ORBITOR (55)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Deodată uşa se deschise şi pătrunseră-n clasă doi băieţi şi două fete, mai mari, din cei de după masă, ducînd cu ei stea­gurile, unul roşu şi unul tricolor, pe care le ţineau într-un mod ciudat, cumva incomod, şi o goarnă şi-o tobă care aveau să se dovedească, spre dezamăgirea copiilor, doar decoruri. Învăţă­toarea, tovarăşa Dogaru, pîstîi o dată scurt şi-apoi dădu tonul la cîntec. Mircea se bucură cînd auzi "Republică, măreaţă vatră", îi plăcea cel mai mult dintre cîntecele pioniereşti, pentru că era lent şi solemn, nu săltăreţ ca altele. Era emoţionat, ştia că era o clipă importantă pentru el, de aceea încercă să şi cînte puţin, ştia că, la fel ca alţii fără ureche muzicală (Puică, de exemplu, ar fi trebuit doar să mimeze. De altfel ţigănuşul, pe care-l vedea cu coada ochiului, nici măcar nu mima, se uita după muşte undeva în tavan. Pe el, oricum, nu-l făceau pionier, deşi avea de vreo trei ani vîrsta. Nu de mult, la română, avuseseră lecţia – o bătrînică, o femeie sărmană care, încărcată de paporniţe, aluneca iarna pe o pojghiţă, iar copiii care tocmai veneau de la şcoală o ajută să se ridice. Dar cînd a venit rîndul lui Puică să citească, el a zis "Şi bătrînica deodată alunecă pe o ploşniţă"! şi clasa rîdea de prostia lui. La vizita medicală îl găsiseră cu "pui", ca şi pe Fleşeriu, care-avea o uniformă pe ea de ziceai că-i cîrpă de vase, şi-i trimisese acasă pe amîndoi să-şi dea cu gaz. Aşa că Puică nici nu conta. Ceea ce pe Mircea îl miră însă foarte tare era că, în spatele învăţătoarei, copiii cu steagurile, toba şi trompeta erau de o obrăznicie de necrezut: stegarii se împungeau cu vîrful ascuţit al steagului în fund, toboşarul îi trăgea gornistei, pe tăcute, cîte-un băţ în cap, ea răspundea, cu muştiucul, în fluierul piciorului... Nu vroiau să se-astîmpere. Cel cu toba avea părul roşu ca steagul de lîngă el şi se scălîmba-n toate felurile, de-i făcea şi pe cei din clasă să rîdă. De cîte-va ori, bănuind ceva, tovarăşa se-ntorsese brusc către ei, dar nu reuşise să-i prindă, fiindcă neruşinaţii aveau experienţă, încre­meneau imediat în poziţii solemne. Deşi ştia că elevii trebuie să-şi iubească învăţătoarea, care le e ca a doua mamă, Mircea nu prea o iubea pe tovarăşa Dogaru. Mai întîi, el se cam temea de foarfece de cînd mama lui ţipase la el cînd găsise trei metri de elastic pentru chiloţi tăiaţi mărunt-mărunt, ca să nu mai vor­bim de isprava cu fusta, din Floreasca. Iar învăţătoarea nu putea fi imaginată fără o foarfecă-n mină. În prima zi a fiecărui tri­mestru îi ridica pe băieţi în picioare şi le-nfigea degetele-n păr. Cui îi trecea părul de degetele ei (vai, atît de subţiri, atît de pline de inele cu care-i ciocănea-n cap din cînd în cînd!) era trimis la tablă, aşa că-n curînd un şir de băieţi nefericiţi, "pletoşii", abia depăşind cu capetele pervazul tablei, unde zăceau bureţii jer­peliţi şi bucăţelele de cretă, se-nşirau umăr la umăr, spre veselia celor râmaşi. Tovarăşa scotea atunci un forfecoi uriaş, uns cu grăsime, îl clănţănea fioros pe sub nasul lor şi le făcea apoi cîte-o cruce-n cap fiecăruia, înţepîndu-i înadins şi împrăştiind pe jos bucliţe de păr întunecat. Trebuiau după asta să se tundă la che­lie, ajungînd de rîsul şcolii. Nu doar pe ţestele lor îşi încerca tovarăşa forfecoiul. La ora de aritmetică socoteau pe ciupercu-ţe şi iepuraşi de carton, decupaţi de dînsa tot timpul cît stătea la catedră. Nu putea sta fără să ciopîrţească. Parc-ar fi fost fai­mosul Ciopîrţilă dintr-o carte de-a lui Mircea: "Dragi copii, pe-această filă/ Vi-l prezint pe Ciopîrţilă./ Toată ziua ciopîrţeşte/ Şi-i mereu tăiat la deşte." Tovarăşa nu era, e drept, tăia­tă la deşte, dar copiii erau, căci la orele de lucru manual tot cu foarfecă aveau de-a face. Trebuiau să cumpere hîrtie lucioasă, care se vindea în seturi de cinci culori: roşie, albastră, verde, galbenă şi neagră. Pe spatele colilor desenau în clasă legume: castraveţi, roşii, vinete, dar şi fructe ca struguri, mere şi pere, şi apoi decupau pe contur. Legumele şi fructele le lipeau cu pe­licanol pe o planşă de desen. Ce ciudat arătau! Castravetele era complet verde, fără zgrunţuri, fără scofîlceli, para ― galbenă şi lucioasă, nemaiavînd, de fapt, dintr-o pară decît forma ţuguiată. Cea mai misterioasă era vînăta, neagră de tot, sinistră, umflată... Dar şi mai misterios era mirosul de pelicanol, pasta aceea chimi­că, dulceagă, care ţi se usca pe degete. Tot din hîrtie lucioasă făceau lanţuri, covoraşe, cîte şi mai cîte... Pentru Mircea, toate astea erau un chin, şi nu numai ele. Caietele şi cărţile trebuiau îmbrăcate în coperţi de plastic sau de hîrtie, şi ale lui erau fru­moase şi curate timp de vreo trei zile. Apoi hîrtia se păta, se zdrenţuia, apăreau colţuri îndoite... Fiecare pagină trebuia să aibă o linie trasă în stînga şi un mic desen sus, o floricică, o pă­sărică, un pomişor... Multe fete aveau o minune de caiete, scrise frumos, fără ştersături. Ale lui Mircea nu aveau desene ― nu ştia să le facă ― şi nici linie dreaptă, ci înclinată în diverse unghiuri, cum se-ntîmpla să pună rigla de lemn, impregnată de desene şi pete de cerneală. La desen aveau nişte blocuri mici, în care-i plăcea mult să deseneze peisaje de iarnă, bradul de Anul Nou împodobit cu beteală, copiii mergînd cu Pluguşorul. Dar nu se pricepea. Casele le făcea cu rigla, lucru, de fapt, nu se ştie de ce, interzis. Copacii erau nişte dreptunghiuri din care ieşeau crengi cu mere. Cel mai bine-i ieşise desenul cu cooperatorii arînd cu tractorul (dar tractorul i-l făcuse taică-su), asta ca desen pentru clasă, pentru că mîndria lui era un alt desen, făcut pentru propria lui plăcere, în care se-nfruntau tancuri ruseşti, pe care scria CCCP (aveau şi o stea roşie, în cinci colţuri, pe ele) şi nemţeşti, cu zvastică şi soldaţi cu căşti aşa cum aveau nemţii în filme. Cîştigau sovieticii cu uşurinţă, din ţevile lor ieşeau jeturi porto­calii, vesele, pe cînd tancurile germane explodau şi din ele ieşeau nori de fum. Mircea se mîndrea cu felul în care desena tancurile, arătîndu-le în acelaşi timp din faţă şi din profil, cu şenilele lor pline de roţi metalice. Mai ştia să deseneze şi pistoale, şi caie­tele lui, la sfîrşit, erau pline de pistoale de cow-boy, cu butoiaş şi cu cătare pe ţeava lungă. Dacă nu amintim şi portretele din cartea de citire, conştiincios ornate cu bărbi, mustăţi, ochelari şi ţigări în colţul gurilor, cam aici se oprea talentul la desen al lui Mircişor. Dar tovarăşa inventase-ntr-o zi ceva care-avea să-l depăşească cu totul. Le numea frize, şi erau un fel de chenare complicate ce trebuiau umplute cu te miri ce: cireşe, ghiocei, forme geometrice, fluturi... La friza cu fluturii plînsese de ciudă şi neputinţă. Nu-i ieşeau şi pace. Pe-afară, verile, mai prindea cîte-o codiţa-rîndunicii sau cîte-o roşioară, înfigîndu-le de vii într-un bold şi crezînd că avea să-şi facă, astfel, o colecţie ca la muzeul Antipa. Dar nu stătuse niciodată să se uite atent la cum erau, de fapt, alcătuite fiinţele astea zburătoare. Trebui să-i arate mama, care desenă un cap rotund cu doi ochi şi două antenuţe răsucite, un corp ca un vierme inelat şi apoi, lucrul cel mai im­portant, două aripi mari şi frumoase, colorate în cele mai sclipi­toare culori. Nici un fluture din friză nu trebuia să fie la fel cu ceilalţi. Pînă la urmă, după ore de desenat fluturi şi alte ore de colorat cu creioanele colorate, ieşise ceva exaltant, aproape mi­raculos pentru băieţel: în căsuţele lor, fluturii păreau vii. Fericit, se dusese la catedră cu ei, a doua zi, dar învăţătoarea strîmbase din nas şi dăduse apoi ca exemplu fluturii livizi, ce semănau mai mult a lăcuste, ai lui Pena Cornelia, premianta întîi. Mircea în-să-şi pusese friza pe perete, în camera lui, lîngă tabloul cu insu­la Ada-Kaleh, care-i plăcea atît de mult.

"Republică biruitoare", cîntau copiii, pufnind la giumbuş­lucurile celor cu steagurile, "în veci de veci să înfloreşti,/ Puter­nică şi apărată/ De braţe tari, muncitoreşti". La sfîrşitul cîntecului, tovarăşa Dogaru, care dirijase însufleţit cu mînuţele ei pline de inele, făcu un gest de parcă ar fi prins o muscă din zbor, la care copiii tăcură mîlc. La un semn din sprinceană, preşedin­ta, Pena, ieşi în faţa clasei şi dădu raportul tovarăşei, salutînd. Tovarăşa salută şi ea. Briza caldă, filtrată prin duzii scorburoşi din curtea şcolii (cu un an înainte Mircea găsise într-o scorbură sute de ascuţitoare de plastic viu colorate: girafe, broaşte ţes­toase, maşinuţe, butoiaşe transparente...) pătrundea-n clasă o dată cu dungi late de lumină în care plutea praful. Pena vor­bea atît de repede, turuia cuvintele învăţate pe de rost cu atîta detaşare, că nu se-nţelegea absolut nimic. Dar după raport, to­varăşa se-ntoarse către copii cu un fel de expresie dîrză pe faţă, rostind solemn: "Pentru cauza Partidului, pentru gloria Repu­blicii Populare Romîne, fiţi gata!" La care copiii strigară cît pu­teau: "Sînt gata-ntotdeauna!" "Dragi copii", începuse pe un ton mai potolit învăţătoarea, dar Mircea n-o mai asculta. Se gîndea că va merge spre casă în acea zi cu cravata la gît, va ieşi din curtea şcolii, o va lua printre blocurile de pe Aleea Circului, străjuite de tei, şi toţi oamenii aşezaţi pe bănci se vor uita la el cu drag. Acasă, mama şi tata îl vor săruta şi vor ieşi toţi trei la o cofetărie, el încă îmbrăcat în pionier, ca să sărbătorească eve­nimentul. Şi nu la orice cofetărie, din cele în care era mereu mi­zerie şi-ntuneric, şi cristalele de pe măsuţe erau ciobite, ci la cea mai bună din cartier, la Dorobanţi, lîngă Perla, unde prăjiturile aveau glazură de ciocolată şi frişca deasupra, şi costau patru lei. Mai erau şi unele de şase cincizeci, lotuşii, dar aceia erau de neatins. Mama avea să comande o savarină, ca de obicei, iar tata, care îşi luase liber de la ziar special pentru sărbătorirea fiului său, un cataif, pe cînd Mircişor, scos ca din cutie, cu bască, in­signă, cravată roşie şi cămaşă albă, apretată, avea să ceară o mas­cotă ca să simtă aroma atît de puternică a cojilor de lămîie ames­tecate în crema densă de ciocolată. După-amiaza avea să-şi schimbe, cu părere de rău, uniforma de pionier cu hainele de joacă, dar, ieşit la copii, avea să se laude tuturor cu cravata lui. Cît ar fi vrut să se fi putut lăuda şi Mendebilului, dar copilul cel minunat dispăruse-ntr-o zi, deodată cu nesfîrşit de înalta, bizara lui mamă, lăsînd grupul de băieţi din spatele blocului în jale şi remuşcare. Mircişor se-ncruntă cînd şi-l aduse aminte aşa cum îl văzuse ultima oară, la Scara Unu, pe podeţul de piatra ce dădea, deasupra gropii, spre uşa zidită, avînd pe faţă o mască bestială şi apărîndu-se ca un diavol. Fusese şi Mircea printre cei care-l copleşiseră atunci cu o ploaie de pietre. Văzuse şi el cum băieţelul căzuse, îşi arcuise spinarea pînă aproape de frîngere, cu globii ochilor daţi peste cap, cum mama lui, în halatul ei pur­puriu de mătase, se repezise-ntre ei, smulgîndu-l din mijlocul lor, şi dispăruse în scara blocului... Niciodată micul grup n-avea să mai fie acelaşi. Mai ales că din primăvara următoare şi aspec­tul locului lor de joacă din spatele blocului se schimbase: mari­le şanţuri pline de ţevi fuseseră astupate, gardul morii, din beton armat, fusese-mpins ceva mai în spate, cu tot cu poarta de metal plină mereu de desene cu cretă colorată. Camioanele trase de cai care-ncărcau mobila erau acum mai rare, înlocuite de trans­portoare auto cu mari remorci acoperite în spatele cabinei. Nu­mai hamalii rămăseseră aceiaşi, trîntiţi pe cîte-o sofa înflorată, la umbră, sau desfăcînd ziare jegoase pe mesele nou-nouţe puse pe asfalt şi mîncînd, sub balcoane, roşii cu brînză şi ouă fierte pe ele.

De deasupra tablei le zîmbea tovarăşul Gheorghe Gheor-ghiu-Dej, cu faţa lui de unchiaş singuratic. Cînd vorbeau, în clasă, despre eroii clasei muncitoare şi despre comunişti, tovară­şa îl dădea mereu exemplu de luptă şi abnegaţie. Nu se ştia însă prea bine ce făcuse, în afară de faptul că era conducătorul ţării. La defilările de 23 August şi 1 Mai (cea de 7 Noiembrie nu era aşa importantă, pentru că de obicei ploua cu găleata şi manifes­tanţii păreau nişte curci murate) portretul lui era purtat, împo­dobit cu flori de hîrtie, de foarte mulţi oameni, împreună cu cel al lui Chivu Stoica (un chelios) şi al lui Emil Bodnăraş, un om ca toţi oamenii, despre care nu era nimic de spus în afară de faptul că-ţi venea mereu să-i zici Bondăraş şi să rîzi de aşa un nume. Alţii erau adevăraţii eroi. De departe cel mai tare i se pă­ruse mereu Eftimie Croitoru, care, aflat într-o barcă, dăduse cu vîsla într-o mină germană. Murise el, dar mina nu distrusese podul pe care trecea armata română. În desenul din carte, mina părea un arici mare, iar pe pod treceau un fel de furnicuţe abia schiţate. Mai era, bineînţeles, Vasile Roaită, care trăgea sirena fabricii, totuşi lui Mircea nu i se părea că tînărul ucenic făcuse ttare lucru. În poză, Roaită, cu îndîrjirea zugrăvită pe faţă, trăgea de minerul sirenei exact cum tragi apa la veceu. Olga Bancic făcuse şi ea ceva, parcă o torturaseră nemţii, şi parcă avea şi o feti­ţă acasă, care-o aştepta şi mama ei nu mai venea. Dar măcar nu spu­sese nimic, nu-şi trădase tovarăşii. Şi mai erau mulţi ca ei, despre fiecare avuseseră cîte-o lecţie. Tovarăşa mereu încerca să-i facă să lăcrimeze, avea uneori un ton atît de jalnic cînd le vorbea de­spre puterea de sacrificiu a acelor eroi. La muzică solfegiau ei ce solfegiau "La ospeţe ursul cere" sau "în căsuţa cu alune", dar pîn-la urmă ajungeau mereu la cîntecele cu Doftana, o închi­soare unde se pare că stătuseră toţi în celulele H, cîntece tărăgă­nate, care-ţi făceau pielea de găină pe braţe: "Sună toaca prin toată Doftana,/ Strigă-o mare de voci răguşit,/ Este-o nouă şi-aceeaşi şicană,/ Cineva este iar schingiuit." Doar că de vorba asta, "şicană", nu auzise nimeni, şi nici învăţătoarea nu se pricepuse să le-o explice. Nu era tare la explicaţii. Cînd făcuseră "Preda Buzescu" şi ajunseseră la versurile "Han-tătarul scoase o secure mică/ Şi lovind pe Preda pavăza îi strică", nu ştiuse să le spună ce era pavăza (chiar şi Mircea ştia că asta însemna scut), ci le zi­sese că înseamnă "încredere". Şi mai era un cîntec cu Doftana, "Privesc din Doftana prin gratii de fier", unde la un moment dat se zicea "E cerul sub care, închisă şi ea,/ Se zbuciumă-n chi­nuri tovarăşa mea". Ce circ fusese în clasă cînd Racoviţă spuse­se "prietena mea" ! Învăţătoarea îl scosese în faţa clasei şi stă­tuse o oră-ntreagă la colţ cu mîinile-n sus. Zi Racoviţă, şi pace! Dac-ar fi ştiut tovarăşa cu ce cîntece venea el în pauze... "Ceata noastră cea fudulă/ Se pusese-n cap de... masă/ Consumînd mîncare-aleasă:/ Brînză bună, de Trapistă,/ Scoasă chiar acum din... ladă,/ De ziceai că-i marmeladă", şi tot aşa, multe strofe cu porcării, încît se aduna toată clasa la banca lui şi se prăpădea de rîs. Dar la lecţii nu făcea doi bani. Cînd scria pe tablă, rîndu-rile i se duceau în sus, de le termina ridicat cît putea pe vîrfuri. La ora de citire se vorbea mereu despre lumea de dinainte de război, care trebuie să fi fost tare urîtă, căci oamenii trăiau atunci în timpul regimului burghezo-moşieresc, cînd erau, pe de-o parte, moşierii şi fabricanţii, toţi foarte răi, care nu mun­ceau dar trăiau foarte bine, şi pe de alta muncitorii şi ţăranii, care munceau din zori şi pînă-n noapte, dar tot ce munceau le luau moşierii şi fabricanţii. Aceştia din urmă erau foarte graşi, pe cînd ceilalţi erau desenaţi musculoşi, îndîrjiţi, dar cam costelivi. Bineînţeles, dacă n-aveau ce mînca... Într-o compunere, Mir­cea îi prezentase pe copiii muncitorilor de pe-atunci aşa cum şi-i închipuise el: zdrenţăroşi, murdari, jucîndu-se prin noroaie în faţa unor cocioabe prăpădite. Dar nu fusese bine. Tovarăşa ascultase pînă la capăt, dar în cele din urmă spusese că nu era asa: copiii muncitorilor erau chiar de pe vremea aia curaţi şi aveau haine îngrijite. Chiar dacă le cădea cîte-un nasture, mamele lor li-l coseau imediat la loc cu mîinile lor harnice...

În război, armata română luptase alături de armata sovieti­că împotriva fasciştilor. De fapt, duşmanului i se zicea în mai multe feluri: nemţi, germani, fascişti, hitlerişti... Era însă acelaşi lucru. "S-au bătut nemţii cu germanii şi au cîştigat fasciştii", ziceau copiii uneori în glumă. În aproape toate filmele care ju­cau în oraş se vedea cum nemţii, cu căştile lor ciudate, cu un fel de apărători pentru urechi (pe cînd ruşii aveau căşti ca o ju­mătate de pepene), soseau cu motocicletele lor cu ataş, săreau repede din ele şi-ncepeau să tragă cu mauserele de pe piept. Dar erau repede omorîţi de ruşi, care-aveau feţe aspre şi dîrze. Cînd mureau, nemţii se apucau de burtă, scoteau un fel de "Aaaaa!" caraghios şi cădeau cît erau de lungi. Cînd conduceau coloanele de prizonieri, îi loveau cu patul puştii şi strigau mereu "Şnel! Şnel!" Comandanţii lor cu cruci de fier la gît şi caschete foarte înalte urlau mereu ca descreieraţii. Cel mai rău fusese Hitler, cu părul lui lins şi mustăcioara obraznică. În cartea, de citire a lui Mircea mai mulţi scriitori care aveau portrete fuseseră trans­formaţi în Hitleri. Un semn îngrozitor era zvastica. Numai cei mai răi copii desenau cîte-o zvastică pe tablă, cu creta, dar şi ei o ştergeau imediat, speriaţi parcă de curajul lor. "Tovarăşa, cutare a desenat o zvastică pe tablă!", se mai trezea cîte-o pîrîcioasă la-nceput, dar pîrele astea încetaseră repede, căci învăţătoarea se apuca să ţipe şi la fată, ca şi cînd numai pronunţarea cuvîn-tului ar fi murdărit-o şi pe ea. La fel făcea tovarăşa Dogaru şi cînd cineva venea la catedră şi spunea: "Tovarăşa, cutare a zis că du-te-n pizda mă-ti!! Nemţii aveau şi tancurile altfel decît le aveau '"uşii, pătrate, pe cînd ale ruşilor erau rotunde. Avioanele lor, stukasuri, cădeau cu botul în jos prin aer, apoi se ridicau la fel de brusc. Întotdeauna cîştigau ruşii, buni şi curajoşi. Nemţii nu erau decît nişte cotropitori.

Românii se eliberaseră de fascişti şi apoi, la 30 Decembrie 1947, îl goniseră pe rege. Atunci se proclamase Republica Popu­lară Romînă. Pe rege îl goniseră din ţară comuniştii, care luaseră conducerea. Îi izgoniseră şi pe moşieri şi fabricanţi, iar acum era ca în cîntec: "Înfrăţiţi azi cu ţăranii,/ Muncitorii-n joc şi cînt/ Prăznui-vor în toţi anii/ Libertatea pe pămînt." Dar fără sovietici n-ar fi făcut nimic, căci ei eliberaseră ţara. Chiar în im­nul ţării se spunea: "înfrăţit va fi veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator". Pentru Mircea, cuvîntul "sovie­tic" era unul dintre cele mai frumoase, avea o lucire de purpură mătăsoasă. Tot ce era măreţ, generos, plin de curaj se dovedea mai mult ca sigur sovietic. Pe căştile cosmonauţilor scria CCCP, ceea ce însemna URSS. Mai întîi fuseseră trimise în cosmos nişte căţeluşe, Strelka şi Belka, apoi alta mai deşteaptă, Laika. Urmaseră Iuri Gagarin şi Valentina Tereşkova. Ce bine că exista Uniunea Sovietică! Într-o după-masă, după ce terminase lecţii­le, lui Mircea-i venise deodată o idee. Luase un atlas care avea hărţile tuturor ţărilor din lume (îl adusese tatăl lui de la ziar şi rămăsese aruncat într-o servantă veche) şi-l deschisese la sfîrşit, unde erau tot felul de date despre fiecare ţară: cum se numea, ce populaţie avea, ce bogăţii, care erau oraşele mai importante... Se apucase, cu multă trudă, să socotească numărul de locuitori ai ţărilor comuniste luate la un loc şi pe cel al ţărilor capitalis­te. Socotise că erau comuniste toate cele care aveau în nume cu­vinte ca "democrat", "popular" sau "socialist". Găsise mai multe decît se aşteptase: numai în Africa erau sumedenie! Pînă la urmă reieşi că mai bine de două treimi din populaţia lumii era de par­tea Uniunii Sovietice, aşa că-ntr-un război capitaliştii n-aveau nici o şansă. Mircea jubila: comunismul avea să fie în mod sigur viitorul omenirii! Se dusese fuga cu rezultatele la tatăl lui pe care-l găsi citind ziarul, doar în chiloţi, pe sofaua din sufragerie. O mare caricatură a lui Chombe era pe ultima pagină. Mircea-l ştia deja bine pe negrul asasin. Toate caricaturile erau cu el. Ta­tăl rămăsese cu gura căscată, dar în cele din urmă temperase puţin Zelul băiatului, spunîndu-i că nu toate ţările care-şi ziceau "popu­lare" sau "democrate" erau cu adevărat state ale muncitorilor şi ţăranilor. Dar atunci cum le distingeai? Tatăl se gîndi o clipă şi-i spuse că deocamdată nu era treaba lui. Cît despre război, n-avea să mai fie, pentru că tocmai muncitorii şi ţăranii din tarile capitaliste aveau să-i răstoarne pe moşieri şi pe fabricanţi. Pînă la urmă era bine şi-aşa, gîndi Mircea, dar se-ntoarse destul de abătut în camera lui. Dacă tot se apucase, mai făcu totuşi ceva: haşură cu creion roşu, pe marea hartă a globului, de la mijloc, suprafeţele ţărilor comuniste. Se vedea acum bine că şi ca suprafaţă le depăşeau pe celelalte. Rău, oricum, n-avea cum să fie.


va urma