miercuri, 16 martie 2016

Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (4)

Violeta Nastasescu







AFRICA, AMERICA DE SUD, AMERICA DE NORD


Liberia


Un apel telefonic din partea Consiliului de Stat m-a anunţat că urma să aibă loc o vizită în străinătate la nivel înalt şi că aveam să mă alătur delegaţiei pentru a o însoţi pe Elena Ceauşescu în calitate de interpretă. In dimineaţa următoare, şeful Protocolului mi-a dat amănuntele: era vorba de un turneu în câteva ţări africane şi sud-americane. Am dat o fugă la policlinică, pentru a fi vaccinată împotriva bolilor tropicale. In sfârşit, am purces la pregătirea garderobei pentru a o adapta la climatul african.

Avionul care a zburat cu delegaţia la Monrovia era plin ochi de oficialităţi de rang înalt, dintre care pe unii îi întâlneam pentru prima dată. Printre ei figura Ştefan Andrei, recent numit şeful Secţiei Internaţionale a Comitetului Central al PCR, înlocuind-o astfel pe Gizela Vass, o comunistă veterană din vechea gardă. 

Vizita oficială în Liberia a decurs potrivit rutinei protocolare, cu o ceremonie de bun venit la sosire, o fanfară militară, trecerea în revistă a gărzilor de onoare de către preşedinţii român şi liberian şi apoi strângerile de mână amicale între oficialităţile celor două ţări. Mă aflam tot timpul în imediata apropiere a soţiilor celor doi preşedinţi, traducând scurtele discuţii purtate între ele pe temele uzuale: cum fusese zborul, cum se prezenta vremea în cele două ţări şi altele asemenea. 

Intreaga delegaţie, inclusiv preşedintele şi soţia sa, a fost instalată într-un hotel recent construit şi transformat în reşedinţă pentru oaspeţi. Totul era curat, decent, corespunzător standardelor internaţionale, iar restaurantul servea preparate de mare rafinament.

Programul a inclus, în afara discuţiilor oficiale, unde prezenţa mea ca interpretă nu era necesară, vizite la mai multe instituţii şi aşezăminte cu caracter mai ales economic, social şi cultural. Monrovia şi localităţile din provincie erau încântătoare, iar Elena Ceauşescu vădea o neobişnuită bună dispoziţie, bucurându-se de ospitalitatea gazdelor şi admirând diferitele locuri pe care le vizita. In mod deosebit ea a fost impresionată de ceva la care nu se aştepta într-o ţară africană. Nimic nu era exotic la ei; nu şi-au primit oaspeţii cu dansuri şi cântece exuberante; erau curaţi şi păreau că dau o bună întrebuinţare săpunului, cosmeticelor şi detergenţilor. Intr-un cuvânt, o prelungire a Americii pe solul african. Se putea vedea peste tot o atmosferă de strădanie şi muncă, pe care Elena Ceauşescu a apreciat-o mult.

Dar mai era ceva pe care şi ea trebuie să-l fi observat, fără să fi discutat prea pe larg acest aspect în după-amiaza târzie a ultimei zile din vizită. Cumpărase mai multe materiale din bumbac, alese dintr-o prezentare de articole aduse de mine din cele mai selecte magazine şi expuse într-una din camerele hotelului. Era fericită că achiziţiile fuseseră făcute la preţul cel mai convenabil cu putinţă, după ce se târguise ca la piaţă până ce îi adusese pe bieţii vânzători în pragul disperării. Ne aflam în salon şi schimbam impresii despre locurile pe care le vizitase şi persoanele pe care le întâlnise. Aspectul uşor de sesizat în legătură cu acele persoane, şefi ai diferitelor instituţii sau funcţionari guvernamentali cu grad înalt, era că toţi se prezentau ca rude de sânge sau prin alianţă cu preşedintele Talbot şi soţia acestuia. Un frate, un cumnat, un nepot, un unchi - Dumnezeu ştie ce alte rubedenii - îşi prezentau cu mândrie legăturile de familie cu şeful statului, fără niciun pic de jenă sau discreţie, ca şi cum situaţia era de la sine înţeleasă. Eu m-am amuzat văzând această manieră naivă de a prezenta o situaţie care, chiar şi pentru un străin, însemna corupţie şi impostură. M-am abţinut să comentez cu ea această latură a stării de lucruri politice din Liberia, mai ales că Elena Ceauşescu s-a făcut că nu vede ceea ce era de domeniul evidenţei. Eu am fost amuzată să văd acel mănunchi de rubedenii adunate în jurul conducerii liberiene, însă un sergent din armata domnului Talbot a fost mai puţin amuzat. Nu a trecut mult timp după vizita la nivel înalt din România când respectivul sergent a pus la cale o lovitură sângeroasă în încercarea reuşită de a răsturna regimul Talbot, cu consecinţe crunte pentru întregul eşafod al unei structuri care, în ciuda lustrului de la suprafaţă, scârţâia din încheieturi.

Există o vorbă englezească potrivit căreia oamenii inteligenţi nu învaţă numai din propriile greşeli, ci şi din greşelile altora. Cât este de adevărat! După lovitura de stat din Liberia nimeni din vârful piramidei nu s-a gândit vreodată că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi la noi. Credeau că sunt divini şi infailibili. Nimic rău nu li se putea întâmpla. Am trăit să văd rezultatul acestei amăgiri.
„Acum, că vizita s-a încheiat, care îţi sunt aranjamentele?”, m-a întrebat Elena Ceauşescu. Era seara târziu. Toţi membrii delegaţiei şi întregul personal se grăbeau să-şi facă bagajele, întrucât ora plecării lor în America de Sud se apropia. Nu participam la toată această agitaţie, întrucât misiunea mea se încheiase şi urma să revin în ţară în ziua următoare. „Ambasada mi-a rezervat un bilet de avion; mâine plec la Paris şi de acolo la Bucureşti”, am răspuns. „Aşa carevasăzică! Şi ce se întâmplă dacă intervine vreo schimbare?” „In ce sens?”, am întrebat. „Biletul, ce se întâmplă cu biletul?”, a precizat ea. In mod evident era preocupată să ştie dacă o modificare a planului ar fi dus la pierderea banilor plătiţi pentru bilet. „Presupun că rezervarea poate fi contramandată şi banii restituiţi”. „Aha, înţeleg!”, a fost reacţia ei şi apoi a tăcut. Ne-am luat rămas bun, iar eu am urcat în camera mea, amânând pregătirea valizei pentru dimineaţa următoare. Aveam destul timp la dispoziţie şi nu trebuia să mă grăbesc. Am simţit nevoia unui duş, aşa că am intrat în baie şi, înviorată de jetul plăcut al apei calde, mă bucuram de binevenita destindere după încordarea zilelor precedente. Mă aflam încă în baie, când am auzit o bătaie precipitată la uşa camerei. Am ieşit cu halatul pe mine şi am deschis uşa în faţa căreia se afla consilierul preşedintelui: „Violeta, împachetează repede, vii cu noi!”. ,Vin cu voi, unde?”, am întrebat, nefiind sigură că înţeleg bine. „în America de Sud, grăbeşte-te. Camioneta aşteaptă să-ţi ia bagajul!”. încă temându-mă de o glumă proastă, am insistat: „Cine a spus?” „Preşedintele. E decizia sa”. A făcut stânga-mprejur şi a plecat.

In acea noapte, în timp ce traversam Atlanticul, fără să fi fost prevenită în niciun fel despre această bruscă schimbare de program, mă tot gândeam ce a determinat-o să ia această hotărâre în favoarea mea. Căci ce alt prilej mi s-ar fi putut ivi să pun piciorul pe acel continent? Practic, niciunul. Dar este greu de ghicit ce avusese în minte. Cu toate acestea i-am fost recunoscătoare pentru acel gest de bunăvoinţă din partea ei.


Argentina


Vizita a fost una oficială şi, ca atare, preşedintele Peron şi soţia sa, Isabela, şi-au primit oaspeţii cu cele mai înalte onoruri în cadrul unei ceremonii foarte elaborate. Cei care m-au impresionat cel mai mult au fost membrii elitei militare, extrem de eleganţi şi de educaţi. Mi-au adus în mod pregnant în memorie pe ofiţerii români din fosta armată regală. Cât de eficienţi şi de bine echipaţi erau este o altă poveste.

In tot cursul vizitei am şomat în ceea ce priveşte interpretarea, limba de lucru fiind spaniola. Rolul meu s-a rezumat la cel de spectator diligent, fiind prezentă la toate activităţile oficiale, altele decât rundele de discuţii oficiale, cu ochii pe Elena Ceauşescu, în caz că ar fi avut nevoie de mine. Uneori avea, cel puţin când îmi cerea să îi dau din poşeta mea batista de unică folosinţă sterilizată şi parfumată, pentru a se dezinfecta după o lungă serie de strângeri de mână. Atât ea cât şi soţul ei erau teribil de antiseptici, ceva care la ei era un fel de obsesie.

In afară de aceasta, am ajutat-o să aleagă dintr-o gamă de articole pe care le rânduisem în chip de expoziţie. Ţara este vestită pentru blănuri fine, bijuterii şi marochinărie, iar Elena Ceauşescu era doritoare să achiziţioneze câteva din acestea, întâmplător, aveam aceeaşi înălţime şi conformaţie, cu excepţia numărului de la picior, al ei fiind mai mare, aşa încât mă aflam pe post de model, probând blănurile ca să vadă dacă erau sau nu pe gustul ei. îmi spuneam părerea în ce priveşte calitatea şi croiala mantourilor cu toată sinceritatea, ştiind că ea se bizuia pe mine în astfel de chestiuni.

In timpul şederii în Argentina a părut să manifeste un interes special faţă de Isabela Peron. Trebuie să fi primit unele informaţii despre trecutul ei, care nu era prea diferit de cel al primei-doamne Peron, Eva. Plecând de la aceste informaţii, Elena Ceauşescu urmărea atent felul cum se mişca, atitudinea, gesturile şi stilul primei-doamne argentiniene. Intr-o seară, înainte de cină, stând de vorbă cu Elena Ceauşescu despre impresiile de peste zi, aceasta s-a referit la Isabela Peron, comentând felul în care era îmbrăcată, bijuteriile pe care le purta şi, în general, conduita pe care o avea. „Am întrebat-o cum îşi organizează programul zilnic şi am aflat că îşi rezervă întotdeauna timp pentru tratament cosmetic, practicarea de sporturi în timpul liber şi alte asemenea lucruri”, mi-a spus ea. „îmi place să sondez femei de acest gen. Este bine de ştiut!”, a adăugat.


Statele Unite ale Americii


După o şedere de trei zile în Argentina, avionul ce transporta delegaţia română la nivel înalt, dintr-un motiv care pentru mine rămâne obscur, s-a îndreptat în direcţia Statelor Unite. Zborul s-a dovedit a fi lung şi obositor, iar vizita la New York nu era oficială. Oricare ar fi situaţia, am fost din nou de prisos, rezumându-mă să o însoţesc pe Elena Ceauşescu, împreună cu generalul Pacepa, într-un tur al centrului oraşului New York, în principal în scopul efectuării de cumpărături. De vreme ce în magazine nu mai mergea să se târguiască, aşa cum obişnuia când i se aduceau la reşedinţă articolele de interes, nu a cumpărat prea multe lucruri. La Sulka a luat eşarfe pentru ea şi fulare pentru el.

Intreaga delegaţie - miniştri, consilieri, generali, alte oficialităţi şi personalul tehnic - a fost cazată la unul dintre etajele superioare de la Waldorf Astoria. Ca de obicei, exista o listă de oficialităţi îndrituite să ia masa la hotel, în timp ce restul trebuia să se descurce pe cont propriu. întrucât diurnele erau simbolice, cei care făceau parte din această ultimă nefericită categorie erau lihniţi de foame. Deşi, în ce mă priveşte, fructele şi sucurile pe care le găseam în cameră, cu complimentele managerului, îmi erau suficiente, împărtăşeam totuşi cu toţi ceilalţi un sentiment de frustrare faţă de nedreptatea care ni se făcea. Ea trebuie să fi simţit acest lucru, pentru că odată, întorcându-ne din oraş, m-a invitat în apartamentul său şi a avut curtoazia să împartă cu mine ceaiul de după-amiază. Am apreciat gestul nu din cauză că era necesar să fiu hrănită, ci pentru că nimeni altcineva nu se bucurase mai înainte de acest fel de atenţie din partea ei.


Brazilia


Aparatul şi-a luat iarăşi zborul, traversând meridianele într-o direcţie sudică şi din nou, după nesfârşite ore în aer, bravii noştri piloţi au aterizat, pentru o nouă escală, de această dată în Brazilia. întrucât portugheza îmi este total nefamiliară, în ciuda similitudinii ei cu româna, sarcina mea a fost din nou doar să fiu alături de Elena Ceauşescu, când avea program liber, într-un tur al oraşului Rio de Janeiro. Deşi scurtă, vizita a constituit un prilej unic de a admira vastul golf flancat de un impresionant bulevard, Avenida Rio Branco, clădirile impunătoare ce datau din perioada colonială, bisericile iezuite şi, fireşte, Căpăţâna de Zahăr, ca şi colina străjuită în vârf de statuia lui Iisus Hristos. Dacă ceea ce a văzut a avut vreun efect asupra ei, mi-e greu să apreciez. Insă, în general, lipsindu-i o pregătire anterioară în privinţa locului vizitat, în cea mai mare parte a timpului a părut neimpresionată.


Guineea


Cineva îmi relatase o poveste despre Conakry în perioada sa de strălucire din timpurile coloniale. Un centru urban înfloritor, plin de forfota activităţilor comerciale, curtat de străini pentru preţioasele diamante, bauxită şi minereu de fier, curat şi ordonat sub privirile scrutătoare ale poliţiştilor franco-guinezi şi cu un aer de eleganţă şi bonton, pe care localnicii guinezi nu au întârziat să-l preia de la coloniştii de peste mări. In dimineaţa când a aterizat avionul şi am păşit pe solul Guineei, tabloul care ne-a apărut în faţa ochilor era departe de a fi cel al descrierii prezentate nouă.

Cum era firesc, la sosire a avut loc ceremonia de primire, în cursul căreia fanfara militară a executat imnul naţional al României de pe o partitură care părea a fi citită pe dos. După ce Sekou Toure, soţia sa şi un număr de oficialităţi şi-au salutat în mod cuvenit înalţii oaspeţi de peste hotare, un grup de bărbaţi şi femei au prezentat cu mare entuziasm cântece şi dansuri autohtone în costume tribale viu colorate. Ceremonia odată încheiată, oaspeţii şi suita care îi însoţea s-au urcat în maşinile rânduite de-a lungul clădirii părăginite care deservise odinioară un aeroport în plină activitate.

Şirul de automobile a sosit la reşedinţă, un fel de bungalou recent construit pentru a primi oaspeţi străini, unde s-au instalat preşedintele, soţia lui şi colaboratorii pe toată durata vitezei. Un tânăr ofiţer m-a întrebat, manifestând o amabilă preocupare: „Unde o să vă adăpostiţi peste noapte? Nu se vede niciun loc decent în sălbăticia asta!”.
„Nu mă cunoaşteţi, tovarăşe locotenent!”, i-am răspuns. „Sunt adaptabilă, mă pot descurca într-o colibă tot atât de bine ca într-un palat. Puneţi-mă la încercare!”. Şi m-au pus. Presupunând că limba de lucru în etapa guineză va fi franceza, m-au expediat într-un hotel din centru.

In timp ce automobilul care mă transporta rula precaut pe căile de acces prăfuite şi aproape pustii, care nu-şi mai meritau numele de străzi sau bulevarde, contemplam şirul de locuinţe terne, cu ferestre ici şi colo sparte, acoperite cu bucăţi de scândură, nişte găuri negre care în trecut fuseseră magazine, micile grămezi de legume şi fructe care îşi pierduseră de mult prospeţimea, expuse pe rogojini de neguţători care moţăiau în căldura sufocantă, aşteptând în van să apară vreun cumpărător.

Maşina s-a oprit în faţa unei clădiri pe frontonul căreia stătea scris Hotel de la Republique, de unde ieşi cu paşi leneşi un portar care mi-a luat valiza şi m-a condus în cameră. Hotelul, ca şi perechea sa, Hotel de France, nu era terminat - francezii îl construiau în momentul când au fost izgoniţi din Guineea aşa încât câteva ferestre şi uşi încă lipseau şi întreaga clădire, care aducea mai mult cu o casă bântuită de fantome decât cu una menită să adăpostească oaspeţi, avea nevoie urgentă de întreţinere.

Mi-am dat curând seama că eram singura din personalul român, de fapt din întreaga delegaţie, cazată în hotel şi, ca atare, m-am simţit complet lăsată de izbelişte. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum să contactez reşedinţa. Elena Ceauşescu putea avea nevoie de mine, dar la hotel nu se afla niciun reprezentant guinez care să mă ajute să ies din impas. Singura mea speranţă era misiunea diplomatică română de la Conakry, unde, cu siguranţă, se găseau colegi de-ai soţului meu. L-am rugat pe recepţioner, care s-a dovedit a fi tot portarul care mă întâmpinase la sosire, să-mi dea numărul de telefon al ambasadei. Am sunat şi, spre marea mea uşurare, mi-a răspuns cineva căruia i-am spus cine sunt şi ce problemă aveam. Mi-a dat indicaţii utile privind modul de a ajunge la ambasadă: „Mergeţi drept pe strada principală; la capătul ei veţi găsi un copac, pe care este bătută o scândură cu inscripţia Ambassade de la Roumanie şi o săgeată care indică direcţia. Urmaţi-o şi ne veţi găsi! Este uşor.” Aşa am făcut şi, odată luată în custodia ambasadei, m-am simţit în siguranţă. Mi s-a oferit întreaga ospitalitate şi m-am refăcut puţin după lunga călătorie. S-a luat legătura neîntârziat cu reşedinţa, pentru a informa delegaţia unde mă găseam. Era şi timpul pentru că, aşa cum bănuisem, în momentul în care Elena Ceauşescu s-a instalat la reşedinţă şi a cerut să vin la ea, nu am putut fi găsită nicăieri şi nimeni nu avea nici cea mai mică idee unde mă aflam. Panicaţi, ofiţerii, inclusiv generalul Pacepa, aşa cum am aflat ulterior, începuseră să mă caute frenetic, înainte de a se înfuria cea care întrebase de mine. Din fericire, diplomatul de la ambasadă a clarificat situaţia. A fost trimisă o maşină să mă preia de la ambasadă şi am sosit teafără la reşedinţă, spre uşurarea tuturor. Generalul a făcut o glumă stranie: „Violeta, am crezut că ai cerut azil politic în Guineea!”, iar Elena Ceauşescu, văzându-mă, a spus râzând: „Unde ai fost, Violeta? Te pierdusem. Vino să luăm un ceai!” întrucât a tratat situaţia uşor, m-am liniştit şi eu, însă, în acel moment, mi-am jurat că, dacă îmi va fi dat să mai călătoresc cu ea, niciodată, orice s-ar întâmpla, nu mă voi mai dezlipi de delegaţie înainte de a cunoaşte programul de la începutul şi până la sfârşitul vizitei. Mi-a fost clar că nicio persoană de la protocol, practic niciun membru al delegaţiei, oricât de înalt i-ar fi fost rangul, nu putea fi în măsură să ştie când era sau nu nevoie de mine. Doar ea decidea. Prin urmare, gata cu greşelile dacă voiam să fiu în siguranţă!

La reşedinţă, Elena Ceauşescu a fost confruntată cu o problemă. Se supărase pe Lili, coafeza ei, nu ştiu din ce motiv, şi hotărâse să nu o ia în acel turneu. Acum trebuia să-şi pună la punct pieptănătura, iar Conakry nu mai dispunea de asemenea servicii. Ce puteam face altceva decât să-i dau o mână de ajutor? Aşa că eu şi soţia unui diplomat de la ambasadă am purces să-i aranjăm coafura, la început cu puţin succes vizibil, ţinând seama de talentele noastre precare în materie. A fost o distracţie generală şi toate trei am râs copios de neîndemânarea coafezelor de ocazie în noua lor profesie, ceea ce a reclamat multă răbdare din partea ilustrei cliente, care a trebuit să ţină seama de imperativul cauzei. în cele din urmă am reuşit, iar Elena Ceauşescu a putut purcede la îndeplinirea obligaţiilor oficiale cu capul sus.

Viaţa la Conakry a fost lipsită de evenimente deosebite. M-am aflat în compania delegaţiei în timpul diferitelor activităţi oficiale, ţinându-mă după Elena Ceauşescu şi ajutând-o cu batistele mele parfumate de fiecare dată când părea că are nevoie de ele. Nu erau prea multe suveniruri care să merite a fi cumpărate, cu excepţia câtorva statuete de abanos şi a altor asemenea articole tradiţionale. A ales câteva şi, potrivit obiceiului ei de la care nu se putea abţine, a încercat să se târguiască până a ajuns la preţuri ridicole, deşi ceea ce i se ceruse era destul de ieftin.

Mi-am luat rămas bun de la Africa, cu gândul că nu voi mai avea şansa de a o vizita. In această privinţă greşeam, întrucât în anii următori au mai avut loc şi alte turnee în ţări africane, inclusiv unul cu adevărat dramatic, care a coincis cu marele cutremur devastator din martie 1977.


va urma

























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu