vreţi să spuneţi că nu ştiţi? Aduceţi-o!” Iar aducerea mea de la hotel la palat în ritm de melc prin traficul imposibil de la Tokio nu era sarcină uşoară. Aşa că, în ciuda feţei încruntate a şefului protocolului român, am decis să stau la palat. De fapt, îmi învăţasem lecţia de la Conakry. Mi-a fost repartizată o cameră confortabilă la parter, de unde puteam urca o scară mare în spirală pentru a ajunge la apartamentul Elenei Ceauşescu. La palat au avut loc diferite acţiuni protocolare organizate de ambele părţi, recepţii şi dineuri, la care Elena Ceauşescu mi-a spus că nu are nevoie de mine, un interpret fiind de ajuns. Mi-a cerut totuşi să stau aproape la prezentarea corpului diplomatic, cu care prilej ea şi preşedintele urmau să facă cunoştinţă cu ambasadorii acreditaţi în Japonia şi cu soţiile acestora, la un pahar de şampanie.

In timpul acelei acţiuni, şi al altor asemenea, am fost confruntată cu un neaşteptat obstacol în persoana şefului român al Protocolului, cu care mă aflam într-o constantă dispută. Omitea permanent să-mi comunice detaliile programelor care mă priveau direct sau schimbările, care nu erau puţine şi interveneau pe măsură ce vizita era în desfăşurare. Atitudinea lui faţă de mine era mai mult decât nepoliticoasă, ca să nu spun altfel, prin contrast cu conduita atentă a tuturor celor din delegaţie, inclusiv miniştri, consilieri şi ofiţeri. In definitiv, eram lector universitar şi, în plus, soţia unui diplomat. Iar el îmi fusese student pe când predam engleza la catedra Institutului de Relaţii Internaţionale. El ignora toate acestea, iar răbdarea mea avea limite. Paharul amărăciunii nu mi se umpluse încă. S-a vărsat mai târziu, la Copenhaga, când am izbucnit la remarcile sale insolente şi mi-am reglat conturile cu el, spre satisfacţia secretă a tuturor celor de faţă.

Ziua era pe sfârşite, avusese loc un dineu oficial, după care o escortasem pe Elena Ceauşescu în chip de doamnă de onoare până la marea uşă a sufrageriei, iar de acolo m-am retras în camera mea, spre a mă pregăti pentru programul zilei următoare. Convinsă că sarcinile mele din acea zi se terminaseră, am făcut baie, mi-am pus părul pe bigudiuri şi m-am dus în pat. Am auzit o bătaie în uşă şi, înainte de a avea timp să cobor din pat, ofiţerul de serviciu a deschis uşa şi mi-a spus cu o voce agitată: „Doamna Violeta, veniţi repede, sunteţi aşteptată sus!” M-a lăsat singură şi în câteva secunde am sărit din pat, blestemând pe individul care niciodată nu mă prevenea la timp în legătură cu ce era programat să aibă loc, mi-am pieptănat părul încă jilav, am pus pe mine o rochie de seară şi am încălţat în grabă o pereche de pantofi, luptând din răsputeri să-mi închid fermoarul de la spate. Am ieşit pe coridor să o caut pe Lili sau pe maseuză, ca să mă ajute la fermoar. Niciuna nu era de găsit, aşa încât căpitanul, care a înţeles situaţia, mi-a venit în ajutor. Nu aveam cum să nu îl accept, aşa că, odată complet îmbrăcată, am urcat în fugă scările, de-abia trăgându-mi sufletul, şi mi-am făcut cunoscută prezenţa. Toată lumea m-a privit cu surprindere, iar o gardă de corp a ieşit din salonul apartamentului Elenei Ceauşescu ca să îmi spună că şi ea era la fel de surprinsă să mă vadă acolo. Nu mă chemase şi nu avea nevoie de mine. Plină de frustrare, m-am întors în cameră, căutând să-mi dau seama cine se afla la originea acelei farse. Mai târziu am aflat de la Lili că Elena Ceauşescu s-a interesat şi ea cine produsese acea inadvertenţă instrucţiune în numele ei, ca până la urmă să afle că fusese dată de nimeni altul decât şeful Protocolului. L-a convocat pe loc şi i-a tras o săpuneală cu care era deja obişnuit din partea ei. Lili a auzit-o ţipând la el: „De ce o tot chinui fără motiv? Şi cum îndrăzneşti să dai ordine în numele meu?” M-am temut că şeful protocolului s-o fi gândit că eu m-am plâns la ea, însă Lili m-a liniştit: „Deloc! Tovarăşa se afla pe palier, v-a văzut alergând pe scări şi s-a mirat ce vi s-a întâmplat.” In acel moment i-am fost recunoscătoare Elenei Ceauşescu pentru că mă proteja împotriva necazurilor la care eram expusă într-un mod atât de nerezonabil şi de grosolan.

Programul oficial cuprindea, aşa cum am menţionat deja, o acţiune protocolară de rutină - prezentarea şefilor misiunilor diplomatice oaspeţilor români. Acţiunea urma să aibă loc după-amiaza, iar Elena Ceauşescu, pregătită de Lili pentru acest eveniment, se întreba ce fel de rochie să îmbrace, lungă sau scurtă. M-a consultat în această chestiune şi, întrucât era vorba de o acţiune de după-amiază, rochia nu putea fi decât scurtă. Am lăsat-o să se pregătească în timpul rămas până la începerea acţiunii, când şeful Protocolului veni în fugă în camera mea să-mi spună că diplomaţii începuseră să sosească şi că soţiile lor purtau rochii lungi. „Du-te şi spune-i!”, mă împinse el (nu îndrăznea să meargă el însuşi). M-am dus şi i-am dat informaţia, însă i-am atras atenţia că, potrivit practicii universale, nu se purtau rochii de seară la începutul după-amiezii. Stătea în cumpănă. „Atunci, ce să fac?” Am repetat: „Rochie scurtă, aceasta este uzanţa.” Preşedintele ascultase conversaţia dintr-o cameră alăturată. Nu şi-a făcut apariţia, însă i-am auzit vocea prin uşa întredeschisă: „Leano, fă aşa cum este uzanţa şi nu cum s-au îmbrăcat femeile alea!” Auzindu-1, ea s-a întors către Lili şi, repetându-mi cuvintele, a spus: „Adu-mi o rochie scurtă, asta este uzanţa!” Aşa că Elena Ceauşescu, urmată de mine, ambele în rochii scurte, ca de altfel şi doamnele din suita curţii imperiale, am primit cortegiul de diplomaţi şi pe doamnele lor. Cele mai multe dintre ele purtau, fireşte, rochii scurte, altele, câteva, rochii de seară, fiecare după nivelul de informaţie pe care îl poseda în ceea ce priveşte uzanţele şi eticheta.

Gazdele japoneze pregătiseră un program separat pentru soţia preşedintelui, cuprinzând o demonstraţie de aranjament floral potrivit artei tradiţionale ikebana, cu o pauză prelungită în cursul căreia doamnele din înalta societate aveau să se întreţină cu Elena Ceauşescu la o ceaşcă de ceai şi biscuiţii de rigoare, o vizită la o întreprindere din oraş şi o plimbare în centru, pentru a vedea câteva magazine de lux. La toate aceste activităţi prevăzute în program i-au ţinut companie generalul Mihai Pacepa şi cu mine, precum şi o tânără în chip de gardă de corp, îmbrăcată în ţinută de stradă, care fusese instruită special de serviciile de securitate pentru a o proteja. Era foarte tânără, foarte timidă şi vizibil emoţionată aflându-se în asemenea cerc. Văzând-o în această stare, mă întrebam dacă biata fată ar fi fost vreodată în stare să facă uz de pistoletul pe care îl purta în poşetă, în caz de atac. Mă simţeam în siguranţă nu atât cu ea, cât cu ofiţerii care însoţeau grupul de vizitatori.

Demonstraţia florală a durat destul de mult, întrucât fuseseră aduse numeroase flori în vederea aranjării lor în vaze potrivite. Privind la Elena Ceauşescu şi cunoscând-o deja destul de bine, mi-am dat seama că lupta să salveze aparenţele şi să disimuleze o plictiseală de moarte. Supliciul odată încheiat, fiecare persoană din grupul de vizitatori români a primit în dar o colecţie de broşuri despre aranjamentele florale, ca amintire a vizitei. Apoi mai multe doamne aristocrate de diferite vârste au înconjurat musafira şi, cu multe cuvinte politicoase şi plecăciuni, au invitat-o la ceai, răcoritoare şi biscuiţi. Discuţia a continuat pe aceeaşi temă a florilor şi, în general, despre flora din Japonia, după care conversaţia a început să lâncezească, întrucât nici musafira, nici gazdele nu păreau să mai găsească vreun subiect de interes. Nu după mult timp, Elena Ceauşescu s-a ridicat fără prea multă ceremonie, spunând că mai are şi alte aranjamente, a mulţumit pentru ospitalitate şi şi-a făcut ieşirea urmată de suită.

Plimbarea prin centrul elegant al capitalei japoneze s-a dovedit a fi mai înviorătoare, datorită acelui amestec de bulevarde strălucitoare cu străduţe laterale exotice, în atmosfera plină de viaţă creată de mulţimea de pietoni, care circulau în toate direcţiile ca într-o mişcare browniană, şi de nenumăratele reclame şi indicatoare ideografice care îl fac pe străin să se simtă ca pe o altă planetă. Tot ce aveam în minte în acel moment, aproape în mod obsesiv, erau vestitele perle Mikimoto. Aveam un colier dublu de perle de cultură în degrade pe care îl cumpărasem dintr-un magazin de bijuterii londonez şi, de asemenea, un inel cu perlă cumpărat la Liege. Insă acum mă aflam chiar în ţara şi oraşul lor de origine. Nu aş fi vrut pentru nimic în lume să pierd acest prilej de a le admira. Rătăcind pe străzile din centru ne-am găsit deodată în faţa unui impunător magazin de bijuterii, pe frontonul căruia se afla înscris cu litere latine mari Mikimoto. M-am gândit că am noroc, dar trebuia să-mi folosesc toată puterea de convingere pentru a-i trezi interesul de a vizita magazinul. I-am explicat tot ce ştiam despre perle, cât de valoroase deveneau când erau montate în metale nobile şi pietre preţioase de diferite culori şi forme. La început nu prea era entuziasmată de ideea vizitării magazinului, dar la insistenţele mele s-a lăsat înduplecată: „Bine, Violeta, hai să intrăm, dacă spui tu!”. Am intrat în magazinul Mikimoto care semăna cu peştera plină de comori a lui Aii Baba, decorată în stil japonez. A vizitat magazinul ca pe o galerie de artă, fără a se opri să cumpere ceva. Printr-o simplă coincidenţă, într-un colţ al magazinului am dat peste o mică expoziţie de artă populară românească, constând din broderii, ceramică şi câteva afişe care ilustrau peisajele naturale cele mai atractive din ţara noastră. Vederea expoziţiei a încântat-o cu adevărat. Fără îndoială expoziţia fusese montată într-un loc foarte frecventat de un public numeros din iniţiativa ambasadei române, în colaborare cu proprietarul magazinului.

Elena Ceauşescu nu a avut nevoie de mine pentru vizita la întreprinderea industrială, astfel că am rămas la palat, în aşteptare de noi instrucţiuni. Când a revenit, m-a chemat să-mi spună plină de indignare: „Uită-te şi tu ce mi-au dat, ce părere ai?” Ţinea în mână o sumedenie de perle baroc înşiruite în fire foarte subţiri. I-am explicat că, aşa cum se prezentau, erau de o valoare medie, ţinând seama de dimensiuni, dar erau foarte frumoase şi meritau să fie purtate numai dacă un bijutier experimentat le-ar fi împletit într-un singur şirag, în formă de colier. Aceasta a mai liniştit-o puţin, aşa că le-a pus în poşetă, pentru ca mai târziu să reapară la Bucureşti în jurul gâtului ei, montate în maniera pe care o sugerasem.

La Tokio nu am avut mult de tradus. Doar la demonstraţia de ikebana şi la pauza de ceai cu aristocratele japoneze, iar la Kyoto şi Osaka, nici atât. In capitală m-a lăsat liberă să mă plimb după pofta inimii, îndemnându-mă să vizitez ce îmi plăcea mai mult şi să cumpăr câte ceva dacă doream. A dat instrucţiuni unui ofiţer să mă însoţească într-o maşină guvernamentală şi astfel escortată m-am îndreptat spre centru, pentru a căuta nişte mătăsuri pe care aş fi dorit să le cumpăr. Curând am renunţat, mătasea japoneză s-a dovedit a nu fi pe gustul meu, în ciuda calităţii. In plus, mulţimea de oameni şi traficul atât de încurcat erau atât de deprimante încât toţi trei - şoferul japonez, ofiţerul român şi cu mine - am considerat mai înţelept să ne strecurăm prin căile de acces întortocheate înapoi la palat.

Am mai ieşit o dată din reşedinţă, de această dată cu generalul Pacepa, pentru a alege câteva obiecte pentru Elena Ceauşescu. Misiunea era mai dificilă. Deşi generalul avea gusturi rafinate, nu se putea şti dacă acele gusturi se potriveau cu înclinaţiile ei în materie de obiecte de artă. împreună am ales câteva vaze de epocă şi un candelabru de cristal, rugând-o pe vânzătoare să le împacheteze cu atenţie, potrivit standardelor cerute pentru transportul internaţional. Dacă a fost sau nu mulţumită de achiziţii, n-am aflat niciodată, căci coletele trebuie să fi fost despachetate după întoarcerea la Bucureşti. 


va urma






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu