vineri, 18 martie 2016

Ciuma (13)

Albert Camus






După cum i-a răspuns piticul, erau de-acum câteva zile de când acest Garcia nu mai fusese văzut prin cafe­nea.
—  Crezi că are să vină diseară ?
—  Ei! spune celălalt, de unde să ştiu eu ce are el în cap ! Dar cunoaşteţi ora lui obişnuită ?
—  Da, dar nu este foarte important. Vreau doar să-i prezint un prieten.
Chelnerul îşi ştergea mâinile jilave de partea dinainte a şorţului.
— A! Domnul se ocupă şi el de afaceri ?
—  Da, spune Cottard.
Piticul trase zgomotos aer pe nas:
—  Atunci, veniţi iar diseară. Am să trimit băiatul până la el. Ieşind, Rambert întreabă despre ce fel de afaceri era vorba.
—  De contrabandă, fireşte. Se trec mărfuri peste porţile oraşului. Se vând la preţuri mari.
—  Bun, spune Rambert. Au complici ?
—  Exact.
Seara, storul era ridicat, papagalul trăncănea în colivia lui, iar mesele de tablă erau înconjurate de oameni în cămăşi, fără haină. Unul dintre ei, cu pălăria de paie dată pe ceafă, cu o cămaşă albă descheiată peste pieptul de culoarea pământului ars, s-a ridicat la intrarea lui Cottard. Avea un obraz bronzat, cu trăsături regulate, ochii negri şi mici, dinţii albi, două sau trei inele în degete; părea să aibă în jur de treizeci de ani.
—  Salut, spune el, să bem ceva la tejghea.
Au luat trei rânduri în tăcere.
—  Ce-ar fi să ieşim ? spune apoi Garcia.
Au coborât spre port şi Garcia i-a întrebat pe cei doi ce voiau de la el. Cottard îi spune că nu tocmai pentru afaceri voia să i-l prezinte pe Rambert, ci numai pentru ceea ce numea el "o ieşire". Garcia mergea drept înainte, fumând. Punea întrebări, spunând "el" când vorbea despre Rambert, fără să pară a observa prezenţa acestuia.
—  Cu ce scop ? spunea.
—  Soţia lui e în Franţa.
—  Aha!
Şi după un timp:
—  Ce meserie are ?
—  Ziarist.
—  Este o meserie în care se vorbeşte mult.
Rambert tăcea.
—  E un prieten, zise Cottard.
Înaintau în tăcere. Ajunseseră la cheiuri, al căror acces era interzis prin gratii înalte. Dar s-au îndreptat spre un mic bar în care se vindeau sardele prăjite, se simţea mirosul până aici.
—  Oricum, a încheiat Garcia, asta nu mă priveşte pe mine, ci pe Raoul. Şi trebuie să-l găsesc. Şi o să fie cam greu.
—  A! întreabă Cottard cu vioiciune, se ascunde? Garcia nu răspunde. Lângă bar s-a oprit şi pentru întâia oară s-a întors spre Rambert.
—  Poimâine la ora unsprezece, în colţ la cazarma vămii, sus pe deal.
Avea aerul că vrea să plece, dar s-a întors spre cei doi bărbaţi.
— Vor fi cheltuieli, spune el.
Era o constatare.
—  Bineînţeles, a aprobat Rambert.
Puţin mai târziu, ziaristul îi mulţumea lui Cottard.
—  O, nu, spunea celălalt, jovial. Este o plăcere pentru mine să vă fac un serviciu. Şi apoi, sunteţi ziarist, o să vă re­vanşaţi cândva.
A treia zi, Rambert şi Cottard urcau marile străzi neum­brite care duceau spre partea înaltă a oraşului nostru. O parte a cazărmii vămilor fusese transformată în infirmerie şi în faţa intrării staţionau oameni veniţi în speranţa unei vizite ce nu putea fi autorizată sau în căutarea unor informaţii care se perimau de la o oră la alta. În orice caz, această adunare dădea naştere unui du-te — vino neîncetat şi era de presu­pus că acest considerent nu fusese străin de felul în care Garcia se gândise să stabilească întâlnirea lui cu Rambert.
—  Este curioasă, spune Cottard, această încăpăţânare de a pleca. De fapt, ceea ce se întâmplă e foarte interesant.
—  Nu pentru mine, răspunde Rambert.
—  Ei! sigur, rişti ceva dacă rămâi. Dar, la urma urmei, riscai tot atât de mult înainte de ciumă, traversând o inter­secţie foarte aglomerată.
În acest moment, maşina lui Rieux s-a oprit în dreptul lor. Tarrou conducea şi Rieux părea pe jumătate adormit. S-a trezit pentru a face prezentările.
—  Ne cunoaştem, spune Tarrou, locuim în acelaşi hotel.
S-a oferit să-l conducă pe Rambert în oraş.
—  Nu, noi avem o întâlnire aici.
Rieux îl privea pe Rambert.
—  Da, face acesta.
—  A! se miră Cottard, doctorul e la curent.
—  Iată-l pe judecătorul de instrucţie, i-a atras Tarrou atenţia uitându-se la Cottard.
Acesta s-a schimbat la faţă. Domnul Othon cobora într-adevăr strada şi înainta spre ei cu paşi energici, dar măsuraţi. Trecând prin faţa micului grup, şi-a scos pălăria.
—  Bună ziua, domnule judecător, spune Tarrou. Judecătorul a răspuns la salutul celor doi pasageri din maşină şi, uitându-se la Cottard şi la Rambert care rămăse­seră deoparte, i-a salutat din cap cu un aer grav. Tarrou i-a pre­zentat pe rentier şi pe ziarist. Domnul Othon i-a privit o secundă şi a oftat, spunând că treceau printr-o perioadă foarte tristă.
—  Am auzit, domnule Tarrou, că vă ocupaţi cu aplica­rea măsurilor profilactice. Nici nu ştiţi cât de mult vă aprob. Credeţi că maladia se va extinde, domnule doctor ?
Rieux spune că trebuia sperat că nu, iar judecătorul a re­petat că trebuie totdeauna să sperăm, intenţiile Providenţei sunt de nepătruns. Tarrou l-a întrebat dacă evenimentele îi aduseseră un spor de activitate judiciară.
—  Dimpotrivă, numărul cazurilor pe care le numim de drept comun scade. Nu am mai cercetat decât abateri grave de la noile dispoziţii. Nicicând vechile legi n-au fost atât de respectate.
—  Asta pentru că, comparativ, spune Tarrou, par bune prin forţa lucrurilor.
Judecătorul părăseşte aerul visător pe care şi-l luase, cu privirea parcă atârnată de cer. Şi îl măsura pe Tarrou cu răceală.
—  Ce importanţă are asta ? spune el. Nu legea contează, ci condamnarea. N-avem încotro.
—  Ăsta, spune Cottard după plecarea judecătorului, este inamicul numărul unu.
Maşina a pornit.
Ceva mai târziu, Rambert şi Cottard l-au văzut sosind pe Garcia. Înainta spre ei fără să le facă vreun semn şi a spus în chip de salut: "Trebuie să aşteptăm".
În jurul lui, mulţimea, în care predominau femeile, aştepta într-o linişte totală. Aproape toate duceau coşuri în speranţa deşartă că vor putea să le strecoare rudelor bolnave cu ideea şi mai smintită că aceştia ar putea mânca alimentele lor. Intrarea era păzită de sentinele înarmate şi, din când în când, un strigăt bizar străbătea curtea care despărţea cazar­ma de uşă. Chipurile neliniştite se întorceau atunci spre in­firmerie.
Cei trei bărbaţi priveau acest spectacol când, în spatele lor, un "bună ziua” clar şi grav i-a făcut să se întoarcă. În ciu­da căldurii, Raoul era îmbrăcat foarte corect. Înalt şi voinic, purta un costum la două rânduri, de culoare închisă şi o pălărie de fetru negru cu marginile răsucite. Obrazul lui era destul de palid, ochii cafenii, gura strânsă. Raoul vorbea într-un fel rapid şi precis:
—  Să coborâm spre centru, spune el. Garcia, poţi să pleci.
Garcia şi-a aprins o ţigară şi i-a lăsat să se îndepărteze. Mergeau repede, potrivindu-şi mersul cu al lui Raoul, care trecuse între el
—  Garcia mi-a spus despre ce e vorba, spune el. Se poate face. În orice caz, are să vă coste zece mii de franci.
Rambert răspunde că e de acord.
—  Luaţi masa cu mine, mâine la prânz, la restaurantul spaniol din cartierul Marinei.
Rambert spune că erau înţeleşi şi Raoul i-a strâns mâna, zâmbind pentru întâia oară. După plecarea lui, Cottard se scuză. Nu era liber a doua zi şi de altfel Rambert nu mai avea nevoie de el.
Când ziaristul a intrat, ziua următoare, în restaurantul spaniol, toate capetele s-au întors în urma lui. Această piv­niţă întunecoasă, situată sub o străduţă galbenă şi uscată de soare, nu era frecventată decât de bărbaţi, de neam spaniol în cea mai mare parte. Dar de îndată ce Raoul, aşezat la o masă în fund, i-a făcut ziaristului un semn şi Rambert s-a îndrep­tat într-acolo, curiozitatea a dispărut de pe chipurile celor­lalţi şi s-au întors la farfuriile lor. La masa lui Raoul mai şedea un ins înalt şi slab, prost bărbierit, cu umerii excesiv de laţi, cu o faţă cabalină şi părul rar. Purta o cămaşă cu mâneci suflecate din care îi ieşeau braţele lungi şi subţiri, acoperite cu un păr negru. Când i-a fost prezentat Rambert, el a dat de trei ori din cap. Numele lui nu fusese rostit şi Raoul nu vorbea de el decât spunând "prietenul nostru".
—  Prietenul nostru crede că are posibilitatea să vă ajute. El are să vă...
Raoul s-a oprit deoarece chelneriţa venise să ia comanda lui Rambert.
—  El are să vă pună în legătură cu doi dintre prietenii noştri care or să vă facă cunoştinţă cu nişte paznici care sunt de partea noastră. Cu asta n-aţi terminat. Trebuie ca paznicii să hotărască ei înşişi momentul potrivit. Cel mai simplu ar fi să staţi câteva nopţi la unul din ei, care locuieşte în apropie­rea porţilor. Dar înainte de asta, prietenul nostru trebuie să vă înlesnească nişte luări de contact necesare. Când totul o să fie în regulă, lui o să-i achitaţi cheltuielile.
Prietenul mai dădu o dată din capul lui de cal, fără să înceteze să mestece salata de roşii cu ardei iuţi pe care o înfuleca. Apoi vorbi cu un uşor accent spaniol. Îi propunea lui Rambert o întâlnire pentru poimâine, la ora opt dimi­neaţa, sub porticul de la intrarea în catedrală.
—  Încă două zile, a observat Rambert.
—  Păi nu e aşa uşor, spune Raoul. Trebuie umblat după oameni.
Calul a mai cădelniţat o dată din capul lui şi Rambert a aprobat fără entuziasm. Restul prânzului s-a desfăşurat în căutarea unui subiect de conversaţie. Şi totul a devenit foarte simplu atunci când Rambert a descoperit că meseria calului era fotbalul. El însuşi practicase mult acest sport. Au discutat deci despre campionatul Franţei, despre valoarea echipelor profesioniste engleze şi despre tactica în W. La sfârşitul mesei, calul se însufleţise foarte tare şi îl tutuia pe Rambert încercând să-l convingă că nu există loc mai bun în echipă decât acela de halfcentru. "Înţeles tu? spunea el. Halfcentrul, el este acela care primeşte şi trimite mingile. Jocul halfilor, ăsta e fotbalul. Rambert era de aceeaşi părere, deşi jucase întotdeauna centru-înaintaş. Discuţia a fost întreruptă numai de un post de radio care, după ce isprăvise de bâzâit în surdină nişte melodii sentimentale, a anunţat că în ziua precedentă ciuma făcuse o sută treizeci şi şapte de victime. Nimeni din asistenţă nu a reacţionat. Omul cu cap de cal a dat din umeri şi s-a ridicat. Raoul şi Rambert l-au imitat.
La plecare, halfcentrul i-a strâns cu energie mâna lui Rambert:
—  Mă cheamă Gonzales, a spus el.
Aceste două zile i s-au părut fără sfârşit lui Rambert. S-a dus la Rieux şi i-a povestit amănunţit toate demersurile pe care le făcuse. Apoi l-a însoţit pe doctor într-una din vizitele acestuia. I-a spus la revedere la uşa casei în care se afla un bolnav suspect. Pe culoar un zgomot de alergături şi de voci: se înştiinţa familia de sosirea doctorului.
—  Sper că Tarrou n-are să întârzie, murmură Rieux.
Avea un aer obosit.
—  Se întinde prea repede epidemia ? întrebă Rambert.
Rieux spune că nu despre asta era vorba, ba chiar curba statistică urca mai încet. Pur şi simplu, mijloacele de a lupta împotriva ciumei nu erau suficiente.
—  Ducem lipsă de material, spune el. În toate armatele din lume în general lipsa de material se suplineşte prin oa­meni. Dar noi ducem lipsă şi de oameni.
—  Au venit dinafară medici şi personal sanitar.
—  Da, spune Rieux. Zece medici şi vreo sută de oameni. Aparent, este mult. Pentru stadiul actual al molimei abia este suficient. Dacă epidemia se extinde, va fi insuficient.
Rieux îşi ciulise urechile spre zgomotele din interiorul casei, apoi i-a zâmbit lui Rambert.
—  Da, spune el, ar trebui să vă grăbiţi să reuşiţi.
O umbră trece peste faţa lui Rambert.
—  Ştiţi, spune el cu voce înăbuşită, nu asta mă face să plec.
Rieux răspunde că ştie, dar Rambert continuă:
—  Cred că nu sunt laş, cel puţin în cea mai mare parte a timpului. Am avut ocazia să mă conving de asta. Numai că există idei pe care nu le pot suporta.
Doctorul îl priveşte in ochi.
—  O s-o regăsiţi, spune el.
—  Posibil, dar nu pot suporta ideea că o să fie mult până atunci şi că ea va îmbătrâni în tot acest timp. La treizeci de ani începi să îmbătrâneşti şi trebuie să profiţi de orice clipă. Nu ştiu dacă mă puteţi înţelege.
În timp ce Rieux murmură că i se pare că înţelege, Tarrou soseşte, foarte însufleţit.
—  Tocmai i-am cerut lui Paneloux să ni se alăture.
—  Şi ? întreabă doctorul.
—  S-a gândit şi a spus da.
—  Asta mă bucură, spune doctorul. Sunt mulţumit să ştiu că e mai bun decât predica pe care a ţinut-o.
—  Toţi oranienii simt aşa, spune Tarrou. Trebuie doar să le dai ocazia.
A zâmbit şi i-a făcut cu ochiul medicului.
—  Asta e treaba mea în viaţă, să fac rost de ocazii.
—  Iertaţi-mă, spune Rambert, dar trebuie să plec.
În joia întâlnirii, Rambert s-a dus în faţa catedralei cu cinci minute înainte de ora opt. Aerul era încă destul de răcoros. Pe cer înaintau nori mici, albi şi rotunzi, pe care, puţin mai târziu, crescând căldura, avea să-i înghită dintr-o dată. Un vag miros de umezeală mai urca încă de pe pajiştile uscate totuşi. Soarele, în spatele caselor dinspre răsărit, încălzea doar coiful Ioanei d`Arc, statuia în întregime aurită care împodobea piaţa. Un ceas bătu de opt ori. Rambert a făcut câţiva paşi sub porticul pustiu. Dinăuntru ajungeau până la el psalmodieri nedesluşite însoţite de vechi mirosuri de pivniţă şi tămâie. Deodată cântecele s-au oprit. Vreo zece mogâldeţe negre au ieşit din biserică şi au pornit cu paşi mici şi repezi spre oraş. Rambert a început să-şi piardă răbdarea. Alte mogâldeţe urcau scările mari şi se îndreptau spre portic. Şi-a aprins o ţigară, apoi i-a trecut prin minte că locul unde se afla nu permitea poate acest lucru.
La opt şi un sfert, orgile catedralei au început să cânte în surdină. Rambert a intrat sub bolta întunecoasă. După o clipă, a putut să zărească, în naos, umbrele negre care trecu­seră prin faţa lui. Erau toate adunate într-un colţ, în faţa unui altar improvizat, pe care fusese aşezată o statuetă a Sfântului Roch, executată în grabă într-unul din atelierele oraşului nostru. În genunchi, ele păreau că se chirciseră şi mai mult, pierdute în cenuşiul din jur ca nişte bucăţi de umbră coagu­lată, puţin mai negre ici, colo, decât ceaţa în care pluteau. Deasupra lor, orgile executau variaţiuni fără sfârşit.
Când Rambert a ieşit, Gonzales tocmai cobora scările şi se îndrepta spre oraş.
—  Credeam că ai plecat, i-a spus el ziaristului. Era normal. I-a explicat că îşi aşteptase la rândul lui prietenii la o altă întîlnire pe care le-o dăduse nu departe de locul de-aici, la opt fără zece. Dar îi aşteptase degeaba timp de douăzeci de minute.
—  S-a ivit o piedică, asta e sigur. Nu ne mişcăm totdea­una în voie în treaba pe care o facem noi.
Îi propunea lui Rambert o nouă întâlnire, a doua zi la aceeaşi oră, în faţa monumentului eroilor. Rambert a oftat şi şi-a dat pălăria pe ceafă.
—  Nu e nimic, a încheiat Gonzales râzând. Gândeşte-te puţin la toate combinaţiile, întoarcerile şi pasele pe care tre­buie să le faci ca să marchezi un gol.
—  Sigur, a mai spus Rambert. Dar meciul nu durează decât o oră şi jumătate.
Monumentul eroilor din Oran se află pe singurul loc de unde poate fi zărită marea, un fel de alee care merge pe o distanţă destul de mică de-a lungul falezelor care domină portul. În ziua următoare, Rambert, ajuns primul la întâlnire, citea cu atenţie lista celor morţi pe câmpul de onoare. Câteva minute mai târziu, doi bărbaţi s-au apropiat, l-au privit cu indiferenţă, apoi s-au dus să se sprijine în coate de parapetul aleii şi păreau în întregime absorbiţi de contemplarea cheiurilor goale şi pustii. Aveau amândoi aceeaşi statură, erau îmbrăcaţi la fel, cu pantaloni albaştri şi tricouri bleumarin cu mâneci scurte. Ziaristul s-a îndepărtat puţin, apoi s-a aşezat pe o bancă şi putea acum să se uite la ei în voie. Şi-a dat atunci seama că fără îndoială nu aveau mai mult de douăzeci de ani. În acest moment, l-a văzut pe Gonzales care venea spre el, scuzându-se.
—  Iată-i pe prietenii noştri, spune el şi l-a condus spre cei doi tineri pe care i-a prezentat sub numele de Marcel şi Louis. Văzuţi din faţă, semănau mult între ei, şi Rambert so­cotea că erau fraţi.
—  Aşa, spune Gonzales. Acum vă cunoaşteţi. Să punem şi afacerea la cale.
Marcel sau Louis a spus atunci că rândul lor de gardă începea peste două zile, ţinea o săptămână şi va trebui repe­rată ziua cea mai potrivită. Erau patru care păzeau poarta de vest, iar ceilalţi doi erau militari de carieră. Nu putea fi vor­ba să fie băgaţi în afacere. Nu erau oameni siguri şi, de altfel, asta ar mări cheltuielile. Dar se întâmpla ca, în unele seri, cei doi colegi ai lor să se ducă să petreacă o parte din noapte în sala dosnică a unui bar pe care-l cunoşteau. Marcel sau Louis îi propunea deci lui Rambert să vină să se instaleze la ei, în apropierea porţilor, şi să aştepte ca ei să vină să-l ia. Trecerea va fi atunci foarte uşoară. Dar trebuiau să se grăbească pentru că se vorbea, de câtva timp încoace, că se vor instala posturi duble în afara oraşului.


va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu