ORBITOR (53)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Părăsind uriaşa boltă, am coborît prin capilare ramificate la nesfîrşit, privind structura de fulg de zăpadă a hemoglobinei ce ningea peste noi, am ajuns în organe cu o anatomie străină, nici de om, nici de înger, nici de purice, nici de acarian, organe ce glisau cu încetul în biblioteci şi muzee, baze de date, enciclo­pedii, miliarde de pagini gravate cu un fir de lumină-ntr-un cub de cristal... În acel ultim covor al mamei informaţia curgea-n viaţă şi viaţa în informaţie, textul lui era viu şi Evanghelia lui era purtătoare de mîntuire. Cînd am ieşit şi ne-am găsit din nou în camera noastră din Garibaldi, pielea feţei ne strălucea încă de lumina acelei viziuni.

Cînd securiştii s-au înfiinţat iar, au trebuit să rămînă-nghe-suiţi în holul de la intrare. Se uitau perplecşi la cubul vag staco­jiu. Şi-au dat repede seama că nici măcar n-aveau cum să-l scoa­tă întreg pe uşă şi să-l transporte la sediul lor. De aceea, spre disperarea mamei, care a trebuit să fie sechestrată-n camera mea, au hotărît să-l taie-n felii subţiri, de grosimea covoarelor obişnuite. Au dat un telefon de la vecini şi destul de repede s-a prezentat un ins în salopetă, cu un ferăstrău electric în mîini. Cu multă trudă, chinuindu-se să taie straturi de grosime uni­formă, muncitorul a desprins prima felie, pe care securiştii au contemplat-o uimiţi. Din secţionarea întîmplătoare a organelor fiinţei vii din covor rezultase un tablou fantastic: temple şi palate pe malul mării. Zori scînteietori, apa verde aprinsă de lu­mină. Corăbii dizolvate-n lumină, depărtîndu-se-n larg. În de­părtare, pe ţărmul stîncos al golfului, ciucure de orăşele nespus de pitoreşti, fiecare cu turnurile bisericilor ieşind deasupra celorlalte acoperişuri. A doua felie înfăţişa o dezmăţată orgie: într-o odaie mare, ţărănească, zeci de corpuri goale de muieri şi flăcăi se-mpleteau într-o dantelă obscenă. A treia era atît de stranie! Un băieţel într-o sală de baie întunecată. Stă în cadă, într-o apă violetă, luminat doar, stins, clar-obscur, de flăcăruia de gaz a cazanului. Copilul, pe ale cărui tîmple curg şiroaie de sudoare, îşi priveşte mirat o mînuţă. A patra felie era ca un ta­blou olandez: zeci de patinatori în straie colorate lunecînd pe gheaţa verde a unor iazuri. Sălcii încărcate de zăpadă pe maluri. Foarte departe, aripa neagră a unei mori de vînt. Unul după altul căzură pe podea, scoase din grosimea marelui cub, vreo sută de covoare, fiecare cu imaginea sa limpede ca o camera lucida, pe care bărbaţii-n cămăşi albe, mai asudate ca oricînd, le făceau sul, în grabă ― pe ultimele nici nu le-au mai privit măcar ― şi le cărau pe scări pînă la furgoneta de la parter. Din odaia de din­colo se auzeau doar gemetele de nepotolit ale mamei.

Ultima felie se deosebea însă de toate celelalte. Pe suprafaţa ei nu erau decît "purici", ca pe ecranul de televizor marţea, cînd era zi de pauză, sau dimineţile, cînd nu se emitea. Bărbaţii şi-au ieşit o clipă din rutina lor plictisită şi s-au uitat la covor multă vreme, din toate unghiurile, dîndu-şi cu părerea, arătîndu-şi vreun detaliu iluzoriu şi ridicînd din umeri. În cele din urmă au recurs iar la telefonul vecinei şi, după o vreme, s-a-nfăţişat un alt meseriaş, de data aceasta în halat alb şi ducînd cu sine o ciudată valijoară sidefie. Cînd a deschis-o, am zărit în scobi­turile satinului cu care era căptuşită instrumente ciudate, metalice, lucind mat în lumina cernută pe fereastră. Necunoscutul a scos, cu oarecare greutate, din locaşul lui un soi de foarfece hidos, de care nu mai văzusem niciodată. Mai întîi a tăiat covo­rul în bucăţi dreptunghiulare de mărimea unor coli de hîrtie, din cele pe care ţi le dădeau la tutungerie cînd cumpărai plicuri de scrisori, pe care le-a aşezat unele peste altele într-un teanc gros, cenuşiu. Apoi, cu un fel de ferăstrău de traforaj cu pînza ca un fir de păr, frumos ca o bijuterie în perfecţiunea lui meta­lică, a tăiat întreg teancul pe orizontală în sute, mii de feliuţe extrem de subţiri, încît fiecare din ele avea acum nu doar forma şi mărimea, ci şi grosimea unei foi de hîrtie. Şi deodată în faţa noastră se afla un manuscris, foi boţite şi-ngălbenite de trecerea vremii, acoperite de-un scris de mînă, litere formate cu pixul, curgînd febril unele după altele, bucle după bucle pentru mine indescifrabile, ştersături şi adăugiri, tăieri furioase a unor pasaje întregi... Nu văzusem niciodată un teanc de foi mai înalt. Securistul care părea să fie cel mai mare în grad se aşeză invers pe scaun, în faţa măsuţei pe care se afla manuscrisul, bătu cu pal­ma, mirat, pe ultima pagină, scrisă doar pe trei sferturi, şi citi cu voce tare (tot mai stupefiată şi răguşită) ultima frază, care avea să-mi rămînă mereu întipărită-n memorie: "Securistul care părea să fie cel mai mare în grad se aşeză invers pe scaun, în faţa măsuţei pe care se afla manuscrisul, bătu cu palma, mirat, pe ultima pagină, scrisă doar pe trei sferturi, şi citi..." Nu mai ter­mină însă fraza. Cu părul zburlit pe braţe, rămase o clipă cu ochii în gol, sări ca ars de pe scaunul cu pricina, înşfacă manu­scrisul şi, urmat de ceilalţi, se repezi pe uşă, lăsînd-o larg des­chisă, şi mult timp le auzirăm paşii, tot mai stinşi, precipitaţi pe scări în jos. N-aveam să-i mai vedem niciodată.

Nu m-am priceput, deşi aveam cheia, să descui uşa de la ca­mera mea, unde bătea cu pumnii mama. Aşa că am stat amîn-doi pînă seara cu obrajii lipiţi de placajul ei, vorbindu-ne şi în-cercînd să ne liniştim. Aşa s-a lăsat peste noi întunericul. Ce bucurie a fost cînd, seara, tata s-a-ntors şi-a descuiat! Parcă lumea, care-şi ieşise din ţîţîni în ultima vreme, se întorsese în sfîrşit în matca ei. La masă am avut doar ouă jumări şi brînză, căci mama nu putuse să gătească, şi, sub becul chior, ne priveam iarăşi toţi trei fericiţi.

Era deja septembrie şi săptămîna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curînd. Mîncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat "la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.


Herman nu era, ca mine, un "parazit so­cial". Era angajat, chiar dacă mai mult de formă, ca paznic de noapte la unul dintre nenumăratele depozite de materiale din jurul Casei Poporului. Cum toată zona era militarizată, era cu neputinţă să-l deranjeze cineva care-ar fi vrut să fure zecile de metri cubi de marmură sculptată cu flori şi împletituri com­plicate, sau tonele de gărduleţe de fier forjat ce aveau să se-nşire de-a lungul Dîmboviţei rectificate a doua oară. Ghemuit într-un colţ, pe un palton vechi, cu Biblia lui ferfeniţită alături, putea bea liniştit pînă-n zori. Ţuica ordinară, contrafăcută, cea mai ieftină pe care-o putea găsi, îi lichefiase ficatul, îi ulcerase tot trupul şi-i veştejise cu desăvîrşire pielea, dar nu putuse avea nici un efect asupra ochilor lui, neschimbaţi de douăzeci şi cinci de ani, de cînd urcasem prima dată în lift alături de el, pe-atunci un tînăr cu faţa frumoasă, cu cei mai intenşi ochi albaştri pe care aveam să-i văd vreodată, inteligenţi şi politicoşi, dar cu coloana vertebrală frîntă între omoplaţi, în unghi drept, aşa încît chiar şi pe-atunci cu greu îşi putea ridica, asemeni unui cîine, priviri­le din pămînt. Ca un cîine umil şi arăta, un cîine cu ochi de om, şi ar fi fost unul dintre vecinii noştri cei mai plăcuţi dacă nu um­plea imediat liftul cu un damf insuportabil de băutură proastă. De prima dată cînd ne-am înghesuit toţi trei în cutia strimtă a liftului abia instalat, Herman m-a mîngîiat pe cap şi m-a-ntre-bat cu blîndeţe cum mă cheamă. Mie mi-era însă groază de be­ţivi ― lui avea să i se zică mereu "beţivul de la opt" ―, îi vedeam uneori urinînd fără ruşine la un colţ de stradă sau pe-un stîlp de beton, iar pe tatăl lui Lumpă şi-al lui Mimi îl auzisem de nenumărate ori răcnind şi jucînd, pe cînd se-ntorcea de la bo­degă cu ţambalagiul după el. Cînd ieşeam cu mama la cumpără­turi vizavi de blocul nostru, vedeam mereu cîte cinci-şase jer­peliţi stînd în picioare în jurul unei măsuţe de tablă din faţa patiseriei, cu grămezi de sticle cafenii de bere în faţă, bînd şi certîndu-se. Mă uitam la ei pe cînd stăteam la rînd la aprozar, şi Herman era mereu în mijlocul lor. Cum decăzuse oare în ha­lul acela? Ce viaţă dusese tînărul ăsta liniştit şi prevenitor, de care vecinilor le era milă şi nu scîrbă, ca de ceilalţi de teapa lui? Infirmitatea sa tragică, mai ales la o vîrstă atît de tînără, faptul că nu arăta stigmatele beţiei, în afară de inevitabilul miros de prună şi aldehide suspecte, făceau ca "beţivul de la opt" să fie tolerat pe scara noastră, chiar dacă tot contactul cu el se reducea la cîteva cuvinte de politeţe. Cu ciţiva am în urmă, se zicea, Her­man, "frumos şi drept ca bradul", înalt şi cu părul lung, ar fi căzut într-un şanţ şi-ar fi dormit acolo, beat mort, o noapte-ngheţată de noiembrie, pe burniţă şi vînt tăios, şi-ar fi rămas de-atunci cocîrjat şi chinuit de reumatisme. Mama lui, o bătrînică de la ţară, încă mai trăia pe atunci, stînd cu el în garsoniera de la opt. Avea să se ducă după vreo zece ani.

Din acel Herman, pe care-l reîntîlnisem, altfel, în prima mea călătorie către etajele superioare şi spre inaccesibila terasă, cînd, schimbat la faţă ca un arhanghel, desfăşurase în faţa noastră coada de păun a halatului său în a cărui oglindă moale se reflec­ta lumea, din acel Herman care, peste doi-trei ani, îmi salvase viaţa, oprindu-mi căderea năpraznică prin hornul uriaş de la scara unu şi din acel Herman lîngă care am stat ore-n şir, pe treptele reci dintre etajele şapte şi opt, în lumina transfinită venind de pe gemuleţ, şi care-mi spusese atît de bizarele, tulburătoarele lui poveşti, nu mai rămăseseră, într-adevăr, decît ochii, limpezi şi adevăraţi, pe o faţă străină, boţită, arsă de alcool, năpădită de fire ţepoase de păr cărunt. De cum am intrat în camera lui, m-a cutremurat mizeria în care trăia. Părea că de luni sau de ani nu mai locuise nimeni acolo. Gîndaci negri de bucătărie, cu pa­chetele de ouă în coadă, foiau peste tot (chiar şi, Dumnezeule, pe suprafaţa nepămîntescului tablou!), întîlnindu-se uneori şi atingîndu-şi antenele cu un mic zgomot lemnos. Geamul fără perdele, dînd către moară, era spart şi lipit, în diagonală, cu bandă cafenie. Pe jos zăceau tot felul de resturi, şosete-mpuţite, pete mari de cafea, hîrtii îngălbenite, ca şi o saltea jegoasă, cu o haină drept pernă şi fără nici un aşternut. Parc-aş fi intrat într-una din acele spălătorii de bloc care nu apucă să fie vreo­dată folosite, pentru că administratorul le încuie de la-nceput iar apoi îngrămădeşte-n ele vechituri, scînduri, bucăţi ruginite de biciclete şi lăzi cu unelte, uneori şi un pat în care aduce fete murdare şi proaste, pentru el şi pentru oricine le-ar mai fi vrut.

Dar pe peretele din stînga, opus ferestrei, al acestei găuri de şobolan se deschidea, pictată în aur şi purpură, scăldată-ntr-o apă crepusculară, cea mai uluitoare perspectivă din lume. O ramă grea, străveche, de bronz imitând lemnul sculptat, cuprin­dea aproape întreg peretele, prelungind odaia într-o lume dife­rită, stăpînită de amurg. Depunerile de gudron şi praful de pe pînza din ramă nu putuseră atenua magia intensă a acelei lumi: strălucirea de flacără a clădirilor în prăbuşire, misterul galerii­lor, transparenţa pereţilor încărcaţi pînă la refuz de statui pate­tice, cu feţele-ntoarse spre cer, cu gurile deschise în urlet, cu degetele răşchirate spre ochiul abstract din care porneau toate liniile de fugă. Palate de sticlă şi fum, ale căror coloane se sfărîmau ca izbite de-un meteorit sau de-un zeu, ale căror frontoane şi turle cu orologiu, ca dintr-un joc de cuburi, se-nclinau într-o rînă. Raze groase şi străvezii de amurg susţineau clarobscurul apocaliptic al ruinării tuturor lucrurilor. Marele tablou respi­ra o singurătate de fiară. În adîncul perspectivelor lui era marea, transparentă şi luminoasă, iar deasupra un cer galben murdar, cu nori de pastă frămîntată, în care firele pensulei se mai vedeau încă. Odaia jegoasă de beton era ultimul loc în care ţi-ai fi putut închipui o asemenea pînză, dar singurul în care ea se potrivea cu adevărat. Pe fundalul picturii, chiar între cele două şiruri de construcţii în prăbuşire, se contura acum chipul adînc gîrbovit al lui Herman, ca şi cînd ar fi fost şi el pictat în prim-planul ta­bloului, animal teribil al adîncurilor vestind sfărîmarea lumilor şi începutul eternităţii. Nemişcarea lui, intensitatea privirii lui albastre întăreau iluzia, aşa încît pentru o clipă m-am simţit sin­gur în acel muzeu ciudat, ce adăpostea o singură pictură.

Stăteam acum faţă-n faţă la masa ovală, smulsă din cine ştie ce garnitură străveche de sufragerie, fără faţă de masă şi cu furnirul pe alocuri carbonizat, avînd drept singur ornament faţa lui Herman, mandylion nefăcut de mîini, reflectată-n lacul supra­feţei de nuc. Bătrînul, cocîrjatul, închircitul, omul suferinţei fă­cut pentru suferinţă, îşi strîngea la piept odinioară fantasticul kimono, ce ajunsese acum ca o zdreanţă de şters pe jos, şi privea pe sub sprîncene manuscrisul aşezat pe masă între noi doi. Turnul de foi şifonate, scrise cu pixul pe paginile tot mai palide, mai împăstate, mai strivite de enorma presiune a celor de deasu­pra pe măsură ce coborai în adîncul lor ― unde puteai auzi, dacă-ţi puneai urechea pe ultima pagină, zgomotul surd al pră­buşirilor carstice, clinchetul florilor de mină, geamătul de or­gasm al grafitului strivit pînă la diamant ―, era dublat în luciul furnirului, aşa că Herman cel răsturnat în apele lui negre putea citi acum o carte cu pagini negre, din foi extrem de subţiri de carbon, o carte arsă, cum ajung să fie, dacă aştepţi destul de mult timp, toate cărţile. De altfel, în camera lui nu se afla nici o carte, dar era atît de multă cenuşă, încît odaia de la opt părea un altar unde s-ar fi adus ca jertfă cărţi, numai cărţi, întîi-năs-cute şi fără cusur, pentru un Cititor atotputernic şi necunos­cut spre care se înălţa, învîrtejit şi de un miros plăcut, fumul. Adusesem şi eu, acum, jertfa mea în faţa marelui preot, care-ntin-sese-n oglinda altarului mîini negre şi răsfoia pagini negre, căutînd poate semne doar de el ştiute sau ghicind în urmele lăsate de pix, încă vizibile pe cojile de carbon. Era prima dată cînd arătam cuiva teancul de foi la care adăugam zilnic pagină după pagină cu tenacitatea inconştientă cu care o mamă sporeşte zi după zi carnea de caisă parfumată a fătului ghemuit în pîntecul ei. Cît avea să tot sporească? Şi cînd aveam să simt, deodată, ca o glisare de contragreutăţi, întoarcerea sa cu capu-n jos, gata să-şi înceapă drumul prin înfricoşătorul tunel iliac? Ştiam că nu pot scrie la nesfîrşit fără să-mi crape mintea, aşa cum nici o mamă nu-şi poate don nebunia de a-şi naşte copilul adult, de a lăsa ca fătul să crească umplîndu-i burta, apoi sfîşiind-o, împingîndu-şi capul în stern, între coaste, umplîndu-i sternul cu ţeasta şi umerii lui şi crescînd şi mai mult, împingîndu-şi, din lipsă de loc, braţele-n braţele ei, picioarele-n picioarele ei, craniul în craniul ei, umplînd-o toată şi-n cele din urmă năpîrlind de pielea uscată a mamei sale ca o însîngerată Pietâ. Cîndva trebuia să-nchei, să dau drumul cărţii, clipind şi orăcăind nea­jutorată în lume.

Cartea carbonizată care-o prelungea pe cea vie-n oglinda mesei mi-a adus deodată-n minte momentul în care, de pe terasa blocului nostru, privisem incredibila ninsoare cu fulgi negri de peste Aleea Circului, care se-ntindea încet şi peste şosea, pen­tru ca apoi, purtată de vînt, să cuprindă tot Bucureştiul. Bulbul albastru al cerului de toamnă era plin de fulgi leneşi de cenuşă, mari cît foile din caietele noastre de şcoală, care se răsuceau şi trozneau încetişor, îşi arătau o clipă-n soare cîte-o faţă cenuşie, catifelată ca un piept de pasăre, pentru ca un moment mai tîrziu să devină negre catran şi lucioase, cu semne cabalistice pe foiţele de doar cîţiva microni grosime. Ardea Circul de Stat, dar de unde ne aflam noi, despărţiţi de zidurile fabricii de pîine "Pionierul", de şirul de blocuri de pe alee şi de plopii care pro­duseseră toată vara cantităţi de necrezut de fulgi înecăcioşi, nu puteam vedea vîlvătăile care mistuiau cupola, nu puteam auzi pocnetele reflectoarelor calcinate şi urletele animalelor din me­najerie, înconjurate de flăcări. Doar un fum negru se ridica drept spre cer, ca dmtr-un cuptor mare, în locul în care ştiam că se află Circul. Ne-nchipuiam cum fulgii de funingine se aşază pe toată valea încă-nverzită a parcului, troienind tufişurile de lămîiţă, carbonizînd iarba şi îndoliind lacul rotund şi pustiu din mijloc. Culegeam din aer fulgii de carbon, ca nişte mari indigouri, şi priveam, între degetele noastre, foietajul lor mai fragil decît orice pe lume. Îi striveam încetişor pînă cînd structura pla­nurilor lor se pulveriza, foiţele se frîngeau chiar şi atinse de-o răsuflare, iar din marile suprafeţe, cu texturi atît de elaborate, rămînea doar puţină funingine pe podul palmelor noastre. A doua zi, de mînă cu mama, am ieşit în parcul cu iarba în între­gime cenuşie, am văzut, în faţa menajeriei, cadavrul panterei complet carbonizate, am păşit între ruinele marii cupole devas­tate de incendiu. Scheletul ei, ca un iglu negru, fumega încă spre adîncul cerului.

Iar acum, în crematoriul odăii lui Herman, în care-mi do­risem dintotdeauna să intru, sperînd să găsesc acolo nici eu nu ştiam ce miracole, dar unde abia acum, din întîmplare, pătrunsesem pentru prima oară, vedeam deodată adunate în luciul mesei sute din fulgii de cenuşă care umpluseră cerul atunci, ne­teziţi răbdător, cum întinzi cu unghia poleielile de la bomboa­nele de ciocolată, şi vrăfuiţi într-o anti-carte, adîncită în specu­laţie şi virtual, pe care doar nişte degete din cea mai uşoară lumină ar fi putut-o răsfoi fără s-o distrugă cu desăvîrşire. În acea carte inversă, care-ar fi putut începe cu orbitoarea revela­re a Dumnezeirii şi sfîrşi cu imaginea mea de adolescent levitînd ca un peşte abisal în camera mea din Ştefan cel Mare, privind panorama oraşului prin tripla fereastră "înainte să se constru­iască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil", desigur Victor ar fi fost eroul cel bun şi adevărat, în altă ordine a bunătăţii şi adevărului ― căci "bun" era odată regele ce căsă­pea cît mai mulţi oameni şi "adevărată" era doar viaţa în vre­muri de carnagiu şi ciumă ― pe cînd Mircea, prinţ negru, căci neatins de lumina furioasă a iadurilor, ar fi murit şi re-nviat, din cruciade în cruciade, cum schismaticul ajungea mereu, în circuitul lui etern, în faţa săbiei ce-l despica din creştet pînă la brîu. Ambele cărţi erau, o ştiam, necesare, nici una nu era "doar" reflectul celeilalte, ele-mpreună formau, materie şi anti-materie, aparatul de stors lumina de dincolo de lumină.


va urma