China: Un uriaș cu picioare (geopolitice) de lut

Constantin Cranganu

Când vine vorba despre China, există opinii că această țară ar putea reprezinta viitorul omenirii: are cea mai mare populație, este cel mai mare exportator și, în curând, probabil, va fi cea mai mare economie și cea mai puternică forță militară a lumii. Dacă privim înapoi la, să zicem, ultimii 30 ani, creșterea Chinei este de-a dreptul spectaculoasă, alimentând opiniile optimiste de mai sus.


Dar imediat apare o întrebare firească: Dacă ascensiunea Chinei era așa de inevitabilă, de ce apare tocmai acum, la circa 3.500 ani după ce populația Han a devenit o etnie distinctă? Putem vorbi de o dominație chineză inevitabilă, sau avem de-a face cu un nou mit, precum, pe timpuri, cel despre supremația Uniunii Sovietice sau a Japoniei? Nu cumva colosul chinezesc are, în realitate, niște picioare (geopolitice) fragile, gata să se rupă în curând?

Se cunosc mai multe aspecte, care necesită o analiză detaliată pentru a demonstra că realitatea chineză este considerabil diferită de accepțiunea convențională. Există, din această cauze, mai multe motive de a pune la îndoială temeinicia sistemul chinez. Fiecare dintre ele ar putea fi suficiente să deraieze creșterea chineză, dar, adunate toate la un loc, ar fi mai mult decât suficiente să reîntoarcă China la situația de stat fragmentat și vulnerabil, situație caracteristică pentru majoritatea istoriei chineze.

Rolul geografiei în China

Sub aspectul fragmentării, geografia chineză se deosebește net de cea americană și europeană, dar se aseamănă cu cea canadiană.

Pe harta actuală a Chinei se pot distinge (Fig. 1) două arii distincte, separate aproximativ de izohieta de 15 in[1]:

  - Partea centrală – Han China, subîmpărțită, la rândul ei în sub-zonele:

Nord-estică, axată pe fluviul Galben, este leagănul etnic al grupului dominant Han. Fluviul Galben nu este navigabil, în principal din cauza numeroaselor lucrări inginerești, menite să controleze inundațiile sale catastrofale. Unificarea teritoriilor nord-estice într-o singură zonă, controlată de etnia Han, a însemnat milenii de războaie, conflicte civile și epurări etnice.
Central-estică, străbătută de Yangtze, unul dintre cele mai importante fluvii ale lumii, cu circa 4.800 km navigabili. Prezența Marelui Canal (circa 1.800 km) este o legătură fizică importantă între nordul și centrul Chinei
Sud-estică, muntoasă, fără râuri importante (dacă excludem o scurtă porțiune a râului Pearl, din extremitatea sudică). Sub-zona găzduiește majoritatea porturilor naturale chinezești și o importantă populație non-Han, care nu a putut fi complet asimilată, precum în nord. Hong Kong este o potențială sursă de secesionism.
În nord se vorbește dialectul mandarin, în timp ce în sud predomină dialectul cantonez. Aceste dialecte folosesc sistem ortografic asemănător, dar sunt aproape de neînțeles reciproc atunci când sunt vorbite.

  - Teritorii tampon ne-chinezești care înconjoară partea centrală: Tibet, în sud-vest; Xinjiang, în nord-vest; Mongolia interioară, în nord; și Manciuria, în nord-est. Primele trei sunt recunoscute de Beijing ca regiuni autonome, în timp ce Manciuria este o regine mai mare, formată din trei provincii nord-estice. Circa 160 milioane de oameni locuiesc aici.

 Izohieta de 15 in din China și densitatea populației.

Istoric și, uneori, în prezent, „zestrea” geografică a Chinei a creat probleme legate de:

  - Menținerea unității interne în regiunile cu populație Han predominantă.

  - Menținerea controlului în regiunile-tampon.

  - Protejarea zonei costale de ingerințele străine.

În prezent, guvernul central, confruntat cu o economie supra-finanțată, încearcă să facă pași mici pentru diversificarea sectorului financiar, separat de cel bancar[2]. O cale pe care oficialitățile încearcă să o urmeze sunt investițiile în interiorul Chinei. Prima problemă este că zona sudică interioară este prea muntoasă pentru a permite o populație importantă să trăiască acolo. Din această cauză, în sud se vor găsi numai orașe maritime. În nord-estul țării, principala problemă geografică este lipsa unui fluviu major care să acționeze ca sursă de capital. Asta înseamnă că, pentru a crea o aria locuibilă sustenabilă în regiune, totul va trebui să fie subvenționat: transporturile, termocentralele, chiar și construirea unor orașe întregi. Efectul principal al acestei situații este că orice produse fabricate în nordul Chinei nu sunt competitive în raport cu cele făcute pe coastă. Pentru că orașele din nord-est să rămână relevante, guvernul trebuie practic să dubleze subvențiile locale.

Diferențele dintre cele două arii majore ale Chinei, separate de izohieta de 15 in, nu se rezumă numai la cantitatea precipitațiilor. Există o clară diferență economică între Han China și restul Chinei. Venitul per capita în regiunile-tampon din vest este cu 30-50% mai mic decât venitul mediu din restul țării. Iar zona din China, care se găsește deasupra mediei – cu circa 100% mai mult, este o fâșie subțire de provincii de-a lungul coastei Pacificului.

Însă venitul per capita nu este un indicator al bunăstării economice, pentru că nu ne spune nimic despre distribuția bogăției. Un parametru mai bun este venitul per familie. Conform datelor oferite de World Bank, peste 650 milioane de chinezi trăiesc în familii care câștigă mai puțin de 4 dolari/zi. Iar jumătate din aceștia fac parte din familii unde câștigul zilnic este mai puțin de $3,10 – adică circa $1.000 pe an.

Aceste date singure nu captează adevărata realitate a Chinei. Săracii descriși mai sus nu locuiesc în zona litorală, care este mult mai bogată. Spus altfel, majoritatea bogăției Chinei este concentrată într-o fâșie de 350 km, de-a lungul coastei oceanice. Următorii 800 – 1.500 km către vest sunt teritoriul chinezilor Han care trăiesc într-o sărăcie de lumea a treia. În realitate, China este o țară predominant săracă, cu un lustru subțire de prosperitate.

Povara schimbărilor demografice în China

Politica a unui singur copil (sau a copilului unic) este adeseori considerată un exemplu clasic a ceea ce se poate întâmpla atunci când un guvern dorește să împerecheze preocupările demografice cu o încălcare totală a drepturilor individuale. În câțiva ani, aplicarea strictă a acestei politicii a redus rata natalității, prevenind aproximativ 200 până la 400 milioane de nașteri și ameliorând problema suprapopulării, de care factorii de decizie s-au temut așa de mult.

Numai că acum, succesul politicii unui singur copil înseamnă sfârșitul sistemului chinez așa cum îl cunoaștem.

Există multe critici legitime aduse politicii copilului unic. Avorturi obligatorii, conceptul că guvernul poate alege cine și când se reproduce, un dezechilibru masiv al sexelor, într-o cultură care preferă băieții fetelor, toate acestea și multe altele au deformat dureros societatea chineză. După trei decenii de aplicare a politicii, există o golire, în stil european, a segmentelor mai tinere ale populației (Fig. 2). De aici decurg pentru China trei probleme inevitabile, care vor conduce la sfârșitul sistemului actual.

1. China îmbătrânește mai repede decât se îmbogățește. La începutul renașterii internaționale a Chinei din 1990, vârsta media era de 24,9 ani, iar țara se lăuda cu circa 350 milioane de oameni cu vârste cuprinse între 15 și 29 ani. Aceasta o fost simpla circumstanță care a permis Chinei un boom productiv masiv: China a devenit principala sursa mondială de muncă ieftină și nicio altă țară în curs de dezvoltare nu a mai putut concura China în materie de prețuri.

În 2015 (Fig. 2), datorită politicii copilului unic, vârsta medie chinezească a ajuns la 37,0 ani, doar puțin mai mică decât a americanilor (37,3 ani). Dar chinezii îi vor depăși pe americani în 2019, iar în 2040, ei vor avea, în medie, 42,9 ani, în timp ce americanii, doar 39,6 ani[3]. Până în 2050, aproximativ 430 milioane de oameni, adică o treime din populați curentă, vor fi pensionari. De aici apare așa-numita problemă 4:2:1 – patru bunici la doi părinți la un singur copil. China nu este suficient de bogată pentru a-și permite un sistem de pensii ca în țările avansate, astfel încât sarcina de îngrijire a persoanelor în vârstă revine descendenților acestora, care sunt din ce în ce mai puțini. În termeni financiari, povara suportării bătrânilor are un impact catastrofic asupra dezvoltării profesionale și financiare a tinerilor, reducând oportunitățile lor educaționale, reducând consumul și făcând economiile aproape imposibile. Pentru China, în ansamblu, această situație specifică va afecta eforturile țării de a trece de la o economie de export la una de consum intern, va încetini puternic ascensiunea pe scara valorilor adăugate și va preveni acumularea economiilor necesare schimbării actualului model financiar. Reducerea forței de muncă ieftine va avea un impact negativ asupra producerii acelor bunuri care formează actualmente baza de export a Chinei.

2. China nu va fi niciodată capabilă să se despartă de actualul model economic, bazat pe export. Din punct de vedere economic, tinerii lucrători generează cresterea economică prin consumul pe care îl produc. Numai că, ultima creștere masivă a populației a avut loc la începutul anilor 1980, până când a intrat în vigoare politica unui singur copil. Acei baby-boomers au acum 25-30 ani și sunt foarte vizibili în piramida populației Chinei (Fig.2, mijloc), reprezentând circa 125 milioane oameni. Consumul produs de acest segment al populației este motivul principal datorită căruia China pare să aibă un oarecare succes în eforturile sale de a tranzita de la o economie bazată pe export la una bazată pe consum. Dar, din cauza aceleiași politici demografice, urmații lor sunt cohorte din ce în ce mai puțin numeroase. Creșterea consumului este pe cale de reducere semnificativă.

3. Modelul de dezvoltare chinez este, de asemenea, pe cale de a se modifica semnificativ. Simpla îmbătrânire a populației din ultimul deceniu a redus deja, cu peste 40 milioane, forța de muncă tânără și mobilă. Din cauza politicii copilului unic, această scădere se va accelera puternic. Practic, China nu va mai avea un surplus de forță de muncă ieftină. Dacă extrapolăm aceste tendințe în 2040 (Fig. 2, dreapta), China se va confrunta cu un viitor financiar și demografic mai dificil decât al Europei sau al Japoniei, de exemplu

Există, apoi, o altă problemă demografică în China: povara populației rurale, care, cu cele 740 milioane, reprezintă circa 56% din total. Locuitorii de la țară au un venit anual de circa $690, ori 30% din cât câștigă un orășean. Cum să păstrezi pe țărani și orășeni (rezonabil de)fericiti este o provocare continuă pentru autorități. A existat și există în continuare o migrație masivă de la sate către marile orașe, creând o gamă de probleme economice, locative, educaționale, culturale, sociale etc. De exemplu, numai în 2008 s-au înregistrat circa 120.000 greve, proteste sau răscoale, generate de corupție, confiscarea pământului sau neplata salariilor.[4]

Obstacole măsurabile în calea creșterii Chinei

Pe lângă cele geografice și demografice, există numeroase alte obstacole care vor afecta dezvoltarea viitoare a colosului chinezesc:

Securitatea alimentară și suprafața arabilă limitată
China trebuie să hrănească 22% din populația globului cu numai 7% din terenul arabil și circa 6% din resursele de apă mondiale. Zonele cultivate au scăzut cu 6,4% între 1996 și 2004. În plus, din ce în ce mai mult teren arabil este desemnat pentru alte scopuri, incluzând construcții. Suprafața de pământ alocată unui fermier chinez este de 0,6 ha, în timp ce un fermier american posedă în medie 100 ha.

În prezent sunt numai 118.755.000 ha de pământ arabil, sau doar puțin mai mult de 900 mp per locuitor, ceea ce reprezintă mai puțin de 40% din media mondială. Dar și mai îngrijorător este că aceste resurse limitate se diminuează constant.[5]

Premierul Wen Jiabao a avertizat în martie 2007 că, dacă pământul arabil va scădea sub 120.600.000 ha, China nu va mai putea să se hrănească[6]. Probabil din această cauză, Beijingul încurajează companiile chineze să cumpere pământ arabil în alte țări, în special în Africa și America de Sud, ca o modalitate de a garanta securitatea resurselor alimentare domestice.

Terenul arabil existent este afectat, în proporție de circa 40%, de degradare produsă prin eroziune, fertilitate redusă, schimbarea acidității, secetă, inundații și poluare.


Penuria de apă
China suferă regulat de pe urma secetelor. De exemplu, în 2009 s-a înregistrat una dintre cele mai severe secete, nemaiîntâlnite din 1951. Aceste evenimente meteorologice au multiple efecte negative asupra populației, producției alimentare și a creșterii animalelor.

O parte a problemei este faptul că populația s-a obișnuit cu prețuri mici ale apei, ceea ce nu crează stimulente pentru utilizarea mai eficientă a apei. Totuși, cantitatea de apă disponibilă per locuitor în China este mai puțină de un sfert din media mondială. Penuria de apă reduce producția economică a țării cu circa 1,3%, iar poluarea produce pierderi suplimentare de 1%.


Poluarea mediului înconjurător
Peste 10 milioane ha, ori circa 10% din pământul cultivabil al Chinei, este ruinat de poluare. Același fenomen afectează, după cum am scris mai sus, și resursele de apă. O cincime din râurile țării sunt toxice, în timp de două cincimi sunt serios populate. În 2012, peste jumătate din orașele Chinei au avut apă clasificată drept „proastă” sau „forate proastă”.

Aproape două treimi din apele subterane sunt contaminate.

Poluarea a devenit o adevărată frână în calea dezvoltării. Un raport OECD, publicat în iulie 2007, consideră că până în 2020, poluarea din China va produce anual 600.000 morți premature în zonele urbane și 20 milioane de îmbolnăviri ale căilor respiratorii, împreună cu alte probleme medicale, toate conducând la scăderea PIB-ului cu 13%.[7]


Excesul de locuințe
Prea multe şi cu vânzări slabe, la prețuri scăzute. Stocul existent de locuințe construite și nevândute influențează negativ revenirea economică, în special industria manufacturieră şi investițiilor.


Datorii uriașe
Începând din 2009, se acumulează și continuă să crească. În 2014, raportul datorii publice/PIB era de peste 250%, în timp ce raportul datorii private/PIB a fost aproape 200%. Datoriile şi deflaţia întunecă viitorul economic al Chinei.

Exces de capacități industriale, surplus de producție și subutilizare
S-a ajuns până acolo încât oțelul a ajuns să coste aproape cât varza! Asociația Chinei pentru Fier şi Oțel a declarat că în 2013 producția de oțel a fost de 822 milioane tone, cu peste 40 milioane de tone mai mare decât cifrele oficiale publicate de Biroul Național de Statistică. Dacă se va proceda la reducerea producției de oțel, se vor produce serioase perturbări ale sectorului minier şi de transporturi ale minereurilor.

Un sfert din capacitatea de producție electrolitică a aluminiului, 60% din industria de feroaliaje, jumătate din capacitatea de producție a carbidului de calciu, plus alte capacități excedentare din industriile cimentului, sticlei, cărbunelui și textilelor nu sunt utilizate în prezent.

Scăderea productivității muncii și a ratei de creștere economică
În perioada 1991-2010, rata de creștere anuală a productivității în China a fost între 9 – 10%. Dar, începând cu 2011, această creștere s-a redus sub 8%.

În 2014, China a înregistrat cea mai mică creștere economică din ultimii 24 ani: 7,4%. Analiștii prevăd o scădere în continuare a ratei de dezvoltare a economiei chineze și în 2016- 2017, ajungând până la 6,9%.

Ce se va întâmpla din cauza acestor reduceri ale creșterii economice? Povara excesului de capacități/subutilizării industriale va deveni tot mai amenințătoare, tot mai multe fabrici se vor închide și tot mai mulți muncitori își vor pierde serviciul, pe când cei rămași angajați vor economisi cât pot de mult din cauza unui viitor incert. Consumul va suferi în consecință.

Concluzii

Creșterea explozivă a Chinei din ultimii 30 de ani a creat un colos, dar unul ale cărui picioare (geopolitice) sunt deosebit de fragile. Când se vor prăbuși aceste picioare? Nu pot face acum o prognoză, constat doar că scena este pregătită. Există multe lucruri care pot declanșa prăbușirea (abolirea tratatului Bretton Woods, confruntările cu Japonia și Taiwan, o revoluție internă, de tip Piața Tiananmen, răscoale țărănești de tipul Huaxi și Dongzhou, 2005, proteste muncitorești, de tipul Foxconn, 2010 etc.), dar cred că cea mai precisă tranziție va putea fi evaluată atunci când prăbușirea va fi începută.

Cum va arăta viitorul Chinei după tranziție? Probabil va intra în faza Mao 2.0. Se va institui o dictatură autoritară prin crearea unui nou cult al personalității. Xi Jinping va deveni președinte cu P și va vinde o nouă viziune a Chinei. În această viziune, nu-ți trebui să ai creștere economică, nu-ți trebuie nici măcar o slujbă. Tot ce-ți trebuie este doar să fii un chinez mândru, și, pentru a fi mândru, trebuie să crezi în Xi. Poate de aceea Xi a trimis la închisoare așa de mulți oameni cu profil politic vizibil, uneori, chiar condamnându-i la moarte, pe motive de corupție. Președintele Xi își consolidează puterea pentru că este pe deplin conștient că modelul economic chinez este în colaps, și are nevoie de planuri „B” pentru era post-Bretton Woods, fără protecția și securitatea americană a comerțului global.

Este foarte posibil că încă un mit să devină istorie.

NOTE

[1] Izohietă înseamnă o linie care unește, pe hărțile climatice, punctele cu aceeași cantitate de precipitații căzute într-o anumită perioadă de timp. Pe harta Chinei, această linie este aproximativ identică cu Marele Zid în nord, după care trece prin provinciile Gansu și Qinghai către granița cu Tibetul. Zona aflată la sud și est de această linie primește în medie cel puțin 15 in (380 mm) de ploaie pe an, ceea ce o face favorabilă agriculturii. Zona de la nord și vest de această izohietă primește ploaie sub minimumul de 15 in: acolo locuiesc minoritățile (Hu, 胡人, Barbarii), care duc o viață nomadă. De aceea, în ultimele câteva mii de ani, această linie a divizat geografic popoarele Han și Hu unul de celălalt și a fost martora războaielor frecvente dintre ele, în special în perioadele de secetă sau supra-populație.

[2] Constantin Crânganu, 2015, „Sindromul China”. Un remix 2015? Idem, China, poluarea aerului, încălzirea globală și gazele de șist

[3] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.

[4] Andrew Jacobs, “Dragons, Dancing Ones, Set Off a Riot in China,” New York Times, February 10, 2009. http://www.nytimes.com/2009/02/10/world/asia/10unrest.html?_r=0

Andrew Wedeman, 2014, Unrest, Subversion, Repression and Human Security in China, in Hillebrecht et al. (Editors), State Responses to Human Security: At Home and Abroad, Routledge, p. 25 -43.

[5] Ye Jianping, Zhang Zhengfeng, Wu Zhenghong, 2015, Current use of arable land in China, problems and perspectives (abstract), http://www.agter.asso.fr/IMG/pdf/Introductory_Document_WT54_China_En.pdf.

[6] Robert E. Ebel, 2009, Energy and Geopolitics in China Mixing Oil and Politics  A Report of the CSIS Energy and National Security Program, 72 p.

[7] Jamil Anderlini, 17 iulie 2007, OECD Highlights Chinese Pollution, Financial Times.